Politica naţionalistă a Ungariei


Istoria problematicii minorităţilor maghiare din afara graniţelor datează din anul 1990, când, urmare a migraţiei masive a acestora spre Ungaria, partidele politice de la Budapesta au sesizat oportunitatea obţinerii de capital politic. În Constituţia ungară a fost inclusă prevederea conform căreia ”este de datoria fiecărui guvern ungar să trateze cu simţul responsabilităţii” problemele tuturor maghiarilor (art.6, alin 3).

Legiferarea dublei cetăţenii a provocat tensiuni în relaţia cu statele vecine cu comunităţi maghiare importante, îndeosebi cu Slovacia.

Formaţiunile politice de la Budapesta s-au concentrat pe asigurarea unui bazin electoral care să le permită rămânerea la putere, fiind de notorietate ataşamentul maghiarilor din afara graniţelor faţă de orientările de dreapta.

Tensiunile, acolo unde apar, sunt ciclice ca şi calendarul sărbătorilor naţionale ale Ungariei ori cel al proceselor electorale.

„Maghiarii de pretutindeni” – un model particular în Europa

Primul premier ungar ales în mod democratic, Antall József, a dat semnalul asumării responsabilităţii faţă de maghiarii din afara graniţelor, declarând, în 1990, că ”se consideră premierul a 15 milioane de maghiari”.
Astfel, în ultimii 25 de ani, maghiarii din afara graniţelor, inclusiv cei din România, s-au aflat sub un protectorat inutil, dar asumat de autorităţile ungare, indiferent cine s-a aflat la putere – situaţie unică în Europa.

Accederea Fidesz la guvernare, în aprilie 2010, combinată cu ascensiunea fulminantă a partidului extremist ”Jobbik”, care deţine 47 de mandate în Legislativul de la Budapesta, a condus la modificarea substanţială a discursului oficial privind protejarea identităţii minorităţilor maghiare din teritoriile care au aparţinut Regatului Ungar înainte de 1920. Mesajul promovat dintr-o ţară membră UE şi NATO a dobândit conotaţii imperative, de ”reunificare a naţiunii maghiare”.

Breşa creată a fost valorificată rapid de ambele părţi. Formaţiunile politice de la Budapesta s-au concentrat pe asigurarea unui bazin electoral care să le permită rămânerea la putere, fiind de notorietate ataşamentul maghiarilor din afara graniţelor faţă de orientările de dreapta. Pe de altă parte, structurile reprezentative ale maghiarilor din statele vecine, inclusiv din România, au preluat tema dublei cetăţenii, chiar dacă resorturile au fost mult mai pragmatice.

Legiferarea dublei cetăţenii, la care se adaugă asumarea, prin noua Lege fundamentală ungară, în vigoare din 1 ianuarie 2012, a responsabilităţii faţă de soarta etnicilor maghiari din afara graniţelor, au provocat noi tensiuni în relaţia cu statele vecine cu comunităţi maghiare importante, îndeosebi cu Slovacia, care a invocat riscurile la adresa securităţii naţionale şi a stabilităţii regionale. În această logică, Executivul de la Bratislava s-a detaşat faţă de celelalte ţări din jur prin faptul că a adoptat o poziţie vehementă, la finele lunii mai 2010 amendând propria Lege fundamentală, în sensul retragerii cetăţeniei slovace persoanelor care depun cerere pentru a o obţine pe cea ungară.

Politici autonomiste în România

Declarat ”an al autonomiei” de către unele structuri ale comunităţii maghiare din ţara noastră, 2013 a fost unul de maximă intensitate a manifestărilor dedicate ”autonomiei şi federalismului”. 2014 se anunţă cel puţin la fel de activ pe linia clamării de noi drepturi pentru minoritatea maghiară, în contextul proximelor procese electorale – alegeri generale în Ungaria şi scrutinul pentru Parlamentul European.

Ciclicitatea mesajelor, devenită o constantă a ultimilor 25 de ani, este asigurată de tripla sărbătorire a statului ungar, la 15 martie, 20 august şi 23 octombrie. În martie, subiectul autonomiei revine în atenţie cu ocazia manifestărilor dedicate ”Zilei maghiarilor de pretutindeni”, în iulie şi august – în ”Ţinutul Secuiesc” se vorbeşte despre drepturi colective cu prilejul universităţilor de vară, iar în octombrie – este reluat subiectul regionalizării şi al autoadministrării locale.

Recurenţa apelului la identitatea culturală se manifestă pe fondul activismului structurilor maghiare autohtone, care şi-au construit mesaje complementare celor de la Budapesta, referitoare la momente istorice sensibile pentru populaţia maghiară din Transilvania: 4 iunie – semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, 6 octombrie – comemorarea celor 13 generali paşoptişti ucişi la Arad.

Modelul de comunicare complementar dezvoltat de Budapesta şi structurile reprezentative ale maghiarilor din ţara noastră este unic la nivel european. În pofida exemplelor europene invocate de către promotorii autonomiei teritoriale, precum Catalonia în Spania, Tirolul de Sud în Italia, Scoţia în Marea Britanie, Muntele Athos în Grecia, între acestea nu există similitudini istorice, legislative ori constituţionale de natură să asigure un precedent real pentru minorităţile maghiare.
Mai mult, profilul cultural al etnicilor maghiari din ţara noastră este atât de diferit de la o zonă la alta – dacă ne referim la cei din ”Ţinutul Secuiesc”, ”Partium” sau alte zone transilvănene -, încât simpla invocare a ”identităţii secuieşti” pentru solicitarea de drepturi colective pentru ”toţi maghiarii” îşi pierde din conţinut şi se transformă într-o altă idee politică asumată exclusiv la nivel declarativ.

”Protectorat” cu tentă electorală

Deşi autorităţile de la Budapesta au încurajat întotdeauna iniţiativele reprezentanţilor autorităţilor locale de etnie maghiară din judeţele Harghita şi Covasna pentru promovarea ”identităţii secuieşti” a regiunii, nu au fost depăşite graniţele impuse de legislaţia comunitară, iar dialogul la nivel bilateral s-a derulat în limitele uzanţei diplomatice.

Pe de altă parte, pe parcursul anului trecut, s-a observat o apetenţă crescută a structurilor civico-politice autohtone de reprezentare a maghiarilor de a organiza manifestări cu caracter provocator pentru atingerea obiectivului autonomist, de tipul acţiunilor stradale cu simbolistică şi mesaje naţionaliste.

Numărul de participanţi din ”Ţinutul Secuiesc” la astfel de evenimente, de ordinul miilor, este explicabil prin prisma rezonanţei în rândul maghiarilor din zonă a apelurilor lansate de liderii politici, dar şi de cei ai comunităţii, între care un rol important îl au reprezentanţii bisericilor. Astfel de acţiuni au însă un specific zonal, nu sunt o caracteristică a minorităţii maghiare din toată Transilvania.

În general, convieţuirea dintre etnicii maghiari şi cei români se petrece sub semnul normalităţii, oamenii împărtăşind aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri legate de perspectiva zilei de mâine, siguranţa locului de muncă, educaţia asigurată copilului sau starea de sănătate a familiei.

Tensiunile, acolo unde apar, sunt ciclice ca şi calendarul sărbătorilor naţionale ale Ungariei ori cel al proceselor electorale.

Discursul politicianist privind încălcările drepturilor minorităţii maghiare şi-a pierdut masiv fundamentul, executivele de la Bucureşti, cu UDMR partener de peste 20 de ani, fiind ataşate politicilor europene în materie şi implementând măsuri reale care să asigure drepturile minorităţilor, de la învăţământ la reprezentare parlamentară.

Excesele autonomiste, nesustenabile politic ºi economic, apar ca o reminiscenþã a unui veac trecut, reuºind sã mai emoþioneze nostalgici ºi extremiºti de dreapta, care încã îºi cautã locul în Europa națiunilor.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nineteen + 17 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te