Poezia – Cenuşăreasa lumii sociale?

Ce caută poezia printre marile teme pe care SINTEZA caută să le aducă în discuţie şi reflecţie?


Vor spune unii că nu mai are niciun loc în lumea de azi, darmite într-o revistă care practică reflecţia strategică și caută să educe sau să incite la gândirea cu capetele noastre. De fapt, acest lucru se spune deja de la intrarea în modernitate și tot de atunci îi vine rândul fiecărei generaţii să răspundă la întrebarea, devenită retorică, un fel de incantaţie, lansată de Hölderlin și apoi filosofic adăugată reflecţiei lumii de Heidegger. Nu avem ambiţia de a răspunde definitiv acestei teme, vrem doar să arătăm câteva ipostaze ale poeziei contemporane și să arătăm câteva scene dintr-un peisaj complex, în care semenii noștri interacţionează cu poezia, ca gen literar, dar mai degrabă cu practicile sociale pe care acest gen le deschide: lectură, cumpărarea de cărţi de versuri, prezenţa poeziei în structura timpului liber.

Și studiul nostru sociologic, realizat pe un eșantion naţional, arată că poezia este încă vie, chiar dacă poporul român nu se bate în librării pentru volume de versuri, așa cum se bate pentru tigăile primite gratis sau cu preţ redus.

Poezia este mereu vie pentru că este deschisă

Poate că poezia nu mai este regina lumii, dar nu a murit. Poate că nu acesta este cel mai important argument, poţi fi poet fără să ai diplomă, fără să fii asociat și chiar fără să fi publicat vreodată o poezie? Poţi fi poet de cenaclu sau doar versificator solitar, poţi scrie doar pentru tine sau poţi să-ţi citești poeziile prietenilor sau doar iubitei. Ne vom folosi de surse diferite, de instrumentul anchetei sociologice, de vocile poeţilor, dar și de experienţele noastre personale. Eu o să fac asta cu predilecţie, pentru că nu sunt critic literar, chiar dacă, mai rar, ce-i drept, am comis și unele texte despre prieteni poeţi sau despre poezia lor. Nu trebuie să-ţi dea cineva certificat de poet, chiar dacă intrarea în istoria literaturii este păzită strașnic de critici sau teoreticieni literari.

Poezia schimbă lumea?

Dincolo de studiile savante de poetică sau poietică, poezia are un impact asupra lumii, poezia schimbă lumea. Dacă poezia schimbă destinul unui singur om, atunci o putem bănui de această forţă teribilă. Voi aduce aici exemplul meu, mărturia vieţii mele, pentru că de aceasta sunt sigur, şi cel puţin pot spune că o cunosc foarte bine. Și faptul că azi nu mă revendic ca fiind poet îmi dă oarecum un statut de martor, sau măcar de observator. M-am născut la ţară, într-o casă de lemn, fără prea mult mobilier, dar cu volume de versuri peste tot. De fapt, am învăţat să citesc pe volumele tatălui meu, pentru că erau texte mai scurte. Apoi încă din primele clase am început să citesc poezie, deși nu înţelegeam mare lucru. Îmi aduc aminte de niște plachete de versuri ale lui Gellu Naum, Dimitrie Stelaru sau Cezar Ivănescu, din care un copil de nouă ani nu putea înţelege decât poate sunetul unor cuvinte. Când aveam nouă ani, tata a câștigat un concurs de tipul „Cine știe câștigă” cu tema „Primăvara în lirica românească”, unde a învăţat peste 2.000 de poezii despre primăvară. Am fost încântat și eu că știam să răspund celei mai mari părţi a întrebărilor. Era în 1970 și am stat cu familia în sala Casei de Cultură din Năsăud, unde i-am ţinut pumnii tatălui meu. Tata a câștigat un premiu mare, cred că 6.000 de lei, dar în obiecte. Cred că mi-a cumpărat și mie o muzicuţă, dar de amintirea asta nu sunt foarte sigur.

Oricum, poezia intrase în viaţa familiei noastre destul de brutal, adică și cu bani, dar asta nu i-a alungat disperarea bunicului și nici bănuiala că feciorul lui nu va ajunge niciodată un mare gospodar și nici un muncitor obsedat al pământului. Mama a fost și ea terorizată de lipsa de viziune pragmatică a tatălui meu. Muncea din greu alături de ea, dar visa la altă lume. Mi-a spus odată însă, după ce îl certase și el s-a retras în grădină sub un măr, cu o carte pe genunchi, că totuși, dincolo de scandalul pe care ea îl face, să știu că tatăl meu e un om foarte bun. Am înţeles eu, atunci, că asta i se trage de la poezie, pentru că acolo, în satul nostru de munte, unde se trăia destul de greu, oamenii erau destul de aspri, în general. Tata era privit foarte ciudat de către comunişti, era un poet ţăran care scria versuri, dar nu cu rimă şi foaie verde. Scria în vers alb și făcea referire în poemele lui la teme eterne ale filosofiei și la personaje devenite mituri: Homer, Ulise, Cristofor Columb, Sancho Panza sau Don Quijote, acuzate de un critic de poezie, că fiind „prea livrești”. Securitatea l-a urmărit vreo 10 ani, dar până la urmă nu l-a băgat la pușcărie, deși îl vorbise rău pe Ceaușescu în public și scria scrisori sincere prietenilor.

Când mi-am cunoscut soţia, scriam versuri, scriam texte pentru un prieten de la Conservator și cântam. Viaţa mea s-a întâlnit mereu cu poezia. Ca o arătare ciudată, poezia îmi umple amintirile și memoria. Undeva în subconștientul meu, cred că poezia este una dintre minunile lumii. Dar poezia a schimbat și viaţa întregii comunităţi în care am crescut. Mica noastră comunitate unde doar târziu s-a introdus curentul electric, fără drum asfaltat, izolată de lume, a cunoscut o deschidere spre cer. Poetul a devenit model. Nu cei care făceau diferite forme de comerţ; nu singurul inginer din comună; nu cel de la bufet sau de la cooperativă, ci poetul. La scurt timp, câteva zeci de copii au plecat la licee și facultăţi.     Mulţi s-au apucat de scris poezie. Azi, satul nostru micuţ are vreo patru sau cinci membri ai Uniunii Scriitorilor și sunt mai mulţi cei care au publicat sau publică versuri în volume sau în revistele literare. Runcanii scriu cărţi și, chiar dacă au prosperat – mai ales cei care au pribegit prin Spania sau Italia sau cei care fac comerţ – comunitatea noastră a rămas vie. Oarecum poezia a ţinut-o în viaţă. Pe toţi i-a ajutat poezia. Pe unii care au scris versuri i-a transformat în poeţi. Dar pentru cei mai mulţi din copiii opincarilor de acolo a fost un îndemn spre a înţelege că există și o altă lume. Că porţile lumii nu sunt ferecate pentru ei, oamenii de pământ, cum ar spune azi un poet. Poate că lumea are porţile ferecate, dar există ceva chei. Una era poezia sau cartea în general. Evadarea din acea lume se poate prin carte și cultură.

Pentru cei mai mulţi dintre români poezia nu există

Da, dar asta este doar o constatare a unei anchete realizate de IRES. Dar asta nu e nicio nenorocire. Peste tot în lume este la fel, poate mult mai grav în alte locuri. Niciodată poezia nu a fost citită de toată lumea, niciodată nivelul de cultură al lumii nu a fost atât de ridicat, încât să poată trece dincolo de metaforă și să pătrundă într-o spiritualitate care nu are, la prima vedere, un sens pragmatic. E adevărat că doar 2% dintre români declară un contact destul de frecvent cu poezia. 27% dintre români recunosc că au scris cel puţin o dată o poezie și că au ajuns să facă asta fiindcă i-au împins iubirea, natura sau viaţa (în această ordine). Aproape unul din cinci români știu să spună un poet contemporan (Dinescu, Blandiana și Cărtărescu) și, chiar dacă am putea cârcoti că au auzit de aceștia pentru că s-au angrenat și în alte activităţi sociale sau în militantism ori jurnalism, este totuși ceva remarcabil. Femeile declară că citesc într-un procent dublu faţă de bărbaţi, iar cei cu studii superioare nu citesc poezie într-un procent cu mult mai mare faţă de ceilalţi, chiar dacă citesc mai mult alte tipuri de cărţi, ziare sau reviste, iar între regiuni geografice nu avem diferenţe semnificative. În mod firesc, tinerii sub treizeci și cinci de ani citesc mai multă poezie pe siturile de socializare, tinerii fiind și cei care citesc poezie mai des decât bătrânii. Eminescu este mai citit în Transilvania, Banat, Muntenia și Oltenia, decât în Moldova, iar Adrian Păunescu este dublu citit în Moldova în comparaţie cu celelalte regiuni. Bărbaţii recunosc într-o proporţie mai mare decât femeile că au scris o poezie, iar tinerii într-o proporţie dublă faţă de cei de peste 35 de ani. Ana Blandiana este citită de trei ori mai puternic de către eșantionul feminin, iar Mircea Cărtărescu de un număr dublu de bărbaţi. Dincolo de aceste evaluări cantitative, în care poate că unii români au exagerat legătura lor cu poezia, vedem că poezia este încă vie în mintea și sufletele românilor.

Nevoia de poezie este încă prezentă. Dacă poezia există și rezistă, atunci este clar că are o raţiune de a fi. Poezia este o formă a comunicării și o modalitate prin care conștiinţa se trezește. Poezia și poeţii au creat identitate spirituală unor comunităţi sau au îmbrăcat estetic momente importante ale istoriei care astfel s-au putut transmite din generaţie în generaţie. Dincolo de diversitatea ei, poezia transmite un mesaj imanent, despre nevoia de frumos și despre spiritualitate. Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită în mod violent de Rău și de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui și Frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii și un scut aproape magic împotriva urii, spunea recent Ana Blandiana într-un interviu. Poezia trage un semnal de alarmă despre ceea ce nu putem fi, despre ceea ce uităm să fim atunci când ne îndepărtăm de umanitate și de cultură sau când ne rătăcim în civilizaţia de azi.

Avem senzaţia câteodată că, într-o lume accelerată și mercantilă, poezia nu își mai are loc sau că a dispărut. Dar ne înșelăm! Ea este mereu acolo, ne așteaptă, indiferent cât de puţin vizibilă este, indiferent cât de cuminte și negălăgioasă ni se arată. Este ca un semn că există o lume pe care o putem atinge doar cu sufletul și mintea, singurul loc de pe pământ în care nici măcar dictatorii nu pot intra cu cizmele.

 

Poezia este Cenușăreasa lumii, doar pentru că poate deveni în orice moment regina ei. Ţine doar de alegerea fiecăruia dintre noi.

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

13 + 6 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te