„Politica românească este dependentă de violenţă”

Interviu cu sociologul Vasile Dâncu, președintele Institutului Român pentru Evaluare și Strategie


Se spune că la începutul politicii stă conflictul. Antagonismele şi rivalităţile din societate sunt transferate unor actori politici, puşi să le gestioneze pe baza unor reguli sau cutume. Astfel, puterea politică ajută la stâpânirea conflictelor, însă în România lucrurile par să fie pe dos. Conflictul politic depăşeşte considerabil nivelul de tensiune din colecticvitate. Suntem în situaţia ca politicul să îmbolnăvească societatea? Mai ales că ce e mai urât în politică, iese la iveală în perioade electorale.

Conflictul este normal și cosubstantial politicului. Dar, la noi, o patologie a conflictului a virusat societatea foarte grav. Tensiunile sociale și marile conflicte de interese trebuie duse în Parlament sau în instituțiile democrației locale și rezolvate prin dezbatere, conmpetitie și vot. Dar suferim în politică românească de o patologie a excesului, dublată de o adicție de conflict. Strategiile de conflict, nu cele de cooperare, reprezintă regula în politica românească. Parcă este o dependență de violență, o adicție de adrenalină, dopamină, serotonină. Ca și adicția de jocuri de computer, comportamentul adictiv față de conflict dă o puternică emoție și implicare personală, un surplus de emoție și un fel de surogat de realitate. Violența politică și conflictul sunt importante și pentru că stimulează o anumită solidaritate și pot ține loc de proiecte politice. În ultimele campanii electorale, tensiunea este paroxistică, iar politicienii noștri devin competenți… cel puțin în înjurături.

Cred că marea artă a strategului este să știi să-ți înfrânezi instinctul de a ataca, de a declanșa prematur atacul sau violența. Nu-mi place să citez din Sun Tzu, dar bătrânul chinez are dreptate din nou: Arată-te puternic când ești slab și slab când ești puternic. De ce am uitat noi adevărurile acestea simple?

Violența în politică vine de peste tot. Haideți să ne uităm la ceea ce se întâmplă cu televiziunile de azi, altădată gazde primitoare pentru înfruntarea politică. Televiziunea nu mai dezbate, ea face convocare unor miniștri și acuză, face procese, ia decizii în locul lor, îi amenință în direct. Am văzut miniștri presați să răspundă în direct, să promită ritualic, să jure că mâine vor lua decizia. Asta înseamnă o scurtcircuitare și o eliminare a publicului din triada opinia publică – jurnalist – politician. Jurnalistul vorbește în numele opiniei publice, dar de fapt orchestrează interese ale patronatului, în multe cazuri.

Scena politică de astăzi din România este o prelungire a studiourilor televiziunilor de știri. Nu mai avem scena politică, metafora ar trebuie să fie studioul politic. Au dispărut discursurile politice magistrale, atât din Parlament, cât și din campanii electorale. Politicienii sunt la televizor tot timpul. Cei care merg în fiecare seară și vorbesc despre politică ajung de multe ori foarte sus în partidele lor. Poți la televizor să nu fi spus nicio idee importantă în viața ta, ești cunoscut și considerat un matador. Scena înseamnă că măcar aveam actori politici, mai buni sau mai proști, ca la teatru.

Vasile Dâncu

Vasile Dâncu

În televiziune se amestecă mereu kitschul cu vulgaritatea, înjurătura cu scandalul, iar ceea ce rezultă se măsoară cu people meter, nu cu rigla adevărului sau bunul simț al raționalității. În mare măsură, televiziunile au înlocuit Parlamentul și, poate, câteodată, în ultimii ani, chiar și Guvernul. Lucrul cel mai periculos este că televiziunea înlocuiește spațiul public, ține loc de spațiu public. După 1990, spațiul public s-a deschis brusc. Acum pare că s-a închis, dar nu l-a închis cenzura, ci televiziunea de știri.

Soluția: politica viitorului trebuie să iasa din acest cerc vicios al violenței și războiului inutil, a venit momentul să nu mai credem în șmecherii, în minuni, în victoria politica cu orice preț, ci să gândim un proiect de societate și să-l punem în practică. Să ieșim din electoralismul politic în care este cufundată toată clasa politică și să aratăm că poate face ceva pentru oameni. Asta e tot! Nu se poate face asta doar împotriva celorlalți actori politici, ci împreună cu ei. Ești puternic și poți arăta asta mai ales prin generozitate și depășirea limitelor individuale. Trebuie să înțelegi un lucru: opinia publică este schimbătoare, este un animal fricos care-i urmărește pe cei puternici.

Sunt de părere că războiul politic trebuie activat doar în campanie, că în restul timpului este nevoie de comunicare între putere și opoziție, indiferent cât de solidă este majoritatea parlamentară. E adevărat, se poate crede că cel care câștigă alegerile are dreptate, dar nu este așa. Opoziția are rol de a cenzura, dar poate să contribuie la marile proiecte cu punctul ei de vedere, cu viziunea ei. Este un semn de sănătate politică căutarea consensului și aplicarea principiului forței conferite de vot cât mai puțin. Cu atât mai mult, este o crimă să se continue războiul politic implicând instituțiile statului român, într-o perioadă de criză, când statul român este și-așa destul de sărac și de slab.

Trist este că politica apare detestabilă tot mai multor oameni în momentul în care ea este tot mai profesionalizată, ceea ce, teoretic, ar trebui să-i dea un aer mai seducător. E vorba despre faptul că experienţa democraţiei înlătură idealizarea ei? Sau politica în schimbare odată cu societatea merge inevitabil pe un drum care o îndepărtează de cetăţean?

Politica se schimbă dramatic în acești ani, dar nu ne dăm seama, pentru că suntem parte a acestei schimbări. Avem o adevărată deșertizare ideologică, atât pe stânga, cât și pe dreapta.

Electoratul nu mai este simplu de definit prin parametri ideologici, practic nu mai este un bazin electoral în sens clasic. Cred că vorbim mai mult de fani politici și nu electorat în sensul clasic. Un așa zis electorat de stânga ar mai putea fi configurat, dar tot mai slab profilat, în schimb electoratul de dreapta a fost risipit totalmente. În dreapta politică s-a încercat un candidat unic și au ieșit … patru candidați. Un alt aspect, stânga și-a angajat candidat de dreapta, vorbim de Tăriceanu și asta creează destul de multa neînțelegere. Să nu mai vorbim ca iluzia USL care duce singură la putere a fost cultivată de PSD și face înca victime în dreapta care nu își găseşte candidatul tipic. În plus, dreapta nu a încercat un program, cât de cât comun, un proiect de dreapta care sa adune în jurul lui. În partea dreaptă a electoratului, respingerea lui Traian Băsescu de către noua coaliție face ca o parte a electoratului din ACL să pară oarecum nedumerit, nemobilizat.

Distincția stânga-dreapta nu mai funcționează în pecepția publică din multe motive. Au dispărut programele politice în contextul unui pragmatism sau situaționism exagerat, personalizarea politicii (basism, pontism), tot mai mulți politicieni fără background cultural care comunică mai puțin conceptual, tot mai multă demagogie, din ce în ce mai multă violență politică îndreptată spre țapi ispășitori.

Nu pot interpreta altfel răspunsurile la o întrebare pe care am pus-o insistent în ultima perioadă în sondajele de opinie interne și la care am obținut răspunsuri care m-au descumpănit chiar și pe mine care, de 25 de ani de când fac sondaje, am vazut destule rătăciri ale electoratului. Acum vreo câteva zile am întrebat: „Care credeți că este cel mai reprezentativ candidat la prezidențiale din partea dreptei politice – dintre cei care ați auzit ca vor candida în acest an? Răspunsurile au fost: Iohannis 28%, Ponta 22%, Udrea 10%, Tăriceanu 10%, Vadim Tudor 2%, Macovei 2%, Dan Diaconescu 1%, niciunul 4%, nu stiu 19%, nu raspund 2%.

Fanii au un alt tip de adeziune, sunt alimentați mereu prin Facekook sau alte medii virtual, prin televiziuni cu emoții privind diferite atribute și evenimente și au multe caracteristici diferite față de vechile bazine electorale mobilizate sau mai puțtin mobilizate. De exemplu, fanii politici sunt mai înțelegatori cu eroul lor. Parcă nu „luptă” cu atâta pasiune. Făcând studii pe atributele de imagine pozitive sau negative pentru candidați, am observat cu surpriza că și fanii lui Ponta și cei ai lui Iohannis, recunosc atribute negative pentru „eroul” lor. Asta înseamna o angajare mai lejeră, mai puțin fanatism dar și mai slaba mobilizare la vot. Vedem ca indecisii nu mai sunt atât de diferiti de cei decisi, deci este mai greu de prevăzut cu cine vor merge în turul 2.

Politica fanilor este diferită: se bazează pe industria vizibilității, are congrese politice care au doar importanțăca ritual, sloganele nu sunt acționale, caută doar să fixeze stări emoționale.

Deocamdată Iohannis nu produce prea multa emoție, iar Ponta trebuie să nu facă greșeli mari care să mobilizeze electoratul împotriva sa. Sigur, campania este înca la început, poate că cei doi candidați mai au strategii sau tactici secrete, ruperi de ritm sau lovituri de teatru, pregătite de ei sau pregătite de alții împotriva lor.

În ce-i priveşte pe alegători, iluzia alternează cu decepţia, la fel cum partidele alternează la putere. Cum reuşesc partidele să mobilizeze în campanie resorturile prin care mulţimi de oameni decepţionaţi nu o dată de fostele lor alegeri reuşesc să creadă încă o dată că poate urma ceva bun pentru ei?

Este un efect al seducției care a înlocuit argumentația și mobilizarea legată de valori și ideologii. Seducția creează alte tipuri de dependență, alte legături și relații sociale. Oamenii trec prin stări extreme, politica emoțională se bazează pe excitarea continuă a alegătorilor cu imagini și simboluri. Fanii politici sunt ținuți în priză, prin mijloacele conunitatii virtuale, nu sunt lăsați să reflecteze sau să evalueze. Ei trăiesc mereu tensiunea pseudopoliticii care evoluează zilnic în conflictul ca o telenovelă. Facebook și televiziune înseamnă și dispariția spațiului public clasic, unde apar actori îndependenți care ajută la evaluări ale eficienței politicii. Politica de azi trebuie să creeze emoții și, dacă reușește asta, nimic nu mai contează.

Revenind la televiziune, mai regăsim un fenomen interesant: spațiul public a fost înlocuit de ceea ce numim, sociologic, comunități parțiale, interese private de bussines, interese politice sau chiar religioase, culturale. Chiar și biserica și-a creat un spațiu mediatic propriu, care nu comunică cu celelalte spații, ci este un spațiu enclavizat. La fel se face și politică acum și acesta este un lucru grav, căci nu mai există mediere; avem bucăți de societate în direct, fără mediere.

Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea, dar este o mare greșeală! Spațiul social este tot mai neomogen, dispar instanțele de legitimare și dispar criteriile. Dispar ierarhiile și dispar valorile.

Accesul în spațiul public este nemediat și imediat! În loc de experți sau instanțe tradiționale de legitimare, avem o democrație instantaneistă vulgară, cinică și coborâtoare spre nivelul cel mai de jos al gustului public. Asta îi face și pe politicieni să creadă că totul este permis, că nu mai este nimic important decât ratingul sau procentul din sondajul de opinie. După o seară de zapping, putem vedea chipul schimonosit al României de azi și aceasta este imaginea adevărată

În actuala campanie este mai degrabă vorba despre cultivarea incertutidinilor, a spaimelor de tot felul. Se dă amploare miturilor, se încurajează fobiile, sunt aruncate stigmate. E un moment de proastă insipiraţie pentru politicienii care candidează şi staff-urile lor sau asta va deveni regula argumentaţiei politice de aici încolo?

Continui explicatia începuta anterior. Am scris în ultimele cărți publicate depre acest fenomen. Vorbim despre o schimbare majoră în imaginarul contemporan, inclusiv în reprezentările sociale legate de politic. Cred că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune marele sociolog francez Michel Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă – rațiune – viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis – imaginar – fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. In Le temps des tribus, Maffesoli scrie cănu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse politice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi față de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un sentiment. O emoție, însă nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Astazi nu mai avem electorate clasice ci triburi politice. Cetățeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii şi afecte.

Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale, unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime.

În lucrarea mea „Mitologii, fantasme si idolatrie” am încercat să arăt că intrăm într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor unde momentele de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde. Pentru comercianți și noii propagandiști, oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare, iar seducția este regula, nu argumentarea. Confuzia sentimentelor, emoțiilor sau idealurilor este omniprezenta, informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet.

Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoție, nu are nevoie de explicații. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înțelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicații, informația devine obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie de cuvinte.

Trăim o dictatură a emoțiilor, nu se pot impune teme de discuții, reforme sau strategii, căci totul păleşte în fața emoțiilor care însuflețesc totul. Pe scena politică evoluează doar oamenii purtători de emoţii şi sentimente puternice. Năstase îl urăşte cu Băsescu după ce l-a bătut în campanie. Iliescu este supărat pe Băsescu pentru că nu iniţiază dezbaterea despre revoluţie, lustraţie sau mineriade, Băsescu îl urăşte pe Tăriceanu pentru că acesta nu şi-a dat demisia când a promis. Ponta îl urăste pe Băsescu pentru scandalul plagiatului, Băsescu nu îl suporta pe Ponta pentru că l-a supendat . La nivel local se multiplică aceste relaţii emoţionale în sute şi mii de dueluri şi respingeri, astfel încât totul se întâmplă în ţara noastră în funcţie de emoţiile politicienilor.

Emoţia şi sentimentul sunt singurele motoare care mişcă scena politică, singurele care alimentează şi ghidează actiunea politică şi activitatea celor mai multe instituţii ale ţării noastre. Orice dramă socială îi impresionează pe politicieni doar atât cât durează spectacolul de televiziune al vreunui caz spectaculos.

Băile de mulţime ale candidaţilor au dispărut în această campanie, cel puţin în prima parte a ei (o excepţie generoasă- Elena Udrea). Mediile în care actorii politici se expun şi îşi măsoară notorietatea sunt acum televiziunile şi reţelele sociale online. E o strategie care vrea să evite riscurile unor reacţii imprevizibile sau cei care se află în spatele candidaţilor intuiesc schimbări în mentalul corpului alegătorilor?

Politica a devenit o telenovelă cu nesfârșite episoade. Trecem de la un episod la altul, vine noaptea și a doua zi viata politică va fi impresionată de altceva. În urma acestei emoții nu ramâne nimic, totul se uită și a doua zi o luăm de la început.

Baia de mulțime tradițională a fost înlocuită cu baia de mulțime electronică, pe Facebook sau Twiter. Pixelul albastru a creat o nouă realitate. Este mai igienic, mai ușor de întreținut și nu ai nevoie de sosie. Se pot ocupa consilierii și mulțimile de postaci de la partid. Acolo intră doar cine vrei, nimeni nu poate arunca cu cerneală din mulțime. Acolo se pot afirma fidel singurele lucruri durabile din politica de azi, adică emoțiile conducătorilor. Ele rămân ca să structureze viața și dezbaterea politică, precum ne-a aratat învățătoarea din clasa a treia că se mișca pilitura de fier după câmpul magnetic. Emoțiile conducătorilor sunt criterii și far călăuzitor, țin loc de programe și politici. În funcție de ele se fac alianțe, guverne și coaliții. Ca și bunăstarea conducătorilor, mai importantă decât bunăstarea națiunii, emoția conducătorilor devine doctrină și program politic și se transmite la cei de jos mai ceva ca focul prin prerie. Înlocuim rațiunea cu emoția și pe specialiști cu fete frumoase sau cu tineri imberbi. De aceea, dictatura emoției în politică nu poate decât să privilegieze efemerul, instantaneitatea, clipa, durata, forma și nu fondul.

În aceste condiţii, chiar şi publicul este educat încet, încet să ceară doar telenovelă politică și nu proiecte politice serioase sau rezultate palpabile. Înțelegem campania electorală ca spectacol emoțional în care aproape totul este permis, dar în restul timpului oamenii politici ar trebui să se ocupe de administrarea societăţilor. Să caute solutii, să meargă înaintea comunităţilor pentru a descoperi căi noi spre bunastare sau măcar soluții durabile la crizele tot mai dese. Oamenii politici trebuie să fie cei care conduc societațile spre descoperirea unor sensuri și direcții de dezvoltare. Ei trebuie să încerce să înțeleagă viitorul și să-i tragă și pe ceilalți după ei. În schimb, majoritatea celor de succes în România se luptă pentru o notorietate obţinută cu orice preţ, pentru prezențe televizuale fără mesaj, cu mimarea îngrijorării, zâmbete cât mai multe și privitul cât mai des spre camera unde se aprinde becul roșu.

Cotropiți de emoții, vânzători de sentimente, simulând afecte, supuși dictaturii publice a emoției, oamenii politici români au pierdut deja sensul politicii. Acaesta este cea mai mare pierdere și marea deșertificare morală din politica de azi.

Candidaţii îşi numără şi se măsoară în like-urile primite pe reţelele de socializare. Desfătarea pe care o resimt politicienii atunci când trag concluzia că sunt iubiţi îi poate infleunţa într-atât încât goana după popularitate să îi distragă de la acţiunile responsabile? Ne paşte un nou tip pe populism politic, generalizat de astă dată?

Acum vreo cinsprezece ani, la apariția internetului ca mediu accesibil turturor se credea că vom putea atinge idealul atenian al democrației directe. Credeam cu toții că va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați si evaluați mai bine, au spus alții. Primele măsurători și unele fenomene derivate din această întânire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulți sociologi: militantismul politic pe rețelele de socializare a prins rădăcini și chiar a coborât în strada prin flashmob-uri sau prin revoluții twitter-izate.

Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relațiilor de putere, dar pe de altă parte devine tot mai izolat social și tot mai puțin activ în societatea civilă. Dincolo de critici sau de alte unghiuri de tratare, ce este clar este faptul că s-a schimbat

Contractul de comunicare dintre politicieni și public, chiar și dintre partide si public. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoțională, oamenii politici care comunică pe rețele schimbă contractul de comunicare printr-un simulacru al intimității, al lejerității, al spontaneității dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulțime și strângerea de mâini cu o baie de mulțime în bazinul deschis de pixelii albaștri. Vocabularul emoțional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimității și împing contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate. Am avut un caz recent în care Victor Ponta a scris un fel de declaraţie de abandon politic. S-a discutat două săptămaâni, unii au spus ca a fost o startegie, alții că a fost o greșeala politică, dar rezultatul a fost pozitiv pentru imaginea prenmierului.

Ce nu au înțeles analiștii mai vechi este că, odată cu Facebook, dispare politica tradițională, cea în care liderul este mereu asistat de experți, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viață proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiți de cetățenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook comunicarea este directă, instantanee, emoțională. Liderul îi anunță prima dată pe cei din rețeaua lui, uneori intenționat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere şi de critică, se simte confortabil și trăiește intens.

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacția. Pe Facebook se fac noile băi de mulțime, iar politicianul este deja alt om. Uneori, vrea să arate că este altul, că adevărata lui esență nu este dorința de putere, ci umanitatea trăită plenar. Am scris atunci ca Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Adică mergem spre o politică psihedelică. Avem un adevărat catharsis, o reacție de transfer emoțional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părți se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiționali de pe traseul „fabricării” liderului sau câștigării de voturi. Presa tradițională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicați pe rețele de socializare, scade drastic audiența la TV. Politicienii care știu să comunice direct – care au curajul să se dezvăluie, sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili – încep să câștige tot mai mult.

După cum spuneaţi, poziţionarea doctrinară stânga-dreapta e pe cale de dispariţie. Dar politica se bazează pe partizanat şi are nevoie de etichetări pentru a fi funcţională. Ce scheme politice viabile întrevedeţi în viitor? Se aud tot mai multe voci care spun veniţi la vot şi votaţi împotriva politicului. Cât de apolitică este mişcarea antipolitică?

Mai ales sub impactul ultimei crize s-a revenit parcă la utopia, clar infirmată, al lui Fukuiama, privind sfârşitul istoriei și moartea ideologiilor. Răspunsurile la criză ne-au spus nu pot fi gândite în raport cu valori sau ideologii, doar austeritatea poate face ceva. Aşa am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție, indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat! Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă.

Dar modalitatea prin care se renunţă chiar şi la discuția despre respectul ideologiilor este periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate.
Un mare teoretician al secolului trecut, Paul Ricoeur, spunea că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie „de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii și reprezentări globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare. Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni.

Doar marxismul a putut crede în utopia că stiinţa și reflexia ei în constiinţa publică vor putea înlocui celelalte ideologii sau sisteme de credinţe.

Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori, liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, câteodată, de interesele pe care le conţin ideologiile.

Cel mai mare efect al acestei antipolitici care este tot o expresie ideologizată este că se naşte o politică ce ucide speranța. Egoismul politicienilor şi lupta lor disperată pentru a ocupa tot spaţiul aceala al puterii, cu familiile lor flămânde, cu grupurile de interese este imaginea degradată a unui mit. Un mit pe care oamenilor l-au clădit cu greu, împotriva vieţii lor nefericite, cu resursele lor visare tot mai firave. Oamenii au nevoie să creadă în curăţenia noastră şi în înălţimea de spirit a celor aleşi pentru o garanţie că nu sunt singuri, iar drumul pe care merg este bine ales.

Iar astăzi, cea mai mare crimă a acestei antipolici este că ucide speranţa, omoară visul oamenilor că prin propriul lor sacrificiu vor trăi mâine un pic mai bine.

Pentru ca democraţia să nu derapeze este de preferat ca învinşii alegerilor să nu fie masacraţi şi învingătorul să nu ia tot. După o astfel de campanie, vor fi în stare competitorii să iasă din zona de conflict şi să reintre în uzanţele civilizate ale politicului?

Dacă politica induce o formă de conflict, atunci ea trebuie să caute și modalitățile de revenire la normalitate, stabilitate și consens. De fapt, orice bătălie politică trebuie să urmăreasca mecanisme de consens și starea de echilibru. Între războaiele generate de alegeri, politicienii trebuie să colaboreze. Cei care cîștiga alegerile nu înseamnă că au dreptate, uneori se câștigă alegerile populist, nu înseamnă că pot schimba tot după bunul plac. Prin alegeri se câștigă doar dreptul de a administra țara pentru o perioadă de timp, dar urmărind liniile și strategiile longitudinale ale unor strategii de dezvoltare stabilite transpartinic. În politică, cel care câștigă 51% nu are dreptul să ia totul, ar trebui să îl coopteze și pe învins la procesul de decizie. Politica lui „Ciocu mic” este un dezastru pentru noi, a produs doar fragmnetare, subdezvoltare corupție și lipsă de performanță. Odată ce s-a terminat războiul electoral, foștii comabatanți devin parteneri și trebuie să colaboreze pentru a nu se scufunda corabia, pentru a nu eșua statul. Nu vom vedea asta din pacate, după acest război politic, indiferent cine îl va câștiga. Politica a intrat acum în faza unui absurd război total, aflat acum în etapa de pușcării. În loc de discursuri în Parlament, astăzi politicienii pun plângeri penale și amenință cu pușcăria adversarul politic. Nu mai există niciun dialog, singura formă de schimb între tabere este migrația politică și trădarea ca mecanism deja unanim acceptat. În loc să le crape obrazul de rușine celor care trec de la un partid la altul, ei sunt ridicați în slăvi pentru că slăbesc un adversar politic. Trădătorul primește funcții importante, în loc să fie ostracizat. În România politică lipsesc mecanismele de consens și negociere pentru că războiul se dă om la om, pe tot terenul, între lideri, între familii, chiar între clanuri.

Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanța noastră socială este afecatată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenței și intervenții pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent, în care au fost aduse în spațiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituționale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluția democratică. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri. Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă țara va rămâne, dacă națiunea va rezista și statul nu va eșua în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

four + five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te