Populişti vs. Elite: „Nu poţi copia strategia populiştilor. Nu poţi fi un Le Pen mai bun”

Interviu realizat de Radu Hângănuţ


„Elitele sunt inamicul pentru că au plecat de lângă poporul şi ţin partea minorităţilor”- este una dintre cele mai comune idei de discurs pe care o vom auzi de la un politician populist. În lupta lor cu populiştii, elitele se lovesc de un zid cu mult mai real decât planul lui Donald Trump, iar confruntarea este inegală din multe puncte de vedere: populiştii au microfonul şi o voce puternică, în timp ce „adversarii” au tendinţa de a lucra cu o unealtă tot mai plictisitoare şi depăşită: adevărul. André Krouwel a discutat într-un interviu acordat Sinteza despre provocările acestei lupte arbitrate de presă şi, de cele mai multe ori, pierdută de votanţi.

André Krouwel este politolog şi cercetător la Vrije Universiteit Amsterdam şi creatorul „Election Compass”, o companie care administrează o platformă online ce oferă votanţilor informaţii politice relevante astfel încât aceştia să descoperă gradul de compatibilitate cu o formaţiune politică sau alta. În calitatea sa de academician şi antreprenor, Krouwel a vizitat în mod regulat România începând cu anii 90, când acesta a contribuit la proiecte de dezvoltare a societăţii civile şi a instituţiilor democratice din ţară.

„Un zid este o idee proastă, pentru că acolo unde ai un zid, vei avea un tunel. Un zid este o soluţie de secol al XI-lea”, Krouwel

Aţi vorbit în conferinţa TEDxEroilor despre războiul purtat de politicienii populişti cu elitele tradiţionale. Ca în orice altă dispută, putem identifica intriga, putem identifica motivul pentru care cele două tabere a început această luptă?

Acesta luptă e pentru populişti un raison d’être. Este ceea ce le motivează existenţa.  Unul dintre argumentele principale ale populismului este că celelalte elite sunt corupte, funcţionează greşit, mincinoşi şi în felul acesta, singurul mod în care un populist poate argumenta că este singurul care reprezintă poporul ca un întreg este prin a prezenta toate elitele ca fiind corupte, mincinoase şi nedemne de încredere. Toată strategia ţine de a argumenta că atât poporul cât şi elitele sunt un grup compact şi coerent. Ceea ce ei facă, se poate numi simplificarea complexităţii. Această negare a pluralismului atât în rândul elitelor, cât şi în rândul populaţiei reprezintă clivaje. În plus, dispare însăşi sensul politicii, pentru că politica şi negocierile au la bază ideea că tu şi eu s-ar putea să nu avem aceleaşi interese şi idei. Poate că noi doi nu avem aceleaşi interese, astfel că să fim puşi la un loc cu alţi oameni diferiţi şi să fim consideraţi un tot unitar doar pentru că eu sunt profesor, tu jurnalist şi cumva asta ne face parte a elitelor, este un non-sens total, dar un non-sens logic pentru populişti. În acest fel sunt distruse partidele politice, sunt distruse organizaţiile care au o voce pentru că acestea stau în calea „exprimării populare”. Populiştii sunt ca nişte fanatici religioşi. Ei îşi bazează discursul pe o idee de conspiraţie în care elitele sunt corupte şi lucrează cu minorităţile pentru a distruge poporul. Pericolul real al populismului este legat de portretizarea celeilalte tabere ca fiind un inamic real, iar apoi îl tratezi ca atare, ca un inamic al poporului.

În multe situaţii, în tranşeele acestei dispute, putem observa faptul că elitele nu reacţionează. Continuă să primească lovituri, le acceptă, dar fie nu răspund, fie nu o fac cu aceeaşi intensitate sau cu aceleaşi efecte. De ce?

Nu ştiu ce să facă. Nu au o strategie pe care să o aplice. Dar să ne gândim ce ar face un jurnalist dacă ar fi atacat? Ar continua să scrie. Ar continua să facă ceea ce făcea deja. Nu este uşor să te aperi în faţa populismului, pentru că toată această luptă presupune o simplificare a unor noţiuni altfel complexe. Tu poţi arăta realitatea şi toate feţele ei, moment în care un populist ca reacţiona spunând „Eşti dificil” sau „Complici lucrurile prea mult în mod necesar. E de fapt simplu: construim un zid”. Apropo, un zid este o idee proastă, pentru că acolo unde ai un zid, vei avea un tunel. Și, apropo, există avioane. Există paraşutişti. Un zid este o soluţie de secol al XI-lea. Dacă era vorba despre un zid făcut cu drone părea că e un proiect serios, dar populismul nu înseamnă doar o negare a complexităţii, ci şi o mobilizare a prostiei. Politicienii au tendinţa de a mobiliza prostia şi ignoranţa, ceea ce este total opus faţă de ideea politicii, care ar trebui să îşi propună să educe oamenii. În trecut, vorbeam în politică despre emanciparea femeilor, vorbeam despre cum putem educa oamenii să ştie lucruri şi să fie interesaţi de alte lucruri. Există partide care vorbesc despre ecologie şi despre cum poluarea poate distruge planeta, astfel că poţi recunoaşte şi diferenţia partidele care încearcă să te educe, de partidele care nu vor să gândeşti sau să gândeşti simplu. Ei vând o poveste binară a binelui şi a răului, deşi în politică există multe nuanţe care nu pot fi ignorate şi de care oameni ca Trump profită, pentru că el a profitat de oamenii care nu înţeleg politica

Este aşadar o luptă inegală, în condiţiile în care populiştii au tot timpul spaţiu de expunere, iar personaje ca Trump vor avea tot timpul la îndemână un microfon şi un pupitru de la care să vorbească oamenilor?

Este, dar ei niciodată nu vor recunoaşte că sunt agresorii. Ei trebuie să se prezinte ca fiind victimele, ca fiind outsiderii. Ei sunt victimele care sunt alături de celelalte victime ce sunt sub opresiunea elitelor tradiţionale. Apoi intervin mass-media. Logica mediei este să îi promoveze pe populişti, pentru că ei sunt fascinanţi şi cu ajutorul a ce spun ei se vând ziarele. Populiştii sunt asemeni unei echipe de fotbal dintr-un sat mic, care ajunge cumva într-o finală de cupă europeană: ei primesc susţinere pentru că sunt fascinanţi, pentru că reprezintă o noutate, în comparaţie cu adversarul care este poate consacrat şi poate a câştigat acea cupă de încă patru ori. Logica aici ţine de faptul că pentru presă, noutatea înseamnă ştire, aşa cum un outsider reprezintă un subiect de ştire.

„Realitatea este că SUA are de fapt nevoie de imigranţi. Ei nu taxează munca, ci taxează produsele şi ceea ce se cumpără, tocmai pentru că inclusiv un imigrant ilegal trebuie să meargă la magazin şi să facă cumpărături”, Krouwel

Dar ce facem cu momentul altfel trist în care realizăm că adevărul nu este atât de interesant cum este o dezbatere legată de un zid imens, de exemplu? Cum pot elitele, care de regulă sunt oameni cu expertiză şi oameni care vorbesc despre studii şi probleme complexe să fie la fel de interesanţi ca populiştii, care mai degrabă folosesc tehnicile utilizate în entertainment?

Adevărul este în primul rând complex. Şi foarte plictisitor. De fapt, politica este o chestie foarte plictisitoare. Este mult mai simplu să vii în faţa oamenilor să spui „Vom face un zid mare”. E soluţia simplă. Dar să ne gândim că vrei să faci o lege a imigraţiei. Să spunem că este o problemă cu imigraţia ilegală din Mexic. Este o problemă complexă, asupra căreia s-au aplecat mulţi foşti preşedinţi. Complexitatea problemei vine din faptul că americanii nu mai lucrează ca muncitori în agricultură. Nu toţi, evident, dar cea mai mare parte a lor evită acest sector. Ai nevoie de muncitori mexicani care să vină să culeagă roşiile şi să facă, în general, munca grea. Realitatea este că SUA au de fapt nevoie de imigranţi. Probabil că nu imigranţi ilegali. Tocmai din acest motiv ei nu taxează munca, ci taxează produsele şi ceea ce se cumpără, tocmai pentru că inclusiv un imigrant ilegal trebuie să meargă la magazin şi să facă cumpărături. Dacă ai taxa munca, nu ar exista un venit pentru stat în cazul imigranţilor ilegali, însă SUA şi toate statele din zonă au învăţat exact cum pot beneficia la maximum de pe urma imigraţiei legale. Imigranţii fără forme legale nu au, de asemenea, nici acele beneficii legate de accesul la sistemul de sănătate, decât în cazurile de urgenţă, dar vorbim în continuare de costuri mici şi venituri mari, tocmai pentru că se taxează ceea ce se cumpără. În acest fel, ţara progresează, dar un populist nu va spune niciodată „de fapt, ştiţi, noi chiar beneficiem de pe urma imigraţiei ilegale. De fapt, am devenit bogaţi de pe urma lor şi de fapt am luat Sudul chiar de la mexicani…”, nu. Aşadar chestiunile acestea complexe legate de sociologie, istorie sau economie sunt lucrurile pe care nu le va aborda un populist. În cazul zidului trebuie să ne gândim că nici măcar nu se discută cum se va face acel zid din punct de vedere tehnic, pentru că discuţia este în continuare legată de modul în care mexicanii vor fi obligaţi să îl plătească. Dar populiştii nu vor să discute lucruri complexe, vorbesc despre cine plăteşte, media asta prezintă, iar totul funcţionează pentru că presa nu se axează pe subiecte care prezintă o problemă, ci pe subiecte care prezintă un conflict.

Politica reală este echivalentul observării modului în care se topeşte gheaţa. La propriu. Asta este o problemă reală, dar nu vei vedea presa abordând acest subiect pentru că este complex şi este vorba acolo de multă ştiinţă. În plus, spaţiul în presă este limitat, dar în acest fel, presa limitează accesul oamenilor la dezbaterile reale, care sunt cu adevărat importante. Cei care încă fac asta, cum suntem noi doi aici, suntem consideraţi plictisitori, dar dezbaterile au nevoie de un lanţ cauzal.

Populiştii însă au înţeles care sunt mecanismele prin care presa poate funcţiona în favoarea lor. Elitelor de ce le e mai dificil?

Ar putea să facă şi ei o simplificare a complexităţii, dar măcar ar face-o asupra realităţii, nu asupra unor minciuni, aşa cum fac populiştii. Presa nu poate să devină doar teritoriul unor realităţi paralele. Elitele trebuie să fie acolo şi să prezinte mai simplu şi mai interesant realitatea.

„Multe partide de dreapta copiază strategiile populiştilor şi nu fac altceva decât să intre în tabăra populiştilor în speranţa că votanţii nu vor fi deranjaţi de acest lucru”, Krouwel

Ce ar trebui să facă elitele pentru a intra în joc? Ar trebui să folosească aceste tehnici, să le adapteze?

Nu ar trebui să copieze strategia şi să o aplice pe planul lor. Multe partide de dreapta copiază în acest fel strategiile populiştilor şi nu fac altceva decât să intre în tabăra populiştilor în speranţa că votanţii nu vor fi deranjaţi de acest lucru. Nu poţi fi, de exemplu, un Le Pen mai bun sau un Le Pen mai moderat. Oamenii recunosc o copie în comparaţie cu originalul şi niciodată nu vor alege copia, dacă exista varianta originală la îndemână, la acelaşi preţ: un vot. Elitele tradiţionale trebuie astfel să decidă cum duc această luptă cu lipsa de substanţă a populismului. Trebuie să facă acest lucru din presă, discutând cu jurnalişti care sunt dispuşi să asculte şi să le ofere spaţiu şi timpul lor. Elitele nu ar trebui să încerce să fie nişte populişti mai buni, ci să fie o alternativă reală, chiar dacă mai complexă. Nu este simplu pentru că viaţa nu este simplă. Oamenii vor înţelege, pentru că văd la rândul lor, în viaţa lor de zi cu zi, faptul că soluţiile simple nu funcţionează de cele mai multe ori. Dacă ridiculizezi lucrurile pe care populiştii le spun şi oferi oamenilor analogii care să aibă logică şi cu care ei să rezoneze la un nivel personal, oamenii vor înţelege nonsensul argumentelor populiştilor. Oamenii poate nu înţeleg politica, dar dacă transpui problema în viaţa lor, dacă expui problema zidului ca o problemă ce ar putea fi în familie, oamenii vor vedea logica. Orice om poate înţelege ce ar face un zid în propria casă. Elitele ar trebui să reclame ridicolul din aceste discuţii şi nu ar trebui să evite lupta.

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te