Pornind de la Asimov


Visul unei teorii unificate, definitive a relațiilor internaționale, o teorie care să explice limpede natura universului internațional și care, mai ales, să poată prognoza evoluțiile viitoare va bântui multă vreme, poate pentru totdeauna, gândirea umană. Cine nu și-ar dori să știe precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacă va fi pace sau război, dacă vom parcurge crize sau instabilitate, dacă va fi ordine sau haos în universul global?

 

 

O astfel de teorie este, desigur, foarte departe de a fi construită. Limitele unei atari întreprinderi sunt date de vulnerabilitățile și slăbiciunile- epistemologice în principal – a științelor sociale în general, cărora le aparține și ramura, încă relativ tânără, a relațiilor internaționale. Bineînțeles, progrese importante s-au realizat în cercetare și analiză în traseul academic și intelectual, dar drumul spre o teorie universal acceptată este foarte lung (așa cum bine remarca o personalitate cunoscută din domeniu) și nu se știe dacă va fi parcurs vreodată până la capăt. Dar care ar trebui să fie de fapt capătul? În ce ar consta structura, elementele fundamentale unei teorii finale a politicii și relațiilor internaționale? O teorie care să explice, până la urmă, ceea ce ar trebui de fapt explicat în primul rând, pentru a înțelege în mod absolut de ce se întâmplă lucrurile în acest fel în relațiile internaționale, în geopolitică, diplomație și război: comportamentul uman și, mai departe, comportamentul statelor, al imperiilor etc ce compun acest univers.

 

 

Acest lucru nu pare posibil în mod absolut. Poate doar la nivelul utopiei sau în literatura științifico-fantastică.

Hari Seldon, eroul romanelor din seria Fundației lui Isaac Asimov este un cercetător relativ anonim care propune la o conferință galactică desfășurată în capitala (trantor) a marelui imperiu universal ce cuprindea cvasitotalitatea lumilor galaxiei, o teorie generală de înțelegere a lumii. Ea este, în mod evident, și o teorie  a comportamentului uman,  aplicabilă într-adevăr la mase mari de indivizi, dar care ar putea prognoza cu precizie evoluția imperiului și a lumilor care îl compun în viitor. La data prezentării sale, teoria nu este completă și trebuie perfecționată, lucru pe care Seldon ține să-l precizeze cu obstinație atunci când forțele politice conducătoare, în frunte cu împăratul galaxiei, se interesează imediat de această descoperire uluitoare.

Interesul puterii politice ”galactice” pentru teoria lui Seldon este ușor de înțeles. Dacă o asemenea teorie a universului s-ar afla la îndemâna guvernului imperial în frunte cu Împăratul, atunci direcția strategică de guvernare, de control a evoluțiilor politice și sociale ar fi clară în sensul prezervării imperiului (aflat oricum într-o fază de declin intern și turbulențe) și, bineînțeles, în scopul conservării puterii imperiale. Cunoscând în avans ce se va întâmpla, ar putea fi luate exact măsurile necesare pentru consolidarea ordinii imperiale și chiar sporirea forței sale sau ar putea fi preîntâmpinate evenimente grave de genul celor care măcinau deja regimul și ordinea universală galactică. Pe de altă parte, dacă o asemenea teorie ar încăpea pe mâna dușmanilor imperiului, tot mai mulți și mai puernici în ultimele milenii, ea s-ar putea transforma într-o armă politică totală împotriva regimului imperial. Mai mult, simpla deconspirare a teoriei la nivelul opiniei publice galactice ar constitui un pericol fatal: pe de o parte, și-ar pierde automat din eficacitatea politică și strategică, pe de altă parte am avea de a face cu același risc al folosirii sale de către diverse forțe ostile ordinii imperiale. Iată de ce, încă din debutul romanului, aflăm de interesul stringent legat de prezervarea cu strictețe a secretului cercetării din acest domeniu, un lucru considerat esențial pentru liderul imperiului și pentru însuși Hari Seldon. Măcar din motive de securitate personală.

Asimov este destul de parcimonios cu explicarea fundamentelor teoriei lui Seldon.  Am putea zâmbi condescendent la o asemenea afirmație și pe bună dreptate; până la urmă e vorba de nimic altceva decât un roman științifico-fantastic. Teoretic, se poate inventa orice sau se poate demonstra orice – nimeni nu va suferi de vreo acuzație privind validitatea științifică sau lipsa de legitimitate intelectuală a prezentării coerente a unei teorii definitive, absolute a societății. Dar Asimov este un scriitor inteligent și atent la logica internă formală a demonstrațiilor sale (Asimov a fost și om de știință). Astfel, fie în discursul naratorului detașat, fie prin vocea eroului principal și a altor eroi ai romanului, aflăm treptat cam în ce constă o astfel de teorie. Care sunt premisele și ipotezele sale științifice, cum se testează și se verifică ele în practică,  care este capacitatea sa de prognoză și predicție. (…)

 

Bineînțeles, aflăm și care sunt aplicațiile sale în politică și stategie, dar asupra acestui aspect voi reveni ulterior.

Iată cateva referințe asupra naturii ”psihoistoriei” explicate însă în Wikipedia (ceea ce arată și succesul de public al conceptului de ficțiune care a inspirat baza narativului seriei Fundației):

„Psihoistoria este și numele unei științe de ficțiune din universul trilogiei Fundației lui Issac Asimov, care a combinat istoria, psihologia și statistica matematică pentru a crea o știință (aproape) exactă a comportamentului unor populații foarte largi precum Imperiul Galactic.Asimov a folosit analogia gazului unde, dacă traiectoria unei particule este foarte greu de prezis, masa comportamentului gazului poate fi prognozată cu un grad înalt de acuratețe. Acest concept la aplicat apoi la populația ficționalului Imperiu Galactic, ce număra miliarde de oameni. Personajul responsabil de creația acestei științe, Hari Seldon, a stabilit două postulate: populația a cărui comportament a fost modelat trebuia să fie suficient de largă și ea ar trebui să rămână în ignoranță cu privire la rezultatele aplicațiilor analizelor psiho-istorice”

Bineînțeles, interesante sunt definițiile sau, mai bine zis, schițele explicative legate de psihoistoria presărate în narativul lui Asimov. Așadar personajul central Hari Seldon afirmă la un moment dat, comentând cu un colaborator apropiat asupra valorii științifice a psihoistoriai, că ”… întotdeauna intervine intuiția. Dar noi vrem mai mult nu? Căutăm un procedeu matematic care să ne dea posibilitățile unei anumite evoluții viitoare, în funcție de diverse condiții. Dacă intuția ar fi suficientă pentru a ne dirija, nu am mai avea deloc nevoie de psihoistorie.”

Un discipol a lui Seldon afirmă că …. ”am încredere în principiile psihoistoriai. E o știință ciudată. A atins maturitatea printr-un singur om – Hari Seldon- și a pierit odată cu el, pentru că nimeni n-a mai reușit să-i stăpânească ițele complicate. Dar, în această scurtă perioadă, s-a dovedit cel mai puternic instrument de studiere a umanității inventat vreodată. Fără a pretinde anticiparea acțiunii oamenilor ca indivizi, ea a formulat legi precise, capabile de analiză matematică și de extrapolare, în scopul dirijării și de extrapolare în scopul dirijării și anticipării acțiunii concertate a grupurilor umane”. Iar la auzul unor asemenea judecăți absolute, un personaj se întreabă retoric dacă ” ne aflăm în strânsoarea zeiței Necesității Istorice?” primind prompt răspunsul ilustrativ că ne aflăm de fapt în ” strânsoarea necesității psihoistorice…”

În sfârșit, deși am putea continua cu astfel de exemple, mi se pare deosebit de relevantă afirmația din roman că” legile istoriei (psihoistoriai n.n.) sunt absolute, aidoma legilor fizicii” cu toate că ea este oarecum atenuată de notarea posibilității  intervenirii unor erori deoarece ”oamenii, prin număr și trăsături, nu sunt la fel ca atomii, în sensul că variațiile individuale atârnă mai greu”.

 

Literatura științifico-fantastică sau filmul S.F. au reprezentat și reprezintă subiecte interesante de analiză pentru filozofia relațiilor internaționale. Ceea ce interesează, poate în primul rând, este capacitatea intelectuală de extrapolare, prin narativul neîncorsetat al S.F-ului a tendințelor prezentului într-o perspectivă temporală mai îndepărtată. Cu alte cuvinte, cum va arăta politica, societatea sau ordinea internațională în viitor, pornind de la datele momentului istoric actual. Pe de altă parte, interesează și viziunea degajată din text sau subtext în legătură cu problemele prezentului, captarea în metafore a unei anumite înțelegeri critice a unor factori politici, sociali, strategici etc. ținând de dilemele istoriei contemporane a societății, a universului internațional. Într-o recenzie critică destul de bună a unei cărți intitulate sugestiv ”To seek out new worlds: exploring links between science fiction and world politics”/ În căutare de noi lumi: explorând legături dintre S.F. și politica globală, Graham Slight vorbește de această dualitate ” în care s.f.-ul servește ca o metaforă a situației actuale a lumii” față de S.F.–ul privit ca ”extrapolare” în semnificațiile descrise mai sus (ar trebui să menționez însă că Slight îi dă credit lui Ursula Le Guin pentru introducerea acestei distincții importante în literatură). Exemplele sunt nenumărate, unele foarte cunoscute. O producție de mare succes precum Battle Star Galactica sugerează explicit multiplele probleme morale și politice ale unei lumi atinsă la nivel existențial de amenințarea perversă a terorismului (un fel de meditație la provocările lumii post atentatele de la 11 septembrie 2001). Vedem astfel cum amenințarea teroristă obligă adesea la devieri serioase de la cadrele democrației, inclusiv prin interogatorii dure, detenții cu caracter preventiv dar și la anumite măsuri operative și atacuri militare preemtive. Tensiunea dintre libertate și securitate – atât de dezbătută astăzi la nivel filozofic, dar și politic – reprezintă un leitmotiv al mesajelor și narativului Battle Star Galactica, până spre finalul seriei. Popularul serial Star Trek, întins pe câteva decenii, atunci când nu deviază în naivități mai mult sau mai puțin ridicole, transpune explicit în narativ principii și concepte ale liberalismului internaționalist american (moștenire a wilsonianismului), ale globalizării în dimensiunea sa pozitivă (uneori și cu umbrele sale), atunci când abordează subiecte legate de organizarea democratică a așa-zisei Federații Unite a Planetelor și modul  său de operare în relațiile intergalactice, în abordarea altor lumi, a altor societăți. Bineînțeles că ”luminata” Federație preferă alianțele strategice și operaționale cu forțele galactice progresiste și poartă războaie defensive teribile cu forțe ostile unui anumit concept liberal asupra organizării și securității universului. Uneori însă, Federația e obligată să renunțe temporar la principiile la care ține atât de mult atunci când interese sale strategice superioare cer acest lucru. E interesant să constatăm că atunci când o specie posedând o tehnologie superioară amenință integritatea fizică a Federației(sau a reprezentanților săi de pe navele de explorare galactică aflate sub steagul său) ea nu ezită să formeze alianțe defensive cu sisteme profund antidemocratice, cum este de exemplu Imperiul Borg, bazat pe o filozofie politică pur colectivistă și pe o concepție de-a dreptul tiranică asupra lumii, la care nu se raportează practic decât prin intenția expansionistă de ocupare a noi civilizații și asimilare rapidă a lor în ”colectiv”. Este fațeta clasică a realismului și a realpolitikului din relațiile internaționale, extrapolată în S.F., așa cum nici America nu s-a reținut de la încheierea de alianțe cu sistemul totalitar sovietic, atunci când imperativul geopolitic a cerut-o, în perioada celui de-al doilea război mondial.

În ceea ce privește Fundația lui Asimov, se poate spune că ideea de știință a psihoistoriai reprezintă atât o extrapolare în imaginar a unor dezbateri și căutări în științele sociale din anii 50, 60 ai secolului trecut, în special în corelație cu statistica și matematica, culminând cu moda behavioralismului din acea perioadă cât și o metaforă legată de potențialul de a atinge în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat un punct final în dezvoltarea unei științe integratoare, în care să fuzioneze partea intrinsec subiectivă din științele sociale – psihologia, sociologia, politologia dar poate și istoria cu partea considerată ”obiectivă” a științelor pure (naturale), fizica și matematica în primul rând.

 

 

Intitulată psihoistorie, teoria cu acest nume avându-l ca fondator pe Hari Seldon constituie așadar o sinteză perfectă între istorie, matematică, statistică, sociologie și psihologie. Ea reprezintă astfel mai mult decât cele cinci (poate chiar mai multe) științe adunate la un loc și are pretenția de a constitui o nouă știință asupra comportamentului uman, care poate explica cu precizie realitatea și poate prognoza viitorul mulțimilor, al societățiilor și măcar implicit al politicii. Se bazează pe ecuații matematice complexe și o dinamică permanentă de dezvoltare epistemologică a acestora, operațiune științifică ce reprezintă coloana vertebrală conceptuală și practică a unei noi sociologii. Ea nu mai are foarte multe filiații cu sociologia clasică întrucât matematica și logica pură, statistica perfectă, elimină la maximum  posibil variabilele cunoscute ale unei științe sociale tradiționale. Există desigur și vulnerabilități, așa cum am putut constata în prezentările anterioare, întrucât psihoistoria nu poate fi aplicată la indivizi singulari sau la grupuri umane foarte restrânse, doar mulțimilor mari, doar maselor. Dar și aceste limite epistemologice sunt până la urmă parte a naturii șiințifice a teoriei – vorbim de legi ale istoriei în sensul cel mai strict – iar puritatea sa, peste care nu se trece datorită matematicii aplicate, are oricum în vedere ansambluri sociale foarte largi.

 

Așa cum spuneam, conceptul lui Asimov poate fi înțeles în sensul unei extrapolări a sinuoasei dezbateri din științele sociale- care continuă, după cum vom vedea mai încolo și astăzi. Problema e legată de visul mai vechi a integrării în științele sociale a ceea ce un mare teoretician, Immanuel Wallerstein, numește viziunea newtoniană asupra lumii. Cu alte cuvinte, așa cum fizica newtoniană a descoperit legi naturale, perfect aplicabile în timp și spațiu, demonstrabile matematic și empiric așa și științele sociale să lucreze la descoperirea de generalizări, de legi sociale clare care să explice societatea, comportamentul uman, politica, oferind bineînțeles predicții și prognoze. Simplu spus, să avem un fel de știință  fizică (naturală) integratoare a societății. Astfel, după cum observa Wallerstein,

 

„Determinismul a fost piesa centrală a mecanicii newtoniene exprimând angajarea cea mai adâncă a științei moderne…. Trioul nomotetic al economiei, științelor politice și sociologiei a devenit intrinsec cantitativ insistând foarte puternic asupra presupoziției unui univers social deterministic. Obiectul științei sociale, au reiterat, cei din domeniul științelor sociale, este de a discerne legi universale similare cu cele pe care ei credeau că le-a statuat fizica. Marea problemă cu care s-au confruntat a fost că, în practică, au fost incapabili să realizeze măcar prognoze pe termen scurt suficient de corecte încât să merite aplauze sociale… Și atunci au acuzat nivelul lor de competență și nu modul lor de teoretizare”.

 

 

Dar viziunea deterministă newtoniană a intrat în impas în colosala încercare de extrapolare epistemologică la domeniul social, iar cauzele acestui blocaj (pe care nu am intenția să le evoc aici pe larg) se regăsesc în însăși transgresarea sa de evoluția spectaculoasă a fizicii quantice, care a pus la îndoială cauzalitatea tradițională și determinismul imprimat de marea revoluție newtoniană. Am mai vorbit în alte părți de principiul incertitudinii dezvoltat de Heisenberg, de teoretizările spectaculoase ale lui Prigogine asupra entropiei, echilibrului și complexității, desprinse din studiul termodinamicii care au imprimat constant un dubiu asupra fundamentelor tradiționale ale fizicii newtoniene dar și asupra modului său de reflectare în modelele teoretice ale științelor sociale. În eseul meu asupra incertitudinii l-am mai citat pe același Wallerstein (și simt nevoia să revin) care observa în acest sens cum „ …în special în ultimii douăzeci de ani, un mare grup de oameni de știință a provocat premisele științei newtoniene. Acești oameni de știință văd viitorul ca intrinsec determinat. Ei văd viitorul ca intrinsec indeterminat. Ei văd echilibrul ca excepțional și asertează că fenomenele materiale se mișcă constant departe de echilibru. Ei văd entropia ca ducând la bifurcații care generează noi ordini din haos (deși impredictibile)…Și exprimă aceste perspective în câteva slogane de bază: nu certitudine dar incertitudine ca prezumție epistemologică, nu simplitate ca ultim produs al științei ci mai degrabă explicarea complexității…”. Și mai apăsat, „În loc de certitudini, probabilități, în loc de determinism, haos deterministic, în loc de liniaritate, tendința de mișcare dinspre echilibru spre bifurcație, în loc de dimensiuni integrale, fractale, în loc de reversibilitate săgeata timpului”.

 

Revenind de la Asimov, am arătat deja cum personajul său fictiv, marele om de știință Hari Seldon pare să fi depășit în mod revoluționar acest aparent relativism epistemologic. În „psihoistorie”, acestă știință totală, el a găsit modelul teoretic perfect de înțelegere științifică a mișcării universului social. Pe baza acestui model poate face predicții și prognoze. Poate identifica legi universale aplicabile socialului și politicului. A descoperit ultima formulă a cunoașterii totale, absolute, visul etern al filozofiei și al științei, care acum de fapt fuzionează. Cu alte cuvinte, exact invers față de ce postula Wallerstein: în loc de probabilități, certitudini, în loc de haos deterministic, determinism… Și, cel mai frumos, în loc de incertitudine ca prezumție epistemologică, certitudine! Dar oare să fie chiar așa, până și în narativul științifico-fantastic?
Într-adevăr, singura problemă e cum procedezi în practica politică cu acest depozit total de cunoaștere pentru a atinge anumite scopuri (în cazul fundației lui Asimov scopul fiind, reiterez, refacerea ordinii și stabilității în univers). E clar că e nevoie de un plan, de o strategie și aici începe partea interesantă: și acest plan are nevoie de strategi, politicieni, diplomați, spioni, militari etc. pentru aplicarea sa. Așadar, are nevoie de oameni pentru implementare. O afirmă chiar un personaj important din roman: „Legile psihoistorice ale lui Seldon, pe care ne bazăm cu atâta comoditate conțin, probabil, ca o variabilă importantă, o anumită inițiativă din partea oamenilor fundației și mi se pare normal să fie așa. Legile lui Seldon îi ajută pe cei ce se ajută singuri” (observați cum intervin deja concepte mai relativiste precum „variabile” sau noțiuni încărcate de o anumită doză de subiectivism, precum „inițiativă”…).

 

Seldon, artizanul teoriei supreme unificate a cunoașterii, este de altfel primul om care trece la planificarea transpunerii acestei teorii în practica politică universală. În acest sens, el concepe două fundații (similare cu două state diferite) care să-i susțină viziunea strategică și planul său grandios având ca obiectiv final refacerea ordinii într-un sistem internațional (intergalactic, să-i spunem), marcat de ineluctabila dezintegrare prognozată de altfel în știința „psihoistoriei”.

Prima fundație ar fi echivalenta unui stat tânăr și dinamic, situat la periferia universului aflat deja în descompunere și, prin aceasta, ferită oarecum geopolitic de centrele principale de conflict și turbulențe care afectau miezul vastului imperiu (fantezia lui Asimov poate fi întâmplător sau nu legată de istoria Americii, a cărei identitate strategică și politică s-a fondat pe despărțirea de vechea lume europeană, inclusiv geopolitic, prin intermediul marelui Ocean Atlantic, care oferea inițial un baraj de protecție vizavi de pericolele și problemele istorice ale bătrânului continent). Ideea principală era ca acestă formațiune statală – planeta Terminus – să se fortifice în timp, să se întărească economic și strategic și apoi să  înceapă cumva un proces de expansiune regională și universală prin care să instituie treptat o nouă ordine în raporturile intergalactice. Adică, să controleze haosul care va fi generat de colapsul imperiului, aducând prin diplomație sau forță militară (dacă era cazul), prin comerț, tehnologie și putere culturală, fermenții acționali ai unor noi concepte de ordine politică și de legitimitate, într-un univers marcat tot mai mult de o instabilitate cronică și de criză. Povestea devine astfel fascinantă literar, dar și interesantă din punct de vedere al lecțiilor de strategie și gândire strategică pe care ni le oferă epicul romanului. Din această ultimă perspectivă, este povestea unei puteri mici și izolate undeva spre marginea galaxiei care reușește pe termen lung să-și crească tot mai mult forța internă și externă, să-și proiecteze influența spre alte lumi (planete) să recreeze în timp, pe alte baze strategice, politice și sociale, ordinea imperială. Este istoria unei lumi noi care își folosește eficient puținele resurse pe care le avea inițial pentru a se dezvolta și a-și impune viziunea politică în universul internațional, preemineța strategică și geopolitică în echilibrele fragile ale miilor de lumi ce formau un sistem anarhic, pe fundalul violent al dezmembrării vechiului imperiu corupt și degenerat.

Cu toate că teoretic, gândirea strategică asupra impunerii sale în Univers era bazată pe planul Seldon și pe premisele științei sale absolute, Terminus (sau Prima Fundație) are nevoie de politicieni abili, de adevărați oameni de stat,  pentru a surmonta nenumăratele obstacole și pericole care amenințau din exterior (sau din interior uneori) securitatea și evoluția sa strategică dedicată scopurilor menționate. Nimic nu este dat pur și simplu, nimic nu se întâmplă cumva de la sine sau în mod automat. Totul este o luptă abilă pentru putere și supremație, adesea pentru supraviețuire,  dusă și dirijată de politicieni abili, precum Primii Miniștri Salvador Hardin sau Hubert Mallow care sunt nevoiți să cântărească bine între diverse opțiuni și căi posibile de urmat, între diverse forțe și contraforțe pentru realizarea intereselor strategice ale lumii lor. Și aici metodele folosite, strategiile aplicate par a fi cele cunoscute de pe vremea lui Tucidide, Machiavelli sau Clausewitz, chiar dacă vorbim de lumi ce evoluează ( e adevărat în S.F.) la zeci, sute de mii de ani distanță în istorie. Cu alte cuvinte, realismul sau realpolitikul își prezervă cumva valoarea practică în universul politic concret, căci e nevoie de diplomație, de război de întreg arsenalul clasic al strategiei și politicii pentru a izbândi și atunci când progresul tehnologic, economia, gradul de sofisticare al organizării militare, civilizația însăși au evoluat în milenii și milenii de curgere a istoriei. Aflăm astfel direct din textul romanului că liderii Primei Fundații „ au acționat întotdeauna în mod realist, ceea ce înseamnă că au făcut abstracție de moralitate” și că „unul dintre eroii lor, Salvador Hardin, chiar dădea sfaturi împotriva moralei” (el spunea la un moment dat că nu e bine ca „sensul moralei să te împiedice să faci ceea ce trebuie”, un fel de parafrazare a lui Machiavelli). Dincolo de principiile realismului politic, vedem o adevărată țesătură de elemente tactice și strategice prin care Prima Fundație – planeta Terminus – își realizează obiectivele, de la alianțe cu alte planete, la conducerea de războaie, diplomație, spionaj, extindere economică și comercială: întreg arsenalul cunoscut al unei grand strategy intergalactice, de reconstrucție a ordinii universale. Problema e legată însă de planul Seldon și de modelul de cunoaștere totală dezvoltat de acest personaj genial. De ce ar mai fi astfel nevoie de toată această muncă politico-strategică titanică, desfășurată adesea în necunoscut și incertitudine, dacă există o paradigmă inexpugnabilă critic și științific, prin care se poate prognoza perfect viitorul, și un plan perfect de acțiune pentru a realiza politic ce și-a propus inventatorul ei? De ce ar mai fi nevoie de politicieni geniali, de creativitate acțională pentru a îndeplini un obiectiv strategic, dacă într-adevăr condițiile sunt ideale pentru a nu greși vreodată? De ce am mai avea vreodată surprize? Aici fie e vorba de o ușoară contradicție, care poate fi rezolvată eventual doar la nivel de ficțiune, fie nici măcar un model teoretic absolut de cunoaștere nu este capabil să ducă la înțelegerea complexității realității umane care își va păstra întotdeauna o doză de mister și necunoscut. Asimov este însă mai subtil decât s-ar putea crede la prima vedere. Prin personajul său genial Hari Seldon, el imaginează o a Doua Fundație, a cărei sarcină strategică primordială e de a urmări permanent evoluția planului său inițial, implementarea sa, de a sesiza prompt obstacolele pe care le-ar putea întâmpina realizarea sa.

 

A Doua Fundație poate fi asemuită așadar cu un grup de analiști care strâng informații și evalueză în permanență planul în toate componentele sale și în arhitectura sa complicată, bazată pe matematică, logică, psihologie dar și pe evoluția istorică a realității politice și strategice din univers. Un fel de serviciu de informații foarte sofisticat și complex al viitorului (nimeni, nici măcar Prima Fundație, nu trebuie să știe locația sa sau alte amănunte legate de misiunea sa. Secretul e vital pentru apărare dar și pentru intervenție ofensivă!).  El se uită cu atenție la posibilele deviații de la plan; orice perturbare este supusă unei cercetări și analize scrupuloase.  Mai mult, oamenii celei de-a Doua Fundații au și misiunea de a îmbogății planul, de al dezvolta, dacă este necesar, de a-i adăuga componente în cazul în care acestea ar putea contribui la reușita sa.

A Doua Fundație e într-un fel o grupare de indivizi de elită, extrem de selectă, ce guvernează în principal prin informație și cunoaștere. În termeni postmoderni, dacă pot să folosesc acest concept aici, e expresia unui stat cu adevărat inteligent și de aceea foarte puternic și versatil. Nu e vorba de putere în sensul tradițional dat de forța materială (economică), militară sau demografică a unui teritoriu. E vorba de putere cognitivă care evident trebuie să se coreleze cu o anumită structură materială pentru a reuși acțional în implementarea  sofisticatului plan Seldon. Iar acea structură e prima Fundație, planeta Terminus, a cărei atribute sunt cele mai apropiate de un stat suveran clasic, ce posedă, așa cum am văzut, toate atributele clasice ale puterii și instrumentele ei de exprimare: diplomația, forța militară și comercială.

Spuneam că a Doua Fundație este posesoarea științei inventate de Seldon – psihoistoria și, în același timp, custodele planului său grandios de direcționare strategică a raporturilor de forțe din Univers până la formarea unui nou imperiu, deci a unei noi ordini universale. Metafora deosebit de inspirată imaginată de Asimov prin care guvernul celei de-a Doua Fundații veghează la dezvoltarea, dar și la implementarea planului este cea a unui Radiant, un instrument prin care multitudinea de fire ale planului Seldon este reprezentată holografic în mii și sute de mii de direcții de evoluție politică, geopolitică, economică sau socială a forțelor din galaxie, spre scopul propus (Primul instrument de acest fel fusese construit de însuși Seldon). Ele sunt fixate în ecuații matematice complexe care esențializează tabloul strategic al echilibrelor de putere din galaxie aflate oricum în continuă mișcare și transformare. Diferențiate pe culori, aceste linii cartografiate minuțios în holograme complexe se raportează la linia de bază imprimată de Seldon planului originar, iar deviațiile și diversele bifurcații sunt reprezentate în nuanțe distincte tocmai pentru a surprinde, pornind de la perspectiva istorică obligatorie, modul în care planul a fost, este și mai ales va fi respectat. Este vorba de o analiză continuă a realităților geopolitice și sociale fluctuante, ce include variabile dar și elemente de prognoză ce necesită evident studiu permanent bazat pe informație corectă asupra evoluțiilor. O discuție asupra planului Seldon desfășurată între doi membri ai guvernului celei de-a Doua Fundații este ilustrativă pentru complexitatea acestei munci intelectuale și analitice cu caracter strategic:

„Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui Hari Seldon și vom crea o mișcare înceată de înaintare. Vom segmenta șuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă din dezvoltare dintr-o privire.Asta dă un sentiment minunat de scurgere a istoriei…

-Te rog să observi cât de răzlețe sunt liniile negre de la început. În cursul primelor decenii nu exista șansa unor alte soluții.Punctele de bifurcație cresc totuși exponențial pe măsura trecerii timpului.

Urmări fascinat cum scurgerea anilor și a liniilor subțiri scrise în negru și roșu se împleteau într-o țesătură aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic.Importante erau simbolurile din care se compunea acest model.Ici și colo își făcea apariția câte-un pârâiaș, umflându-se, ramificându-se și devenind proeminent…

-Deviația albastră, zise Primul Orator( șeful guvernului, n.n.) cu un sentiment de dispreț…. Vom ajunge evident la secolul deviațiilor.”

Reiese din acest dialog faptul că analiza evoluțiilor politice, sociale, geopolitice din vastul univers internațional („ galactic”) se realiza în permanență, alimentată de torentul de informație care trebuia evaluată sistematic și apoi reprezentată grafic în scurgerea istoriei. Se vede că realitatea echilibrelor de forțe geopolitice din galaxie trebuia contrapusă planului inițial, dar ceea ce era și mai interesant (după cum am mai subliniat, dealtfel) e faptul că planul însuși trebuia evaluat în raport de realități, de deviațiile și variabilele produse în politic sau social. De asemenea, se vede cum atât analiza realizată matematic și apoi reflectată în acest tip special de hărți complexe ale evoluției politice nu era una lineară, perfect deterministă (în sensul newtonian de care vorbeam), ci una care evidenția puncte majore de bifurcație și deviații, ceea ce însemna că planul trebuia reeavaluat în permanență, adaptat, chiar schimbat, dacă era necesar. Un alt dialog între membri ai acestei a Doua Fundații este elocvent pentru înțelegerea mai bună a ceea ce reprezintă strategie, planificare și acțiune politică efectivă chiar în ipoteza deținerii celor mai perfecționate instrumente teoretice ale cunoașterii. O cunoaștere care nu poate fi niciodată absolută în relație cu mișcarea, uneori imprevizibilă, a lumii politice și sociale. Aflați tot în fața acelui interesant instrument de reprezentare grafică a cursului istoriei și a posibilităților viitorului dar și de prelucrare a informațiilor numit radiant, liderul celei de-a Doua Fundații îi explică următoarele unui discipol de-al său: „Planul Seldon nu este nici complet, nici corect. Este doar cel mai bun lucru care a putut fi făcut în acea vreme. Mai mult de o duzină de generații de oameni s-au concentrat asupra acestor ecuații, au lucrat la ele, le-au descompus până la ultima zecimală și le-au pus din nou la loc. Au privit scurgerea a aproape patru sute de ani, au dirijat realitatea conform predicțiilor și ecuațiilor și au învățat. Au învățat mai mult decât a știut Seldon vreodată și dacă am putea reface opera lui folosindu-ne de cunoștințele acumulate în aceste secole am putea face o treabă mai bună. Îți este perfect clar?

Studentul părea un pic șocat.

-Înainte de a ajunge Vorbitor, continuă Primul Vorbitor, va trebui să-ți aduci tu însuți o contribuție originală la plan…. Fiecare semn roșu pe care îl vezi pe perete este contribuția unuia dintre noi, cei care păzim planul după moartea lui Seldon… Privi în sus:

– Uite acolo!

Peretele veni parcă spre el.

-Asta, spuse el, este a mea.

O linie subțire și roșie încercuia două săgeți bifurcate care cuprindeau  patruzeci de centimetri pătrați de deducții, pe fiecare rând.Între cele două se afla un șir de ecuații scrise cu roșu.

-Nu pare cine știe ce, spuse Vorbitorul. Se referă la un punct din plan care nu va surveni decât peste o perioadă cel puțin egală cu cea care a trecut până acum. Este vorba de perioada de fuziune, atunci când Al doilea Imperiu va depinde de diferite personalități rivale, care vor amenința să îl sfărâme dacă lupta va fi prea egală sau îl vor menține în rigiditate dacă lupta va fi prea inegală. Aici sunt luate în considerare ambele posibilități, sunt studiate și se indică metoda pentru a le evita.

-Totuși, continuă el, acestea sunt probabilități. Poate exista și un al treilea curs. Unul cu o probabilitate relativ mică- doisprezece virgulă șaizeci și patru la sută, ca să fiu exact – dar deja s-au petrecut evenimente cu o probabilitate și mai mică… A treia probabilitate constă dintr-un posibil compromis între două sau mai multe personalități aflate în conflict. Acest lucru, am arătat eu, mai întâi va bloca imperiul într-un șablon ineficient iar apoi, în cele din urmă, va implica pierderi prin războaie civile… Din fericire și acest lucru a putut fi prevăzut și va putea fi împiedicat. Aceasta a fost contribuția mea”.

 

Observăm, așadar, cu claritate cum e nevoie de ajustări și modificări constante ale planului inițial dar și de intervenții efective în lumea reală a politicului și geopoliticului pentru a putea impune în practica strategică datele noi ale planului. Constatăm de asemenea că procesele de dezvoltare teoretică a înțelegerii universului social nu se opresc la un cadru conceptual fix ci se îmbunățesc la rândul lor constant, în consonanță cu progresul cercetării și al știiinței dar și cu evoluția  realității.

Cum analiza și informația nu sunt de ajuns pentru a schimba realitățile politice și tabloul strategic evolutiv, a Doua Fundație este obligată ea însăși să facă politică în teren, intervenind în momente de criză pentru realizarea obiectului strategic final. Într-adevăr, ea folosește de exemplu spioni pentru a dărâma regimuri ostile, pentru a anihila forțe inamice ce zguduie constant echilibrele de putere din univers pe care ea le vrea dirijate în interesul construirii acelei noi ordini universale propusă de planul inițial al lui Seldon. În mod spectaculos, a Doua Fundație este constrânsă să inițieze chiar operațiuni complexe de spionaj pe Prima Fundație pentru a masca existența sa și a prezerva prin aceasta esența planului originar.

 

 

 

Ceea ce e demn însă de remarcat e faptul că totuși această lume – A Doua Fundație – poseda, teoretic, cea mai importantă armă în realizarea scopului său și anume teoria absolută – psihoistoria

 

Ce ne învață însă lecția Fundației, dincolo de imaginația lui Asimov, de ingeniozitatea sa (uneori eșuată într-o anume puerilitate), pornind de la ipotezele sale privind teoria și practica relațiilor sociale și de putere, în marea lor devenire istorică?

 

În primul rând, faptul că există întotdeauna o diferență între cadrul teoretic (chiar unul perfect sau aproape de perfecțiune) din domeniul științelor sociale și planul necesar pentru realizarea unui scop politic sau strategic în realitatea socială. Un asemenea plan se sprijină bineînțeles pe o teorie a universului social, dar pentru realizarea sa efectivă în realitățile politice și geopolitice, infuzia de cunoaștere este vitală, la fel și analiza permanentă a mișcării forțelor ce acționează în structura intimă a acestor realități. Niciun plan nu este fix, iar un plan bun este cel care se poate schimba rapid, în funcție de circumstanțe.

 

Cu tot progresul matematicii, al tehnologiei ce potențează diversele instrumente de cunoaștere și analiză, nici o teorie a socialului nu pare să fie însă perfectă; întotdeauna vor exista variabile datorită imprevizibilității acțiunii umane, a dozei inerente de subiectivitate în răspunsul indivizilor la gama variată de situații ce apar în viața socială și politică concretă.

 

Demersul lui Asimov, construit prin narativitatea ficțională nu este unic ca rădăcini, dar nici în ceea ce priveșc ecourile lui. Vom putea aminti doar două contribuții, prima fiind contribuția clasică a lui Adolphe Quetelet pe baze de probabilități și statistică a inventat ceea ce el a numit o fizică socială, un mod de a descrie un fel de unitate de sens (“omul mediu”) , descris  prin media valorilor unor  variabile măsurate sub forma unei distribuţii normale: indicatori demografici, rata criminalităţii, a nupțialitatii, mortalității, sinuciderilor. Omul mediu este o realitate sui generis, diferită de indivizi, conceptul ajutând la stabilirea unor legi și determinări prin care putem anticipa sau explica trecutul. În aria de similaritate cu demersul psihoistoriei avem și ansamblul teoretic propus de  John J. Xenaki numit Dinamica Generaţională (Generational Dynamics), la a cărei bază stă o metodologie de analiza evenimentelor  în comparație intergenerațională  şi foloseşte aceste analize pentru a face predicţii bazându-se pe comparaţia dintre atitudinile generaţionale, prezente şi cele din trecut, mai ales pe criteriile analizei erorilor generaționale.

În ultima vreme, sociologia, dar și alte științe sociale, vorbesc despre faptul că trăim într-o societate a riscului. Sociologi precum Ulrich Beck, ”World risk society” (2001), Niklas Luhmann în ”Risk: A Sociological Theory” (1993), Deborah Lupton în ”Risk and sociocultural theory: New directions and perspectives” (1999) au pus importante disfuncționalități sociale și identitare analizează devierea de la regularități si determinisme prin imprevizibilul adus de noile provocări pe care indivizii trebuie să și le asume, dar care depăsesc capacitatea sa de gestiune cognitivă sau chiar socială și economică. Determinismul clasic este depășit și prin nașterea unor noi discipline de cercetare și studiu cum sunt: Teoria structurilor disipative, știința complexității, teoria haosului, fizica cuantică, Teoria Catastrofelor, teoria jocurilor, neuroștiințele, sinergetica, domenii care fundamentează concluzii prin calculul statistic al probabilităților și caută să modeleze procese și trenduri sociale, economice sau chiar politice.

Toate acestea s-au născut și dintr-un imperativ pragmatic, nevoia de predictibilitate în sensul unui minim control al deciziilor și evalu        ării efectelor pe termen mediu și lung. Evident, specialiștii în modelarea viitorului se vor lovi mereu de slaba adecvare cognitivă la situații din viitor, mai ales prin raportare la axa temporalității (trecut-prezent-viitor). Dificultățile sunt și mai mari dacă luam în calcul sistemele sociale complexe unde putem spune că dinamica sistemului provine de la pluri-agenți, necoordonați, cu interese de multe ori contradictorii sau chiar competitive. Dincolo de slăbiciunile sau criticile fondate aspirația privind transcrierea comportamentului individual și social  în propoziţii matematice și construcția de modelări cu caracter previzional va rămâne și va cunoste mereu alte și alte încercări. Ne vom lovi mereu de faptul că deocamdată nu putem stabili corespondențe între structurile matematice şi structurile complexe ale morfologiei sociale sau structurii relaționale.

Este de așteptat ca să se facă progrese chiar din interiorul studiilor de management a sistemelor complexe, în condițiile în care recunoaștem tot mai mult că incertitudinea este o condiție inevitabilă a lumii și orice proces de decizie se lovește cel putin de două forme de incertitudine, una ontologică și alta de factură cognitivă. Chiar dacă nu putem spune că trăim într-o lume nedeterminată, este clar că nu putem vorbi azi de un determinism laplacean, ci de un determinism probabilist. Însă nu incertitudile cu caracter ontologic sunt cele mai frecvente, ci incertitudinile cognitive, cele generate de cunoașterea incompletă, cea care îl face pe decident să atribuie probabilități nesigure, imposibil de verificat si validat, unor posibile evoluții sau consecințe. Cu toate acestea, incertitudinea cognitivă este, până la urmă, reductibilă prin acumularea de informatie și perfectionare a metodelor sau instrunmentelor de cunoaștere, inclusiv prin intervenția masivă a tehnologiilor cunoașterii.

Dincolo de aceste limite asumate, cunoșterea de tip probabilistic avansează continuu în crearea de modele analitice, problemele cele mai impoartante apar atunci când analizăm competitudinea listei de soluții alternative  posibile, greu de validat prin raționalitate aplicată, în multe situații modelul analitic presupune condiții concrete care nu pot fi satisfăcute integral. De multe ori însă, în teoria relațiilor internaționale sau în situațiile de conflict trebuie luate decizii în condiții de incertitudine persistentă și aici putem vorbi de scenarii cum este cel al optimalității tendențiale sau scenariul satisfacătorului acceptabil, ca alternativă la primul scenariu.

Concepția lui Asimov nu a rămas insulară in peisajul contemporan, efortul de a căuta noi teritorii pentru optimizare socială și inginerie socială este frecvent și în zilele noastre. Astfel, s-a născut o teorie și chiar o știință, după cum cred întemeietorii, ce se declară moștenitoarea directă a psihoistoriei, cliodinamica. Inventată de matematicianul Peter Turchin, cliodinamica folosește baze de date cu evenimente istorice căutând să găsescă regularități și să propună modele de evoluție, căutînd să descopere procese istorice pe care să le aplice unor contexte particulare. Ipoteza fundamentală pe care caută să o verifice cliodinamica este că societățile trebuie urmărite pe ciclurile istorice, care se suprapun și care sunt identificabile dacă urmărim diferiți parametri. Studiind trei mari imperii: Imperiul Roman, Europa ca spațiu istoric și Rusia țaristă, cliodinamica ajunge la concluzia că civilizațiile răspund la două cicluri istorice suprapuse: un ciclu lung, de două sau trei sute de ani și un ciclu scurt, în jur de o jumătate de secol. Ciclul lung este un ciclu  descris prin structurare și restructurare demografică, determinante find progresele tehnologice și modul de folosire a mâinii de lucru. Folosirea mâinii de lucru, crearea de oferte și optimizările sunt făcute de o elită care se dezvoltă, crește numeric pe masură ce crește bunăstarea, dar care caută să rentabilizeze cât mai mult câștigurile în detrimental folosirii integrale a forței de muncă. În faza a doua, în interiorul elitei se crează competițe pentru resurse, se creează condiții pentru violențe si dezordine socială și apare schimbarea majoră. Sunt unii care consideră acest model ca fiind foarte simplist, că nu valorifică complexitatea factorilor de evoluție socială, nu ține cont de rolul personalităților din istorie etc. Dar Turchin aduce câteva idei interesante care merită evidențiate și care sunt certe câștiguri de conceptualizare și chiar de operaționalizare a unei teorii prin aplicare la realități concrete. Turchin pune în centrul analizei un concept din filosofia arabă, asabiya,  concept care s-ar putea traduce prin cooperare sau coeziune socială. Nu știu dacă Turchin cunoaște conceptul de capital social, dar este asemănător, mai ales în teoria asupra istoriei pe care o dezvoltă Francis Fukuyama. Competiția între societăți crește abasiya, deci coeziunea internă, pe când competiția între grupuri din societate, scade abasiya. Pe de altă parte, Turchin consideră că factorul creșterii inegalității și generalizarea corupției sunt predictori excelenți pentru căderea unui imperiu, deci pentru revolte, revoluții sau violențe sociale dezintegratoare de sistem. Karl Popper a criticat aspru toate formele de istoricism, observând că tentativele de predicție pe termen mediu sau lung au caracter nonlinear, iar evoluțiile sunt imprevizibile și chiar dacă ciclurile istorice nu sunt comparabile cu cele din cadrul fenomenelor periodice, repetabile, în fizică. Daca observăm fenomenele sociale vom constata că indivizii si chiar colectivitățile mai mari sau mai mici au marje de libertate importante, dar cu toate acestea existența ciclurilor istorice poate fi demostrata și cu cât vom descoperi mai multe cauze care le individualizează, cu atât vom putea acționa asupra consecintelor si deci actiona pentru modificarea evoluțiilor socialului.

Este probabil și motivul pentru care cliodinamica are un oarecare succes, chiar pentru oamenii de stiință veritabili, deși este lansată din 2003, astăzi apar studii sub această etichetă semnate de savanți cunoscuți ca  Heinz von Foerster, Leonid Borodkin, Jack Goldstone, George Malinetsky, Serge Kapitsa, Yuri Pavlovsky, Serge Nefedov și Andrey Korotayev.

Nu este lipsit de importanță să menționăm că unele studii lansate în interiorul acestui curent de gândire prognozează pe baza unor analize de ciclu, dar și privind capitalul social că în jurul anului 2020 vor avea loc ample violențe și bulversări sociale la nivel mondial. Anterior, un studiu al NECSI (New England Complex Systems Institute), din 2010, prognozase pentru aprilie 2013, mișcări sociale violente în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Vorbim, în ultimii ani, de tot mai multe încercări stiințifice care caută să materializeze, prin metode cantitative, utopiile psihoistoriei. Un exemplu relevant este dat de echipa de cercetători de la New England Complex Systems Institute (NECSI) care studiază dinamica sistemelor complexe, amintit deja. În Centrul pentru rețele complexe și sisteme de cercetare (CNetS) din cadrul Institutul de Tehnologie de la Universitatea Indiana se  stimulează  cercetarea interdisciplinară în toate domeniile legate de sisteme complexe.  Tipurile de probleme pe care le conține agenda de cercetare sunt:  studierea interacțiunii dintre dinamica socială și comportamentele on-line; modelarea evoluței rețelelor sociale și tehnologice complexe, înțelegerea rețelelor biologice complexe și reacție complexă în biochimie; dezvoltarea de modele de răspândire a epidemiilor; înțelegerea modului în care apare un comportament coordonat de interacțiunea dinamică a sistemului nervos, corp, și de mediu; studierea comportamentului social uman și multe altele.

Mulți statisticieni din stiințele sociale merg pe ideea că civilizația noastră s-a îmbolnăvit de maladia timpului scurt și fac recurs la ceea ce numesc long data pentru a înțelege evoluția și chiar a prelungi tendințele actuale în viitor.

Recent, Google a anunțat că finanțează câteva proiecte la Universitatea din Tel Aviv care țintesc ca, prin inteligență artificial, să sprijine prezicerea unor tendințe legate de viitor, iar CIA și DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) lucrează la un soft pentru a construi motoare de analiză temporală pentru a descoperi legăturile invizibile dintre subiecte și fapte, fenomene și evenimente.

Nu în ultimul rând, în ultima perioadă, Teoria lebedelor negre,  propusă de Nassim Nicholas Taleb, servește la explicarea rolului disproporționat al evenimentelor rare, unde avem, din cauza probabilităților mici, aproape o imposibilitate a calculării probabilitații de apariție cu mijloace științifice. Teoria citată este interesantă și pentru că face o analiză prejudecăților noastre, individuale și colective, care ne fac să le ignoram și să nu le acordăm rolul imporatnt pe care îl au. Un asemenea eveniment se află în exteriorul așteptărilor noastre, fiindcă analiza trecutului nu-l recomandă ca fiind posibil sau probabil.

Suntem puși, de multe ori când facem asemenea raționamente de tip prognostic, în situația de a constata că informația și cunoașterea joacă un rol esențial nu doar în predicție, dar și în anagementul proceselor sociale, economice sau politice din suprasistemele complexe de astăzi. În expresia lui Keneth Boulding, factorul informațional poate pune diferite probleme, ceea ce am putea numi paradoxul epistemologic deoarece la baza oricărui sistem stă informația, actorii sociali sunt mereu în căutare de informații, iar primul efect este ca activitate a cercetătorului, a observatorului, poate modifica parametrii sistemului. În plus, actorii sociali sunt ei înșiși producători de informație nouă, de aceea modelarea absolută este imposibilă. Dar împotriva acestui aparent nihilism epistemic, există tot mai mulți cercetători, chiar din domeniul economiei, cum sunt Ludwig Lachman și Geoge Shalke, care merg la extrema cealaltă, considerând că în centrul modelării comportamentului social sau economic trebuie să punem rolul imaginației și creativității, metode prin care indivizii vor căuta și vor găsi, mereu, noi soluții. Hayek, la rândul lui consideră că este necesar să reperăm patternurile sistemelor studiate și principiile generale de funcționare, dar să nu uităm că, dacă vorbim despre comportamente, ele par aleatorii, însă și indivizii urmează reguli și sunt constrânși de cadre instituționale. Vom putea constata și aici că una dintre problemele și provocările cele mai mari pentru societățile contemporane este cea legată de căutarea modalităților de integrare ale modelelor de previziune în modele și proceduri de luare a deciziilor într-o lume tot mai afectată de incertitudine, dar guvernată totuși de o certitudine care ne dă speranțe: cunoașterea și creativitatea umană sunt resurse anti-entropice și sunt resurse inepuizabile.

 

Fragmentul face parte din volumul ”Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI”, ediția a 2 a , Editura RAO, 2014

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five + 20 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te