Place du Luxembourg, sub culorile Berlinului

Orice turist care ia la pas capitala Belgiei – și manifestă măcar o minimă curiozitate pentru așa-numitul ”cartier european” al Bruxellesului – se va pomeni, fără prea multă dificultate, într-un mic scuar cochet, supravegheat cu un aer bonom de statuia industriașului belgian de la începutul secolului al XIX-lea, John Cockerill. Piedestalul său impunător, aproape nefiresc de înalt pentru suprafața restrânsă a spațiului în care este amplasat, flancat de siluetele din bronz a patru muncitori, transmite sentimentul că beneficiarul Revoluției Industriale trebuie să aibă o misiune ceva mai grandioasă decât scrutarea micului spațiu înconjurat de localuri mai mult sau mai puțin pretențioase. Iar această intuiție se transformă în scurt timp în realitate.


Place du Luxembourg (sau ”Plux” – prescurtarea care-i ține adesea loc de nume), aflată la intersecția de străduțe în mijlocul căreia John Cockerill este imortalizat, reprezintă, de fapt, spațiul de trecere către învecinatul Parlament European: adevăratul ”obiectiv” pe care-l păzește statuia. Mamut arhitectural care cuprinde turiștii cu brațele sale de sticlă imediat ce aceștia pășesc în afara pieței, legislativul european se învecinează, către nord, cu celelalte instituții cunoscute mai tuturor celor care-și spun cetățeni europeni: Comisia și Consiliul European. Privite cu încredere sau etichetate ca formând laolaltă ”balaurul de la Bruxelles” – expresie patentată de partidele radicale în campania pentru europarlamentarele din 2014, aceste instituții reprezintă stâlpii de rezistență ai construcției europene.

În baza sistemului proporţionalităţii degresive, Germania este reprezentată de cel mai mare număr de europarlamentari: din totalul de 751, germani sunt 96

Lăsând la o parte teoriile conspirației care fac deliciul multora dintre indivizii care ar vrea să vadă Uniunea Europeană în ruine, cei care conduc aceste instituții au, așa cum e firesc, o influență sporită asupra agendelor de lucru, stabilind totodată și mesajele pe care le comunică în numele acestora. Iar Republica Federală Germană pare a fi țara care ia cel mai în serios resorturile pe care politica europeană poate să le pună la îndemâna unui Stat Membru. Punctul de pornire este Parlamentul European, cel care a ieșit întărit în urma Tratatului de la Lisabona. În baza sistemului proporționalității degresive, Germania este reprezentată de cel mai mare număr de europarlamentari: din totalul de 751, germani sunt 96 – la o distanță semnificativă de al doilea cel mai numeros grup parlamentar național, și anume cel al Franței, care numără 74 de deputați. Iar cum Parlamentul European este unul ”de lucru” – adică funcționează mai degrabă în baza activității individuale a membrilor săi, neîncurajând activ respectarea unei anumite discipline de partid – numărul europarlamentarilor din grupurile naționale cântărește greu în matematica puterii.

Nu poate nimeni neglija, sau – cu atât mai mult – nega importanța pe care o are Franța în jocurile de putere de la Bruxelles, dar aceasta pare a fi mai mult ocupată cu (și preocupată de) aspecte ce țin de imaginea sa de părinte fondator al Uniunii. Refuzul constant al Parisului de a ceda câtuși de puțin în eterna dispută Strasbourg versus Bruxelles referitoare la stabilirea unui singur sediu pentru Parlamentul European este, deja, de notorietate. În tot acest răstimp, Berlinul rulează ca o mașinărie gigant, bine unsă, fără prea mult zgomot, dar de o eficiență greu de concurat.

Aceiași, dar diferiți. Și vice-versa.

Parlamentul European este organizat, la nivel politic, în logica fragmentării ideologice. Membrii delegațiilor naționale, odată pășind în afara avionului cu care aterizează pe aeroportul Zaventem, iau fiecare calea grupurilor politice existente la nivelul Parlamentului. Spre pildă, Marea Britanie este reprezentată (încă) de 74 de europarlamentari, dar aceștia se împart în 8 grupuri, dacă luăm în calcul și deputații neafiliați. Olandezii, deși doar 24, se separă, în baza aceluiași algoritm, în 5 grupuri. Nici măcar Cipru sau Estonia, țările cu cel mai mic număr de europarlamentari (6 la număr), nu sunt un monolit ideologic. Această diviziune are cel puțin două mari beneficii: pe de o parte face ca Parlamentul European să arate, la nivel politic, la fel ca orice legislativ dintr-un Stat Membru, iar pe de cealaltă parte îmblânzește asperitățile naționale. Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire către naționalitatea deputaților care conduc cele 20 de comisii ale legislativului european, probabil nu ne va mira prea tare să constatăm că un sfert dintre aceștia sunt reprezentanți ai partidelor germane. Și nu orice comisii, ci unele cu greutate: Afaceri externe, Comerț internațional, Control bugetar, Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, Cultură și Educație, la care se adaugă și comisia de anchetă privind Spălarea de bani, evitarea sarcinilor fiscale și evaziune fiscală. Iar cu câteva excepții, în comisiile în care nu are președinte, Germania are cel puțin un vicepreședinte.

Günther Oettinger are un cuvânt important de spus în ceea ce priveşte modul în care este cheltuit bugetul Uniunii

Să mai adăugăm că, până nu demult, președintele Parlamentului European era Martin Schulz, lider al Partidului Social Democrat din Germania, figură relevantă în Grupul Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European (S&D). Tot un german este liderul celui mai mare grup europarlamentar din actuala legislatură, i.e. Grupul Partidului Popularilor Europeni (PPE), care-l are ca președinte pe Manfred Weber. Nu e singurul german care conduce un grup politic: Verzii Europeni o au președintă pe conaționala sa, Ska Keller, care și-a câștigat notorietatea candidând în 2014 pentru poziția de președinte al Comisiei Europene din partea ecologiștilor. A propos de Comisie, nu e de neglijat nici portofoliul Germaniei care, prin Comisarul său European Günther Oettinger, are un cuvânt important de spus în ceea ce privește modul în care este cheltuit bugetul Uniunii.

Berlinul – adevăratul Bruxelles?

În cele din urmă, influența Berlinului la nivelul Parlamentului European (dar și al altor instituții de la Bruxelles) este firească dacă privim imaginea de ansamblu: Germania este Statul Membru cu populația cea mai numeroasă – iar demografia, așa cum am văzut mai sus, are o importanță de netăgăduit. Asta pe lângă generoasa contribuție financiară a Berlinului la bugetul Uniunii. Dar, mai presus de orice, starea de fapt reprezintă, cel puțin în acest moment, și o garanție privind continuitatea proiectului european – desigur, sub ce formă, urmează să vedem. Important este, însă, că Germania rămâne printre țările (nu puține la număr) în care un partid anti-european nu a reușit încă să prindă rădăcini puternice. Euroscepticii de la Alternative für Deutschland (AfD), deși suficient de puternici să-și propulseze partidul în Bundestag, rămân marginali – și mai ales marginalizați –  pe scena politică germană. Cu atât mai mult cu cât liberalii de la FDP par suficient de întăriți încât să-și ia revanșa pentru cei patru ani în care au absentat din Parlamentul de la Berlin, prezentându-se îndeajuns de ispititor încât să fie invitați să închidă o coaliție guvernamentală alături de unul dintre partidele mari – care, în treacăt fie spus, au declarat că nu mai vor să continue braț la braț într-o viitoare structură guvernamentală.

Așadar, indiferent de rezultatul alegerilor, Germania va urmări să fructifice în continuare poziția sa de forță. Atât SPD, cât și CDU au pronunțate profiluri pro-europene, ambele formațiuni fiind hotărâte ca, odată reinstalate la putere, să păstreze Germania în inima procesului decizional al Europei. Iar atât Angela Merkel, cât și Martin Schulz rămân politicieni care, prin acțiunile lor, au modelat și, cel mai probabil, vor rămâne să influențeze în continuare parcursul Uniunii Europene, de pe poziții ideologice (relativ) distincte, dar convergente cât privește atitudinea lor euro-optimistă.

Indiferent de rezultatul alegerilor, Germania va urmări să fructifice în continuare poziţia sa de forţă. Atât SPD, cât şi CDU au pronunţate profiluri
proeuropene, ambele formaţiuni fiind hotărâte ca, odată reinstalate la putere, să păstreze Germania în inima procesului decizional al Europei

Networking în Plux

Ar fi, totuși, cel puțin incorect să considerăm că Place du Luxembourg reprezintă doar anticamera instituțiilor europene, cu regulile și conduita pe care acestea le impun, fie și indirect. Scuarul din proximitatea Parlamentului European este, mai presus de orice, un loc al întâlnirilor informale. Iar în fiecare joi seară spațiul îngust se transformă până la nerecunoaștere, aproape înghițind statuia prosperului industriaș, care se vede, preț de câteva ore, înghesuită între câteva sute de persoane, marea majoritate a acestora angajați ai instituțiilor europene. Metamorfozat în cursul a doar câteva minute (de la o piață liniștită la un mușuroi al euro-birocraților), Plux pare a deveni mai degrabă un alt nume al Babilonului. Discuțiile în grupuri mai mici sau mai mari, acompaniate de un pahar de vin sau o halbă de bere – și duse în mai toate limbile europene – se întind până spre dimineață. Iar politica este subiectul principal. Probabil nu se va mira prea tare turistul care, trecând întâmplător prin zonă, va asimila, astfel, câteva noțiuni de politică europeană, pe care le va auzi rostite, însă, cu precădere în limba germană.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

16 − 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te