Pierderea valorilor?

Probabil că acest text s-ar putea reduce la motto. În linii mari, de când m-am născut aud permanent că România se pierde, dispare, disipându-se în neantul lipsei de valori. Pur și simplu, acel tot sublim care ne asigură înalta statură morală, acel eșafod care garantează existența națiunii și a noastră personal, ar fi în primejdie să nu mai existe. De fiecare dată apar câțiva „salvatori” care oferă soluția la problema pe care ei înșiși au identificat-o: declinul valoric, lipsa de morală.


„A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic…”

(Caragiale, O scrisoare pierdută)

 

Numai că discursul despre pierderea valorilor uită două lucruri cheie: pe de o parte faptul că nu există valori bine sau valori rele, ci doar standarde, relative de felul lor, fiind definite social; pe de altă parte, faptul simplu că valorile nu sunt fixe, ci se schimbă în mod aproape natural.

Atitudinea față de evaziunea fiscală fluctueazăușor în ultimii 20 de ani.

Maneliști și jazmeni

Valorile sunt pattern-uri ce orientează gândirea și comportamentul, care – atunci când devin dominante într-un grup – se structurează în norme sociale. Expunerea la norme sociale tinde să creeze valori individuale, prin interiorizarea acelor norme și reproducerea lor ulterioară în viața de zi cu zi, prin comportamente și atitudini. Este exact principiul de funcționare al școlii. Elevii sunt expuși la interacțiunea cu profesorii, cu colegii lor, cu modul de structurare a acestei interacțiuni, cu forma și conținutul manualelor. Treptat interiorizează aceste modele, pe care le reproduc inconștient de-a lungul întregii vieți. Fără îndoială, expunerea ulterioară la alte modele, la alte pattern-uri culturale, conduce și ea la formarea altor valori, dar acestea vor fi la rându-le influențate de stratul valoric inițial, deprins în socializarea primară.

Valorile și normele nu sunt un dat universal. Împreună, ele structurează culturile. Iar culturile, așa cum arăta Spengler cu un secol în urmă, sunt mai multe de felul lor. Nu îl aduc întâmplător pe Spengler în discuție. Și nici nu voi eșua în a fi scolastic. Vreau doar să observ două lucruri interesante despre neamțul care se ocupa cu filosofia și istoria. În primul rând, Oswald Spengler a scris o carte numită Der Untergang des Abendlandes (Declinul Vestului). Iar cartea sa se ocupa cu dinamica culturilor, pe care le vedea a avea o durată limitată de viață înainte de a fi înlocuite de altceva, în fapt de o transformare sau un efect al lor însele. Culturile în sine erau dinamice, trecând de la o luptă pentru bani la dominarea de către politică, și abia apoi ajungând la maturitate.

În al doilea rând vine elementul esențial în opinia mea, care a influențat în fapt lumea mai mult decât viziunea asupra dinamicii societății. Spengler a remarcat că nu există o cultură, ci sunt mai multe culturi care coexistă. Ele pot conviețui chiar în sânul aceleiași societăți. Ca să dau un exemplu simplu, poate fi vorba de maneliști și jazmeni. Preferințele lor valorice merg mult dincolo de genul de muzică ascultat, și sunt îndărătnicite în valorile lor definitorii, manifestându-se prin mod de a se îmbrăcă, a merge și a vorbi, prin preferința pentru anumite feluri de a fi. Pierre Bourdieu arăta cu 40 de ani în urmă cât de puternic sunt legate preferințele muzicale, de tipul de sport urmărit, de cum îți petreci timpul liber. Iar toate acestea sunt legate de opțiuni în domenii diverse, de la religiozitate, la viziunea asupra organizării societății, la viața de familie, la raportarea la alții, la practic orice orientare valorică. Ceea ce ne face să observăm, dacă ne referim strict la maneliști și jazmeni, că avem de a face cu culturi aproape paralele, sau mai exact subculturi, dezvoltate în interiorul aceleiași culturi.

Este ceea ce ne-a lăsat moștenire Spengler: ideea că nu avem de a face cu o cultură unică și nepieritoare, ci mai multe culturi, aflate în dinamică.

Pierderea prințipurilor

Kids are different today, I hear every mother say (The Rolling Stones, Mother’s Little Helper)

De mai bine de 40 de ani aud cum România își pierde valorile, cum se prăbușește tot ceea ce este bun în ea si rămânem fără țărișoară. Comunismul era marcat evident de ceea ce Katherine Verdery numea dubla morală, legea lui „zicem ca ei, facem ca noi”, acea cutumă socială care făcea ca fiecare să fie pentru el, căutând să ia cât mai mult din spațiul public pentru a-l pune sub propria stăpânire. Mai înainte, scurtul regim legionaro-antonescian fusese unul al terorii: nu aveai dreptul oficial de a fi de altă părere sau măcar de altă etnie. Această pată neagră a istoriei lipsei de prințip fusese precedată de regimul carlist, în care regele în exercițiu se juca cu partidele și cu comisioanele după cum avea chef. Cu o relativă pauză sub Carol I, în care timp însă jocul de-a prăbușirea valorilor se purta cel puțin la nivel teoretic între junimiști și semănătoriști, ajungem la Cuza cu ale sale ocale mici, simbol al unei epoci în care, precum în comunism, a înșela pe ceilalți era un fel de joc de societate. Și mai departe, la fanarioți, la Mihai Bravu – cel ce achiziționa sate scăpătate, la Țepeș care rezolva fără probleme adversarii în stil neaoș, parcă vedem deja o anumită stabilitate, nu-i așa?

Dar pas cu pas, ca și azi, a fost măcar un curent elitist influent care s-a plâns de pierderea valorilor, de declinul moralei.

În același timp lumea a mers înainte. Și s-a schimbat. Schimbarea modurilor de producție, a prosperității, a fost întotdeauna însoțită de modificări ale pattern-urilor de gândire. Fără a fi liniară, schimbarea a mers în linii mari dinspre tradiționalism și credința în forțele supranaturale care explică viața, către modernitate și credința în știință și raționalitate, iar mai apoi către modernitate târzie – ușor de observat în abordarea reflexivă a științei (chestionarea impactului asupra mediului, spre exemplu) și prin acceptarea alterității, prin toleranță.

E nașpa!

Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!… (Caragiale, O scrisoare pierdută)

Schimbarea a fost una treptată. Oamenii nu au ieșit dintr-o dată pe străzi afirmând supremația explicației raționale în fața celei religioase. Dimpotrivă, grupuri mici s-au constituit treptat în „comunități critice”, dezvoltând și interiorizând valori sociale ce promovau alte moduri de a face. Astfel de grupuri nu au fost și nu sunt în mod necesar convergente în abordarea lor asupra lumii. Ele pot dezvolta explicații și moduri de a face concurente. De la un punct încolo, însă, apare o anumită similaritate între unele dintre ele. Felul lor de a fi se răspândește în societate, tot mai mulți oameni sunt expuși la influența respectivă, o preiau și duc mai departe consolidând un nou set de valori și norme sociale ce devin vizibile pentru societatea în ansamblul ei. Ronald Inglehart folosește eticheta „revoluție tăcută” pentru a defini și descrie schimbarea de la modernitate spre modernitate târzie, petrecută prin schimbarea treptată a valorilor. „revoluție”, pentru că schimbă societatea în ansamblul său. „Tăcută”, fiindcă nu părea că nu este însoțită de vreo manifestare vizibilă tuturor.

În mod firesc însă, această schimbare nu poate fi pe placul tuturor. Ea se petrece în contexul unui joc complicat economic și de status social în care oamenii practică politica pentru a-și satisface nevoile de exprimare a propriului mod de viață. Pentru mulți, apariția unor alternative la ordinea tradițională creează disconfort. Lumea nu mai este așa cum era, joburile lor pot fi supuse presiunii de către schimbare, riscând să dispară, normele urmate de cei jur par a nu mai putea fi stăpânite, iar societatea în ansamblul ei devine pe alocuri de neînțeles.

Pentru cei ce am trăit în comunism, nu este greu să ne amintim ce sfidare era să porți părul lung. Pentru cei ce lucrează în corporații azi, sau prin ministere, este o adevărată lovitură ca un bărbat purtând bermude să se afle în mijlocul lor, la locul de muncă. În urmă cu 50 de ani era inacceptabil ca același bărbat să aibă o cămașă roz, sau roșu aprins.

Iar acestea sunt doar exemple de simboluri vizibile, în spatele lor aflându-se însă valori mai profunde, manifeste prin atitudini și moduri de a face inacceptabile conform normelor tradiționale, normative și întărite constant prin coerciție.

Reacțiunea

„Hey! Teachers! Leave them kids alone” (Pink Floyd, Another Brick in the Wall)

Confruntarea cu schimbarea către toleranță și acceptarea diversității a venit în anii 1990 pe un fond de globalizare, simultan cu dispariția confruntării politice comunism-capitalism și cu informatizarea. Cea din urmă transforma locurile de muncă treptat, lăsând în afara pieței muncii pe cei care nu puteau să se adapteze. Căderea zidului comunist lăsase lumea vestică fără adversar, cu alte cuvinte fără teama că ar putea fi atacată din exterior. Globalizarea aducea aproape de tine oameni., lucruri și obiceiuri diverse, nu dintre cele cu care erai obișnuit în siguranța propriei copilării. Facțiunea conservatoare a societăților vestice era în mare primejdie și a devenit foarte vocală. Acest „voice up”, explică Pierro Ignazzi, a fost factorul decisiv la ascensiunea partidelor de extremă dreaptă spre finalul anilor 1990. Nu întâmplător, ea a fost extrem vizibilă în societatea europeană ce părea cel mai tolerantă: Olanda.

În primele decenii ale secolului XX, partidele de extremă dreaptă avuseseră o ascensiune similară. Cum aceasta se suprapusese peste recesiunea economică mondială, consecința avea să fie dezastruoasă. Naziști, fasciști, hortiști, legionari sau antonescieni, cu toți își doriseră să repare lumea, să arunce afară ceea ce era stricat, să păstreze cultura pură, valoroasă, ariană. Să împiedice degradarea societății. Un ideal nobil în esența sa ce a părut corect multora: punea degetul pe mai multe răni aparente, iar mulți credeau că aceasta era identificarea exactă a cauzelor problemelor din societate. Recesiunea în sine oferea alibiul perfect: era o problemă de necontestat. Iar metoda era una coercitivă: toată lumea trebuie să respecte ordinea tradițională, toți trebuiau să fie supuși și să aibă nevoi și dorințe identice cu ale celorlalți.

La finalul anilor 1990 nu a fost însă recesiune și părea că valul reacțiunii a trecut. A venit apoi criza economică și criza refugiaților. Extrema dreaptă și cea stângă au devenit vocale în mai toată Europa, pronunțându-se răspicat împotriva globalizării și dovedind prezența acesteia tocmai prin sinergia dintre ele. Dar hai să ne oprim un pic prin România înainte de a discuta explicit despre prezent.

Valorile morale în România

“Oh, we won’t give in, let’s go living in the past” (Jethro Tull, Living in the Past)

România nu a fost niciodată un campion al schimbării. Mai slab dezvoltată decât alte țări europene, societatea a preluat târziu tendințele din vest și a avut o pătură mai conservatoare dornică să frâneze înnoirea. Tranziția postcomunistă a fot una lentă, așa cum însuși comunismul românesc fusese unul naționalist și tolerase Biserica ortodoxă, dacă nu cumva chiar o folosise. Și azi lucrurile sunt neschimbate. Țara este mai degrabă conservatoare, mai degrabă tradiționalistă decât modernă. Românii sunt mai religioși decât aproape orice alți europeni, și mă refer în acest sens la credința religioasă, unde cifrele arată că practic doar polonezii, maltezii și poate Irlanda de Nord ne sunt egali. Munca are o importanță mai mare decât aproape oriunde în Europa (în alte părți, timpul liber și dezvoltarea personală capătă o pondere în creștere în mixul priorităților zilnice); prietenii contează extrem de puțin în raport cu familia (în alte părți, importanța familiei este de asemenea ridicată, dar cea a prietenilor se aproprie treptat de nivele mai ridicate, ce devin comparabile cu cel al importanței familiei). Încrederea în oameni este redusă,

Nu o să documentez cu cifre afirmațiile de mai sus. Este ușor să le reconstitui folosind sondaje internaționale, deși, ce e drept, România nu prea este parte a unor astfel de sondaje, mai ales dacă ele sunt academice, implicând mai multă rigoare și incluzând mai multă informație. Una dintre puținele excepții este seria de sondaje ale valorilor sociale (European Values Study și World Values Survey – EVS/WVS). Derulate la 4-5 ani distanță, în mai toate țările europene, cele două studii documentează schimbarea valorilor oamenilor. România s-a alăturat proiectului în 1993, având colectări validabile de date în 1993, 1999, 2005, 2008 și 2012. În prezent se derulează colectarea de date în valul 2017.

EVS/WVS solicită respondenții să precizeze în ce măsură consideră a fi justificate anumite comportamente pe care le observăm în societate. Din harta atașată observăm cum România face parte din grupul de țări estice, majoritatea foste sovietice, ce susțin în mai mică măsură că evaziunea fiscală ar fi nejustificată. Graficul arată cum atitudinea față de evaziunea fiscală fluctuează ușor în ultimii 20 de ani, divorțul și avortul au o tendință de scădere a acceptării, iar homosexualitatea era în 2012 mai puțin respinsă decât în trecut.

Sursa: calcule proprii pe baza de date EVS/WVS. Harta este generată folosind www.atlasofeuropeanvalues.eu

Ceea ce nu am inclus în grafic este poziția României în raport cu alte țări din lume pentru toate dimensiunile pe care le-am abordat. Cifrele simple arată o Românie net mai conservatoare decât restul Europei în chestiunea avortului. În vest, mediile similare celor raportate în grafic, indică homosexualitatea ca fiind mai degrabă acceptată. România se plasează la polul opus, dimpreună cu țările africane, cu China și alte țări asiatice, cu Moldova și cu Turcia. Alte țări est-europene resping și ele homosexualitatea, dar mai puțin decis ca România. Scorurile de acceptare a divorțului se plasează în Europa de Vest între 6 și 8 pe scala de la 1 la 10. Țările din Sud (Italia, Spania, Grecia, Portugalia), mai conservatoare, se plasează între 5 si 7. În Est, Polonia este similară României, Moldova și Ucraina sunt mai conservatoare, dar restul acceptă divorțul în mai mare măsură decât România.

Practic, oricare dintre dimensiunile considerate arată România mai degrabă comparabilă cu țările predominant musulmane. Excepția majoră este acceptarea mitei. Respinsă practic unanim în Europa, este ușor mai acceptată în România, dar și în alte câteva țări europene ce declară o toleranță mai ridicată la corupție decât românii: Suedia, Rusia, Letonia, Lituania, Cehia, Slovacia. Cu alte cuvinte, nu ne plasăm chiar spre extrema conservatoare, ca pe restul dimensiunilor.

Schimbarea noastră cea de toate zilele

“Într-o soțietate fără moral și fără prințip, nu merge s-o iei cu iuțeală, trebuie să ai … puțintică răbdare…”

Pe de altă parte, privind dinamica în timp a altor societăți europene, observăm că ele au trecut la un moment dat pe la nivele similare cu România. Pentru majoritatea, distanța se măsoară mai degrabă în câteva decade. În astfel de societăți, trecerea spre poziționarea curentă a riscat să lase în afara societății pe cei mai conservatori, care au devenit, așa cum argumentam, mai vocali. Unii au aderat la mișcările de extremă dreaptă. Vine în minte exemplul german recent, al AfD (și PEGIDA, mișcarea socială cu care s-a asociat practic), dar mișcări similare sunt prezente pretutindeni, printre cele mai vizibile fiind Le Front National al familiei Le Pen sau UKIP-ul ce a condus la Brexit. În ultimul deceniu mișcările de extremă stângă au apărut, deopotrivă pentru că extrema dreaptă a întins spectrul politic generând o nișa de exploatat, dar și pentru că apar temeri legate de corporații și globalizare, nu de stat. Die Linke în Germania sau Syriza în Grecia, radicalismul corbinist în Anglia sau adepții lui Melenchon în Franța au printre elementele comune o dorință de stopare a schimbării, de revenire la valori morale autentice, dar radicale de stânga. În fine, al treilea asalt împotriva schimbării este structurat ca atac împotriva sistemului, fiind promovat de partidele populiste, cu italienii de la M5.

România, după cum am arătat, este mai puțin supusă valului de schimbare. Totuși reacționează și ea. Elementele sunt vizibile în politică, dar provin în mod esențial din societate. Naționalismul este incorporat în doctrinele principalelor partide, unele respingând explicit posibilitatea de a primi vreun imigrant, altele clamând nevoia de promovare a identității naționale. Avem până și un minister al identității naționale, lucru extrem de rar în ziua de azi. Fără un partid naționalist portavoce, conservatorismul de dreapta s-a dezvoltat ca platformă transpartinică, ca mișcare socială de masă și s-a întrupat în Coaliția pentru Familie. Încă firavă, stânga radicală este gălăgioasă și promovează idei similare cu cele ale die Linke, sugerând întoarceri la comunism, încă disimulate sub un val intelectualist. Populiștii populează Parlamentul de câteva mandate. PP-DD a fost urmat de USR, un alt partid fără doctrină, dar propunându-și „salvarea” națiunii.

Este greu de spus încotro se duce societatea, dar nu văd cum s-ar putea opri tendința de a continua modernizarea culturală, de a lăsa tradiționalism ca un curent mai degrabă minoritar, nu majoritar cum este astăzi în România. Poate doar un cataclism major să oprească o astfel de schimbare. Din acest punct de vedere, ideea lui Trahanache de a avea puțintică răbdare înainte de a decreta declinul valoric este probabil cea mai înțeleaptă. Desigur însă, aceasta presupune și a accepta pierderea populației celei mai dinamice, prin migrație. La urma urmei și Caragiale a ales de la un punct încolo Berlinul …

Este însă important să observăm și o altă realitate, ceva mai puțin discutată la noi, și ilustrată în ultima pereche de hărți pe care le prezint. Pe de o parte, inegalitățile regionale sunt incredibil de mari. Bucureștiul și Ilfovul se plasează intre cele mai bogate regiuni europene. Restul țării este la nivelul celor mai sărace regiuni europene. Pe de altă parte, sunt inegalitățile dintre indivizi, ilustrate prin indicatorul GINI. În societatea noastră, distanța dintre bogați și sărăci este nu doar foarte mare, dar și în perpetuă creștere. Cu alte cuvinte, orice tensiune valorică se va suprapune peste o dimensiune economică și regională esențială. Aceasta nu este o situație de echilibru, ci una care poate degenera oricând, indiferent dacă experimentăm creștere sau recesiune economică. În condițiile toleranței reduse la alteritate, riscul ciocnirii de valori și nefericita structură socială pe care sistemul curent de redistribuire prin impozitare o susține devine un pericol iminent față de care nu e bine să avem puțintică răbdare. Parol!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 + 6 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te