„Politicienii noştri sunt doar nişte tehnicieni care ştiu să cucerească voturi, dar nu pot să dea o direcţie ţării”

Interviu cu politologul Cristian Pârvulescu


Distribuie articolul

Dacă ar fi să trimitem partidele româneşti la un examen medical, diagnosticul n-ar fi deloc îmbucurător. Nici pentru ele, nici pentru societatea românească. Născute, probabil, cu o boală genetică gravă, partidele politice din România şi-au tot amânat tratamentul indispensabil şi, drept urmare, starea lor s-a agravat continuu. Iar pentru că ele sunt un organ al democraţiei, au îmbolnăvit, poate iremediabil, şi societatea, care, în lipsa iniţiativei lor, nu le-a impus la timp terapia adecvată.

Partidele româneşti au o boală genetică

Domnule Cristian Pârvulescu, dacă aţi face o radiografie a societăţii româneşti, a societăţii democratice româneşti –dar o radiografie la propriu, ca la medic- şi aţi căuta organul vital numit partide politice, ce aţi constata, ce diagnostic aţi pune?

Partidele politice româneşti un păcat originar, o boală genetică, anume, au demarat de o manieră brutală şi violentă în 1990. Starea de violenţă din 1990 a influenţat în mod definitiv şi cu consecinţe grave organizarea politicii româneşti. Revoluţia, ca membru fondator al noului sistem politic, violenţele de stradă –ianuarie, februarie, culminând cu Piaţa Universităţii din 1990- toate acestea au determinat un anume tip de politică românească. În primul rând, dincolo de afişarea consensului în discursul lui Ion Iliescu, o impunere a majorităţii, o tendinţă majoritaristă, o linie prezidenţialistă care apare de atunci şi care a făcut ca partidele politice -în loc să fie interesate să-şi construiască un electorat, pe baza unor ideologii- să mizeze foarte mult pe rolul artificial al majorităţilor. De aici, din punctul meu de vedere, provin problemele. Sigur, că nu sunt doar probleme româneşti, dar în România violenţele din 1990 au fost de aşa natură încât viaţa politică a devenit de o violenţă excesivă. Nu întâmplător România este prima ţară din Europa în care un lider extremist şi un partid extremist ajung în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, mă refer la PRM şi la Vadim Tudor, în anul 2000. Această stare de violenţă este împărtăşită şi de societate. E un interes doar pentru probleme pe termen foarte scurt şi o lipsă de viziune pe termen lung. Totul se rezolvă de azi pe mâine. E o viaţă politică cu sufletul la gură, pe care cu greu o putem bănui de viziune pe termen lung. De aceea, România nu a avut propriul proiect, ci a mizat pe proiecte externe -NATO, UE. Şi atunci când UE nu mai funcţionează la fel, se vede incapacitatea noastră de a putea discuta şi gândi strategii.

Dacă într-un corp, un organ vital este suferind, suferă implicit tot organismul. Prin similitudine, dacă partidele sunt un organ vital al sistemului democratic şi dacă ele suferă, înseamnă că suferă şi democraţia?

Problema e dacă partidele politice sunt democratice şi dacă ele au vreo legătură cu democraţia. Şi nu mă refer aici doar la România, ci în general. Există o teorie simplistă care spune că pluralismul politic defineşte în mod automat democraţia. Dar democraţia se referă la cu totul altceva. Democraţia se referă la protecţia minorităţilor, de exemplu, a tuturor tipurilor de minorităţi, plecând de la ideea centrală a democraţiei, care este egalitatea. Or, partidele politice au apărut înaintea democraţiei şi au fost obligate să se democratizeze. Ca urmare, partidele politice sunt democratice doar dacă societatea este democratică. Iar societatea este democratică atunci când încearcă să asigure o cât mai largă bază pentru egalitate. Ori în România nu există o societate democratică. În România, democraţia se construieşte dificil. Democraţia nu se construieşte doar cu o constituţie şi cu un parlament. Ele sunt insuficiente. Democraţia este o stare de spirit care pleacă de la recunoaşterea diversităţii şi a legitimităţii acesteia. Sigur că există tendinţe liberale, există tendinţe sociale în ceea ce priveşte democraţia, dar există un nucleu dur al democraţiei. Revenind, partidele politice n-au putut juca un rol în stimularea democraţiei, pentru că, fiind a-ideologice, nu au discutat în nici un fel, nu au propus societăţii româneşti nici o discuţie despre viitorul democratic. Partidele politice româneşti au fost de la început organizaţii care au asigurat protecţia unor grupuri. Fie că discutăm despre nomenclatură, fie că vorbim despre foştii deţinuţi politici, nu discutăm despre ideologii, ci despre resentimente. Resentimente care au format un fel de osatură ideatică şi non-ideologică a partidelor politice. Atunci, n-avem o discuţie despre construcţia democraţiei. Statul de drept nu este democratic. Statul de drept –este unul din viciile sale- nu asigură în mod automat şi funcţionarea democraţiei. Satul de drept austriac sau german s-au prăbuşit sub loviturile lui Hitler şi acesta e un viciu al statului de drept. Kelsen, care este creatorul statului de drept, a gândit o soluţie instituţională pentru a asigura protecţia constituţiei, dar protecţia constituţiei nu înseamnă protecţia democraţiei, pentru că democraţia este starea de spirit care dă constituţiei o direcţie sau alta. Constatăm, de exemplu, că, da, există o stare de spirit pro-democratică în România sau în alte părţi, dar ea ţine de dezvoltarea societăţii, de globalizare, de revoluţia tehnologică, de ideile care circulă, nu ţine de partidele politice. Ca urmare, problema partidelor politice este că ele nu şi-au putut asuma rolul pe care îl au, anume acela de a contribui la educaţia politică a societăţii. E unul din roluri, sigur. Dar ele se centrează doar pe rolul asigurării guvernării, de o manieră destul de simplistă, tocmai pentru că nu există proiectele acelea care să determine o anumită orientare a ţării. Noi –eu, dvs, cei care vor citi interviul- nu putem spune cum va arăta România, nu peste 20 de ani, dar nici măcar peste cinci ani. Bănuim că va arăta cam la fel, dar nu avem o certitudine că drumul acesta pe care suntem duce sigur undeva, că va fi altfel. Dacă comparăm cu alte generaţii din istoria României –politicieni, dar şi generaţii în sensul larg al termenului- vom vedea că atunci aveau nişte speranţe. Sigur, conservatorii voiau să organizeze România într-un fel, liberalii, în alt fel, dar aceştia puteau să descrie relativ România aceea care urma să fie construită. Astăzi, politicienii noştri sunt doar nişte tehnicieni care ştiu să cucerească voturi, pot să asigure funcţionarea instituţiilor, dar nu pot să asigure direcţia.

cristian-parvulescu

Cristian Pârvulescu (n. 1965) este politolog şi analist politic, preşedintele Asociaţiei „Pro Democraţia”, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative

PDL şi Traian Băsescu – imaginea cea mai clară a eşecului ideologic românesc

Unde au greşit sau unde greşesc partidele şi politicienii? Spuneaţi că nu şi-au asumat, nu şi-au exercitat rolul de a educa societatea, că s-au ocupat de interesele lor de grup, personale. Unde e problema, hiba?

Tocmai această ruptură care, în ceea ce priveşte generaţiile mai tinere, pare să fie ireconciliabilă între partide şi societate. Partidele politice n-au ştiut să-şi construiască societatea de suport, propria societate civilă. Sigur, există în România o iluzie, că societatea civilă ar fi total separată de politică. Ori, societatea civilă nu poate fi separată de politică, pentru că societatea civilă nu este un tot, este diferenţiată în funcţie de modul în care sunt ierarhizate valorile. În alte societăţi, ceva mai stabile –de exemplu un stat care a constituit un model pentru România în sec 19, Belgia- partidele politice se bazează pe propria lor societate civilă. Organizaţiile laice – partidele liberale; organizaţiile religioase – partidele creştin-democrate; organizaţiile muncitoreşti – partidele socialiste etc. Fiecare structură politică are acea osatură a societăţii civile, care îi permite să comunice cu societatea şi-i permite, în felul acesta, să ia pulsul societăţii. Nu e nevoie nici de Piaţa Universităţii 2012, nici de mişcare Colectiv ca partidele politice să înţeleagă că trebuie să propună o serie de reforme. Şi există o relaţie permanentă cu cei care votează. Pe de altă parte, o altă eroare în România vine –din cauza lipsei de ideologie- din viziunea aceasta absolut meteahnică: politica înseamnă doar câştigarea alegerilor şi formarea majorităţii. Centrarea pe alegerile prezidenţiale este şi mai gravă, pentru că aceste alegeri stimulează violenţa politică şi fac imposibilă concilierea diferitelor grupuri sociale. Dacă alegerile parlamentare ar fi cele importante în România, atunci s-ar putea dezvolta un anume consens, o anumită dispoziţie consensuală. Dar este această căutare veşnică a majorităţii, ori democraţia, pentru că pleacă de la ideea de egalitate –egalitatea tuturor cetăţenilor- asigură nu formarea majorităţilor artificiale, ci respectarea drepturilor alegătorilor. Aici trebuie să vedem problema. E problema noastră şi e în primul rând problema unor politicieni ambiţioşi care au încercat să transforme viaţa politică românească după propria lor înfăţişare. Mă gândesc în primul rând la încercarea de a impune –discuţia o avem şi în acest moment- un anume sistem electoral. Se crede că alegerea politicienilor –primari, preşedinţi de consilii judeţene, preşedinte- ar asigura mai multă legitimitate. Ori nu este adevărat. Este exact invers: alegerea stimulează confruntare şi violenţă. Primarul, preşedintele consiliului judeţean şi chiar preşedintele ar trebui să fie rezultatul unui consens şi nu al unei confruntări, pentru că acea confruntare, acea luptă politică va lăsa urme atât de adânci încât ea va crea o stare permanentă de nefericire. Victoria unora va fi nefericirea celorlalţi. Cum putem construi o unitate pe nefericirea unora? Cum putem –citez un fost preşedinte al României- să ne bucurăm că i-am ciuruit pe toţi? De aici porneşte problema. E un model pe care l-am împrumutat din Franţa, îl foloseşte şi SUA, dar sunt ţări care sunt profund afectate de sistemul prezidenţialist şi de confruntarea dintre grupări. Cred că România ar fi trebuit să rămână la viziunea ei, aceea clasică, impusă de paşoptişti, a unui sistem politic consensul în care boieri şi burghezi să găsească împreună –era atunci- căile de a-şi concilia tendinţele atât de diferite. Noi nu am reuşit lucrul acesta, nu mai învăţăm nimic din istorie.

De ce atâtea dispariţii şi apariţii de partide din 1989 încoace, schimbări de nume, reorientări doctrinare şi ideologice, fuziuni etc? E şi acesta un semn că politica românească nu e coaptă?

Politica românească a fost mereu una a diviziunilor. Şi liberalii, şi ţărăniştii, spre exemplu, au cunoscut momente de genul acesta. Ea vine şi dintr-o diversitate culturală pe care politica românească niciodată n-a fost capabilă să o utilizeze. Mă refer la diversitatea apărută după Marea Unire, când forme culturale diferite, cum sunt Transilvania, Banatul, Bucovina, n-au fost în nici un fel integrate politic. Din contră, a rămas aceeaşi viziune simplistă a vechii politici, care presupunea mecanica liberală, conservatoare… N-a mai funcţionat şi acest lucru a dus la fărâmiţarea partidelor politice şi apoi la unificarea lor, pentru că era nevoie de majorităţi. Acum, după 1990, tendinţa a fost aceea a majorităţilor, pentru că e o aparentă diversitate a partidelor politice. În 1990 nu am avut prea multe partide politice şi prea puţine partide politice importante. În realitate, în parlament au intrat, conform formulelor de calcul din ştiinţa politică, 1,3 partide. Acel un partid care conta şi care avea 70% din mandate era FSN. Celelalte partide politice erau majoritatea ale minorităţilor conlocuitoare: 12 formaţiuni politice în Parlamentul României, în 1990, erau cele care reprezentau minorităţile, dintre care una, UDMR, se anunţa de atunci ca fiind un partid pivot. UDMR era al doilea partid politic după FSN, datorită coerenţei votului etnic. Situaţia n-a făcut după aceea decât să se simplifice. FSN-ul s-a fracturat, n-a putut rezista, au apărut cele două tendinţe; ambele partide rezistă până astăzi. Gruparea din jurul fostului preşedinte Ion Iliescu este PSD-ul de astăzi, care a luat diferite forme politice şi niciodată nu a fost foarte convingător în zona ideologiei de stânga, socialiste. Pe de altă parte, PD-ul lui Petre Roman a ajuns în final în PNL. Partidele istorice au apărut oarecum spontan, pentru că nu existase o societate civilă structurată care să permită apariţia unor noi partide în 1990. Ţărăniştii au căzut victime ale propriilor lupte interne, iar liberalii, care au supravieţuit, au încercat să devină pragmatici, însă au fuzionat cu foşti adversari, din cauza lipsei de dezbatere ideologică, pentru a crea un mare partid, în logica mecanicii politice, care să-i permită candidatului acestui partid să câştige alegerile, urmând ca după aceea să se preia guvernarea într-o logică cât se poate de simplistă. Nu, nu vorbim de ideologii aici. Aşa-zisa comuniune de dreapta dintre PNL şi PDL este un fals. PDL este un partid de dreapta care provine dintr-un partid de stânga; este un salt mortal politic pe care istoria occidentală nu-l cunoaşte. Am căutat cu asiduitate un alt exemplu de partid care să fi sărit, fără nici un fel de opoziţie internă, de la stânga la dreapta. PD-ul lui Traian Băsescu era un partid în Internaţionala Socialistă, iar Traian Băsescu era ales preşedinte al acestui partid în 2001 cu un discurs situat la stânga PSD-ului. Acest partid devine, în 2005, după câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu, un partid popular, adică de dreapta, mai mult decât creştin-democraţii. Adică, trece de la stânga spre dreapta apropiată de extremă. Şi nu există nici un vot împotrivă. Este, dacă vreţi o radiografie, imaginea cea mai clară a eşecului ideologic românesc. Iar acest partid, care e unul pragmatic, care câştigă alegeri, nu a făcut decât să vină cu orientarea sa, cu bazele sale teritoriale în interiorul PNL, în logica în care, în 1926, PNŢ se forma. Să nu uităm că PNŢ a apărut tot aşa, pentru că un singur partid nu putea câştiga alegerile, unind Partidul Ţărănesc din Regat cu Partidul Naţional din Transilvania. Şi lucrurile n-au mers decât dacă le privim de pe înălţimile munţilor României, pentru că de la bază, niciodată Ardealul şi Muntenia n-au reuşit să se concilieze din cauza tradiţiilor diferite. Asta se întâmplă şi în acest moment cu noul PNL, un partid care, iată, la aproape doi ani de la fuziune, nu reuşeşte să se închege şi nu va reuşi să se închege niciodată. Tot ceea ce speră PNL este ca PSD, aflat într-o criză structurală, să se afle deja pe o pantă descendentă şi pur şi simplu să se evapore. Vă aduceţi aminte că şi Partidul Comunist a dispărut peste noapte; a spus Ion Iliescu că nu mai există comunism şi comunismul a dispărut.

Partidele politice nu se pot schimba, în nici un caz peste noapte

Suntem în 2016 şi partidele politice se aliniază la startul unor noi alegeri, două seturi: alegeri locale şi alegeri parlamentare. Sunt ele pregătite pentru noile cerinţe, noile aşteptări ale societăţii? Fiindcă parcă s-a schimbat ceva în ceea ce aşteaptă electoratul de la partide. Deci, sunt pregătite partidele pentru noile aşteptări ale electoratului?

Partidele politice sunt pregătite pentru alegerile lor. Sunt pregătite să-şi prezinte candidaţi, sperând că lucrurile nu se vor schimba în mod diametral. Pentru că partidele politice nu se pot schimba. În orice caz, nu se pot schimba peste noapte. Ele au o cultură de organizaţie foarte rezistentă, au o structură internă foarte stabilă şi nu pot să apară schimbări extraordinare. Sigur că pot apărea figuri noi, dar nu de figuri noi au dus lipsă partidele politice româneşti. Deci, problema nu este aceea a personalului, ci a calităţii personalului. Tendinţa de producere a unei anumite structuri pe care partidele au avut-o în anii 90 este naturală, există în orice organizaţie şi n-avea cum să nu existe şi în partidele politice. Noile partide care apar pe baza noii legi electorale nu vor permite însă o schimbare radicală, pentru că regulile electorale favorizează partidele mari. Sunt aceleaşi reguli care au existat după 2003, care au fost rezultatul unui consens între PNL-ul de atunci şi PSD, între PNL-ul lui Stoica şi PSD-ul lui Năstase şi care trebuiau să favorizeze în principal aceste două partide. Vedem că ele au fost cele care au profitat de pe urma sistemului politic creat atunci. Deci, nu ne putem aştepta la o schimbare radicală decât în măsura în care societatea se mobilizează. Însă, societatea se mobilizează datorită sistemului politic nu neapărat în raport cu alegerile. Am avut doar mobilizarea din noiembrie 2014. Societatea se mobilizează mai degrabă în legătură cu probleme controversate, iar participarea la alegeri locale şi parlamentare nu a fost extraordinară în ultimii 10 ani. Deci, ne putem aştepta ca partidele politice să reproducă în mare măsură rezultatul alegerilor anterioare, dacă sistemul electoral nu se schimbă. Dacă sistemul electoral se schimbă, atunci în al doilea tur de scrutin –mă refer la alegerea primarilor- se pot face o serie de alianţe locale de care partidele mici ar putea profita pentru a juca un rol puţin mai important. Dar nu vom avea o schimbare radicală a sistemului politic, ea nu poate să apară peste noapte.

Electoratul este părtaş la starea partidelor

Faptul că partidele aduc să candideze oameni din sport, cultură, din societatea civilă, tot felul de figuri noi pentru politică, e doar o schimbare de formă?

Da, e schimbare de formă. În 2008 a fost momentul în care intrau oamenii de afaceri, tot noi figuri. Parlamentul din 2008 era altul. Dar oricum ne referim la oameni care joacă doar rolul de promotori ai imaginii partidelor, ei nu influenţează în nici un fel viaţa partidului, n-au cum s-o influenţeze. În România, viaţa politică e, aparent, mult mai trepidantă decât în ţările occidentale; aici e şi problema: în 2004, în 2008, în 2012 parlamentul a fost de fiecare dată înnoit, dar înnoirea parlamentului n-a însemnat şi o înnoire a politicii, pentru că era vorba doar de apariţia unor figuri noi şi nu de o schimbare radicală a modului în care se face politică. Partidele au preferat să promoveze aceşti oameni noi sub coordonarea vechilor strategi. Ei bine, DNA a avut o contribuţie în înlăturarea acestora din politică, dar această înlăturare din politică nu va schimba instantaneu starea lucrurilor, există o formă de organizare a partidelor care va rezista inerţial încă ceva timp şi nu cred că va contribui la schimbarea vieţii politice anul acesta. Mă aştept ca partidele mici să înceapă să joace un rol în schimbarea partidelor mari, dar nu să producă marea schimbare. Vom avea însă la alegerile locale de anul acesta câteva locuri, simbolice, în care partidele mici vor putea să exploateze momentul. Mă refer la alegerile din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, localităţi în care foştii primari nu mai pot candida la alegeri şi în care practic viaţa politică se resetează. Dar totul rămâne legat de sistemul electoral, care, acum, nu avantajează partidele mici şi nici o politică de alianţe.

Partidele sunt federaţii de clientele locale

Independenţii au ceva şanse?

Independenţii n-au avut niciodată şanse în România şi asta pentru că dezbaterea politică nu se poartă în jurul independenţilor. Ca urmare, va fi foarte dificil şi de data aceasta. Dacă nu se schimbă sistemul electoral, n-au cum. Şi să ne imaginăm că un independent câştigă –s-a mai întîmplat, cu adevăraţi independenţi, nu cum a fost cu Oprescu la Bucureşti- dar cu cine guvernează? Cu consilii care sunt formate din partide politice. Deci, riscă sau să ducă un conflict iremediabil între primar şi partide, ori să se asocieze cu anumite partide pentru a putea să-şi pună în aplicare programul, în măsura în care are unul şi e mai mult decât propria sa persoană. Dar noi, la toate alegerile, nu discutăm de programe, discutăm de asfaltări, care nu e un program. Nu vorbim despre cum va arăta Bucureştiul sau Clujul peste 10 ani, cum răspundem sfidărilor crizei ecologice, cum transformăm mediul urban, cum micşorăm impactul poluării. Nu! Discutăm despre asfaltări. Sau despre câinii vagabonzi. În funcţie de context. Iar electoratul este părtaş la această situaţie; nu putem învinui doar partidele. Ele răspund stimulilor din mediu şi dacă stimulul este să asfalteze, ele asfaltează.

Apropo de electorat, cum reuşesc acum partidele să-şi atragă oamenii, simpatizanţii, votanţii, pe de o parte, dar şi membrii? Pentru că în ultima vreme se constată şi un declin accentuat al numărului membrilor de partid.

Nu sunt alegeri doar în România, vedeţi cum e şi în SUA, cum o candidatură incredibilă a cuiva care nici măcar nu este formal membru al Partidului Republican, cum este Donald Trump, poate să schimbe echilibrele politice. Electoratul este nemulţumit, este frustrat, este înfricoşat de tot felul de crize, de imaginea deformată pe care televiziunile o prezintă şi atunci se îndreaptă spre populişti. Partidele politice vor încerca să promoveze populişti. Avem populişti, Traian Băsescu este un bun exemplu, n-are nici un fel de cenzură, tratează toate subiectele după o grilă personală, care n-are nici o legătură cu democraţia; parcă n-ar fi fost preşedinte de ţară. Asta se întâmplă şi acum. Dar oamenii, deşi sunt nemulţumiţi, votează cu partidele existente. Dacă ne luăm după aparenţe, PSD este un partid mare, care are un număr mare de aderenţi şi probabil că rezistă la nivel local, având în vedere că majoritatea primarilor sunt ai PSD şi fiecare dispune de propria sa clientelă politică. Partidele îşi vor câştiga voturile aşa cum au făcut-o şi până acum, mobilizând clientelele politice, pentru că la întrebarea „Ce sunt partidele politice româneşti?”, cel mai simplu de spus e: o federaţie de lideri locali care reuşesc să asigure clientelelor politice, economice etc posibilitatea de a se manifesta, de a atinge obiectivul lor, anume acela de a folosi resursele în interesul grupului pe care îl reprezintă. Nici nu e de mirare că suntem o ţară a clientelei. Păi, cum ar putea oamenii să trăiască în această ţară dacă n-ar exista structurile de clientelă?! Din salariile pe care le oferă sectorul privat sau public, evident că oamenii sunt nevoiţi să se structureze în formă de clientelă. Discutăm despre statul de drept, dar statul de drept are nevoie de oameni care trăiesc mâncând, nu trăiesc privind la televizor; au nevoie de nişte salarii decente, ori câtă vreme nu asigurăm protecţia statului, care la rândul său asigura funcţionarea economiei de piaţă, n-o să putem să vorbim despre o viaţă politică modernă. Forma de organizare politică pe care o avem este forma pe care am avut-o întotdeauna; până şi comuniştii au trebuit să se adapteze.

Creionaţi adineauri o definiţie a partidelor politice româneşti. Dar ele ar trebui să transmită, să promoveze şi să cultive şi nişte valori; se întâmplă acest lucru în societatea românească?

Se întâmplă, dar valorile pe care le transmit nu sunt marile valori ale democraţiei, libertăţii, dreptăţii, ci lucrurile mult mai pragmatice ale supravieţuirii. Partidele politice sunt organizaţii care asigură supravieţuirea oamenilor. Aceştia se asociază în partide nu pentru că au mari speranţe, ci pentru că au o proiecţie de carieră; e mult mai simplu să apelezi la un partid decât să o faci altfel, pentru că meritele în această societate sunt mai puţin importante decât afilierea la un partid politic.

Alegeri pentru primari într-un singur tur, în două?

Toată lumea era conştientă în 2012 că alegerea primarilor într-un singur tur nu este benefică pentru România, dar primarii erau atât de puternici, încât toate partidele politice au acceptat acest lucru. Iar partidele politice sunt ipocrite astăzi când susţin, unele, că vor sistem în două tururi de scrutin. Pentru că nu este în interesul primarilor din interior. Primarii aceia, primarii PNL, de exemplu, sunt temători de posibilitatea apariţiei unor coaliţii la turul II de scrutin, pentru că şi împotriva lor se poate mobiliza aceeaşi formulă. S-o fi eliberat PNL de conducerea primarilor? Mă îndoiesc. Mă îndoiesc, pentru că partidele politice sunt atât de dependente de administraţie. Unul dintre motivele pentru care partidele politice nu mai sunt capabile să elaboreze politici naţionale e acesta, că trăiesc doar la nivel local, iar primarii nu pot gândi la nivel naţional. Partidele politice au căzut prizoniere structurilor locale şi asta pentru că nu mai erau capabile să prezinte idei generoase; iar primarii, în mod automat, şi-au creat partide după propria lor asemănare. Asta avem în momentul de faţă în România, partide federaţii de clientele locale. Asta sunt! Sunt federaţiile unor clientele locale care se pun împreună numai pentru a avea acces la marile resurse naţionale.

România a ieşit din indignare şi intră etapa organizării politice

Aminteaţi adineauri de SUA, dar mai sunt şi alte ţări cu puţine partide; două partide importante şi, eventual, unul, două mai mici. Va ajunge şi România la un asemenea sistem bipartid? Ar fi sau n-ar fi benefic?

Un sistem bipartizan e moştenirea unor perioade revolute, nu este normal să existe un sistem cu două partide sau cu două partide şi jumătate. Vedem asta cât se poate de clar. În SUA, sistemul cu două partide e în aparenţă. Vă spuneam că Donald Trump vine din afara partidului şi tocmai pentru că nu există partide ale frustrării, care să atragă voturile acolo, există şi riscurile imense pe care le vedem acum în SUA. Asta se întâmplă pentru că în SUA nu există partide care să consume aceste stări de spirit. În Europa există. Sistemul de vot proporţional, între multe alte beneficii, îl are şi pe acesta, că permite partidelor mai mici să adune voturi şi să consume sau să impună anumite teme. De aceea avem un pericol foarte mare în Franţa, al extremismului, din cauza sistemului majoritar, şi mai puţin în alte ţări, Germania, de exemplu. Dacă privim politica germană, vedem că ea s-a dovedit cea mai rezistentă. Germania e singura ţară care rămâne deschisă şi democratică în problema refugiaţilor, chiar dacă din punct de vedere economic este o ţară foarte prudentă şi conservatoare. Sistemul politic pe care l-au creat după Al Doilea Război Mondial, învăţând lecţiile istoriei, a încercat să combine avantajele proporţionalismului cu o dezbatere în jurul unor personalităţi; partidele nu-şi pot permite să aibă numai figuri anonime, au şi personalităţi, au nevoie de personalităţi şi de comunicatori. Vă dau un alt exemplu în privinţa importanţei sistemului electoral: Ungaria. Ungaria a avut un sistem cu două partide şi jumătate, după căderea comunismului. Câtă vreme a funcţionat acest sistem, lucrurile nu s-au degradat. În momentul în care sistemul a fost distrus după 2010, de Orban, Ungaria a luat-o pe o direcţie cât se poate de nefericită, şi asta pentru că tradiţiile societăţii maghiare erau cele pe care le vedem acum. Sistemul politic poate să asigure înaintarea şi progresul ţării, dacă este gândit într-o manieră care să asigure pluralismul sau, din contră, poate să blocheze aceste lucruri. De asta, sistemul cu două partide politice nu este suficient; e nevoie de partide mici. Chiar şi în SUA sau în Marea Britanie partidele mai mici joacă un rol important. Eu dau un exemplu studenţilor mei: în 2000, un partid mic, Partidul Ecologist, a făcut un preşedinte, George Bush. George Bush a câştigat alegerile în Florida, ceea ce i-a permis să câştige alegerile în SUA, datorită candidatului Partidului Ecologist, Nader. Dacă Nader n-ar fi existat, Al Gore ar fi fost preşedintele SUA şi probabil că istoria omenirii ar fi fost cu totul alta. Iată ce rol important a jucat un partid despre care majoritatea americanilor şi 99% din populaţia lumii nu ştie mai nimic.

În România, vocea străzii a devenit în ultimii ani o putere care am văzut că poate schimba chiar guverne, ceea ce partidele doar de puţine ori au reuşit, prin moţiuni de cenzură. Ne întoarcem oarecum la democraţia Atenei antice, când problemele cetăţii erau discutate şi tranşate periodic în agora?

Da, tehnologia permite un gen de democraţie de tipul acesta. De fapt, tehnologia permite o întoarcere la democraţia de tip atenian. Însă, problema democraţiei rămâne aceea a recunoaşterii diversităţii, pentru că aceste mişcări pe care le invocaţi nu recunosc diversitatea. Ele încearcă să-şi impună propria lor viziune. Viziunea lor este bună, viziunea celorlalţi este greşită. Este o luptă generaţională care, iarăşi, nu există doar în România, există peste tot în lume în momentul de faţă, stimulată de noile tehnologii, dar care nu lasă prea mult loc democraţiei, pentru că nu recunoaşte îndreptăţirea celeilalte viziuni. Or, democraţia presupune o negociere. Principalul rol al parlamentului nu este să legifereze, ci să asigure baza negociată a interesului naţional. Strada nu poate să fie reprezentanta naţiunii, este reprezentanta unui grup de interese care tocmai pentru că este minoritar este obligat să le strige cu voce tare. Ori, în momentul de faţă, probleme este dacă partidele politice vor fi capabile să reziste şi să asigure parlamentului rolul său de negociere. Acolo se formează interesul naţional, acolo se negociază diferitele puncte de vedere, în căutarea numitorului comun. Deci, nu o majoritate artificială, aşa cum vor unii. Noi n-avem nici un interes să creăm majorităţi artificiale care produc frustrări pe măsură, ci să găsim numitorul comun care să satisfacă marea majoritate, astfel încât frustrările să dispară. Acesta e rolul parlamentului, de aceea a fost inventat, ca războaiele să nu se mai continue în stradă, ci soluţia să se găsească negociată într-un spaţiu care este foarte bine organizat şi reglementat.

Ca o concluzie proiectivă a discuţiei noastre: după alegerile din acest an –locale şi parlamentare-, cine va avea de câştigat? Poporul sau partidele?

Întrebarea este foarte interesantă, dar e capcană. Cred că de fapt nu va câştiga nimeni în mod tranşant. Probabil că partidele vor supravieţui. Pe de altă parte, poporul este atât de divers, încât unii vor fi indiferenţi, unii vor fi satisfăcuţi, mulţi vor fi nemulţumiţi. Va fi această nemulţumire suficientă pentru a naşte noi formule de protest, ca acele care au existat între 2012 şi 2015? Cred că acea etapă este consumată. Cred că România a ieşit din etapa indignării şi intră acum într-o etapă a organizării politice. Aceste nişe de stradă vor deveni mai puţin importante şi vor fi înlocuite de partide politice care vor încerca să preia mesaje, să le organizeze şi să le ducă în bătălia pentru influenţarea politicilor publice.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

sixteen + fourteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te