Povestea fabuloasă a unui fir de ață


Între cele două Războaie Mondiale, numai în zona Transilvaniei erau înregistrate 136 de fabrici de textile. Astăzi, mai sunt câteva. Însă la Tălmaciu rezistă în mod miraculos, de aproape o sută de ani, o fabrică de ață. A avut un trecut greu, cunoscută după logoul ei – capul de pisică – fabrica a rezistat crizei din ’29, comunismului, tranziției și luptei actuale cu papiota chinezească. Cu ața de aici se poate înconjura Planeta de câteva ori, dar la capătul ei, în Tălmaciu, o mână de oameni se țin strâns de ea, să nu o piardă. Ața i-a ținut în viață.

Tălmaciu este un orășel cu șase mii de locuitori, aflat la intrarea în munți, lângă Sibiu. Ai zice că este o comună mai răsărită, dacă n-ai vedea borna de intrare pe care scrie oraș. Cândva a fost un important punct de apărare și de vamă, se întrecea cu Sibiul. A câștigat Sibiul, după cum vă dați seama. Dar ceva tot i-a rămas și Tălmaciului. În primul rând, fabrica de ață.

A fost înfiinţată în 1923 de niște industriaşi sași din Cisnădie, care au cumpărat o fostă moară pentru a produce în ea postavuri militare. Era nevoie de postav pentru uniformele Armatei României Unite, care până atunci fuseseră diferite și trebuiau făcute la fel. Sașii au cumpărat moara acolo și pentru că apa Sibielului este moale, fără calcar și se vopsea bine stofa. Au numit-o „Talma”. Apoi, prin 1926, fabrica a fost cumpărată de un investitor german din Freiburg și transformată în fabrică de ață, sub numele „Mez & Vater”. Atunci a cunoscut o primă perioadă de înflorire. Dacă la criza din 29 fabrica mamă Mez din Germania a dat faliment, cea din Tălmaciu a rămas în viață.

În 1935, o firmă scoțiană din Glasgow a înființat Românofir SAR, care a fuzionat cu „Mez & Vater” din Talmaciu și a transformat-o într-o fabrică lider național. S-a menținut în top până în 1948, când a fost naționalizată și a primit numele de „Firul Roșu” Tălmaciu. Când toate fabricile se făceau roșii. În anul 2000, societatea s-a privatizat prin metoda MEBO. Astăzi, în 2016 are 110 angajați și continuă să fabrice ață pentru piața internă și pentru țări din estul Europei. Este furnizor principal pentru industria de fabricat ciorapi din bumbac şi pentru firele utilizate de producătorii de covoare. Dar face și ață pentru salam sau lumânări. Produce anual peste 500 de tone de fire pe care le distribuie pe piaţa internă şi est-europeană (Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Republica Moldova), la peste 400 de clienţi. Deși epoca de aur a macraméului a apus, cineva tot mai are nevoie de el, iar macraméul de Tălmaciu e vestit. Așa că multe gheme de fir țeapăn pleacă în Croația, Muntenegru sau Bosnia. Dovadă că femeile din Balcani n-au uitat să înnoade milieuri de lasetă, un obicei deprins de la marinarii care se plictiseau pe vas. Dar despre asta am să vă povestesc mai încolo.

Pe pereţii fabricii din Tălmaciu, acum un secol, patronii scoţieni puseseră afişe –„Scuipatul interzis!” , Iar femeile erau invitate la ştrand. Foto: Emil Fischer

Pe pereţii fabricii din Tălmaciu, acum un secol, patronii scoţieni puseseră afişe –„Scuipatul interzis!” , Iar femeile erau invitate la ştrand. | Foto: Emil Fischer

Scoția din Tălmaciu

Pe masa umbrită de perdele, directorul Mihai Lotrean așază două cufere de lemn, un fel de lădițe cu sertare în care stau frumos rânduite ghemuțe și mici sculuri de ață colorată, fabricate de „Mez” în 1923. Strălucesc și astăzi, galbenul îți ia ochii, verdele șatirat sau roșul de mac. „Erau culorile mai vii, aveau un luciu de neatins astăzi pentru că foloseau sulf, dar din cauză că procedeul a fost socotit toxic, astăzi nu se mai permite folosirea lui, ci numai a coloranților ecologici”, explică directorul.

Un cufăr era pregătit pentru prezentarea comercială a produselor, iar altul, mai mic, pentru școlari. Pe atunci se făceau cursuri de cusut în școli. Lemnul cuferelor, sertarele și ghemuțele arată de parcă ieri ar fi ieșit din mâna unui farmacist: impecabile.

Directorul aleargă între birouri, aduce documentele și actele cele vechi ale fabricii, deși el însuși, pasionat în secret de istorie, nu credea că mai interesează pe cineva poveștile începuturilor industriei din Tălmaciu. Deși n-or fi multe fabrici pe lumea asta care să aibă registrele de ședințe de acum aproape o sută de ani. Aduce și un album de fotografii făcute în 1938 de fotograful Emil Fischer. Îl pune pe masă, în bătaia luminii. Fischer cel mai tare fotograf din Transilvania săsească. El făcea poze pentru comanditari importanți, dar și portrete ale familiilor înstărite. Albumul e un pic îngălbenit, dar păstrează rigoarea cu care a fost făcut. De pe peticele de hârtie zâmbesc oameni de demult, cu fețe hotărâte, aspre, au un fel de dârzenie ascunsă. Muncitoarele la bancul de lucru sau jucând tenis.  Dacă în timpul lui Mez, fabrica s-a dotat cu mașini și tehnologie germană, profilată pe ață, când au preluat-o scoțienii, în ’35, s-a produs o adevărată revoluție. Pe 18 hectare de teren s-au ridicat construcțiile de birouri, secțiile, magazia de bumbac, dormitoarele, cantina, centrala termică, dispensarul dotat cu salon propriu și paturi de rezervă, cabinetul stomatologic, sala de sport, clubul, terenul de tenis, ștrandul, locuința directorului – care era „o vilă superbă cu parc și fântână arteziană în față”–, terase cu grădini pentru hrana muncitorilor, bazine de apă și alei pietruite, filigorie în curte, unde să se odihnească muncitoarele la povești și cusut. Din sufrageria sa, directorul vedea toate secțiile de producție. Acum, acolo este un dispensar.

Pe pereții fabricii din Tălmaciu, acum un secol, patronii scoțieni puseseră afise –„Scuipatul interzis!” Iar femeile erau invitate la ștrand.

„Scoțienii din Glasgow”, explică directorul Lotrean, „au construit un oraș în miniatură aici, au cheltuit cam 200 de mii de lei, o grămadă de bani pe atunci. Au făcut cam tot de ce avea nevoie o comunitate umană, nu doar o fabrică.”

Sunt doar câteva fabrici în România care au trecut prin câteva epoci istorice. Tălmaciu rezistă din perioada interbelică

Sunt doar câteva fabrici în România care au trecut prin câteva epoci istorice. Tălmaciu rezistă din perioada interbelică

Mă uit la fotografii. Pare incredibil că la vremea aceea, femeile din satele de munte învățaseră să joace tenis și purtau fuste scurte, albe. Erau vesele și sprintene. Făceau sport ca să-și mențină sănătatea. Veneau la lucru lunea și plecau vinerea înapoi în satele lor.  Fabrica avea pe atunci 700 de angajați. Primeau salariu și trei mese pe zi. Aveau băi și dușuri, veceuri „cu faianță până sus”. Și astăzi se mai păstrează urmele acelei vechi civilizații industriale europene.

„Patronii erau un pic socialiști, cu vederi de stânga, iar asta i-a ajutat să fie iubiți și într-o țară străină. Ața de la Tălmaciu era de calitate și toată Europa comanda de aici. «Coats» erau recunoscuți pentru calitatea firului, importantă în industria textilă. Dacă ața cedează, toată munca unui fabricant de haine se duce de râpă. Interesant este că scoțienii s-au simțit aici ca acasă. Numai că au fost nevoiți să părăsească fabrica în ’48, când au venit comuniștii și au naționalizat-o. I-au spus «Firul Roșu» și au făcut din ea o fabrică gigant, care alimenta cu ață marea industrie textilă națională. Fabrica a avut la un moment dat chiar și 2.800 de angajați. Când a venit revoluția, în 1989, ne-a prins cu stocuri uriașe. Piața căzuse brusc, iar ața trebuia vândută. A fost foarte greu, am avut o cădere teribilă atunci. Dar, încet-încet, fabrica s-a redresat. S-a privatizat prin MEBO și tranzacționare la bursă. Prin bursă au cumpărat acțiuni și niște șmecheri care vizau infrastructura de aici, dar viața a mers în favoarea noastră, iar fabrica trăiește”, povestește directorul în timp ce răsfoim registrele de ședințe ale scoțienilor, fotografiile și vraful de documente-amintiri. Scoțienii consemnau toate deciziile luate de staff și le comunicau apoi fiecărei acționar.

Trecerea prin infern a unui fir de ață

Secțiile fabricii de astăzi sunt în mare parte aceleași de pe vremea scoțienilor. Intrăm în prima dintre ele, unde grămezi de bumbac clăbucit adus din Kazastan și Uzbekistan sunt bătute și scărmănate de muncitori, fac din ele un fel de pături, care se întind pe bandă și așa a intrat bumbacul candid pe poarta infernului. De aici și până când va fi făcut papiotă, firul va suferi chinuri îngrozitoare.

Din pătura de bumbac se face o primă filare care-l separă în fibre din ce în ce mai lungi și mai curate, ajunge scărmănat de sute de gheruțe metalice încât arată ca un voal de mireasă. Apoi din el se desprind firele și se răsucește fiecare câte puțin-puțin. Trece prin pereți nevăzuți, prin mâini iuți încât abia ne ținem de el. Se piaptănă, se filează de două ori, se dublează ca să fie mai rezistent, se răsucește, se trece prin foc, un fel de Auschwitz al firului de bumbac. Firul se scurge iute de nici nu-l vezi prin zeci de flăcărui mici ce-l pârlesc de perii laterali. Iar ceea ce urmează este și mai rău pentru el. Mercerizarea e un cuvânt neutru, nu ne spune mare lucru, seamănă, așa cum și este, a nume de englez. Cel care a inventat procedeul. În realitate, firului acela subțire abia scăpat din focurile Gheenei i s-a pregătit o baie de sodă caustică.

„Se procedează astfel pentru a se căli fibra”, ne explică directorul Lotrean. „Știți, bumbacul este viu, are legături interne care pot să se modifice, iar ca să fie vopsit bine, trebuie «omorât», iar scufundarea într-o baie de soda caustică asta face, îi distruge legăturile organice, îl moaie, îl călește și-i dă luciu”. În fond, este operația de înnobilare a firului prin care se obține luciu și rezistenta mărită, îi  crește afinitatea față de coloranți, bumbacul este îmblânzit.

Urmează albirea, firele sunt tratate cu apă oxigenată, hipoclorit de sodiu și cu agenți de albire optică. Asta n-am prea înțeles-o, dar cred că e o scamatorie.

Firește, la un moment dat firele nu mai trec singure prin fiecare chin în parte, sunt împreunate în mănunchiuri groase, sculuite. La baia cu sodă și la albire merg împreună. Sculurile sunt scufundate când pe o parte, când pe alta. După albire sunt trimise la vopsire. Nu știu cum miroase aerul după o bombă atomică, dar s-ar putea să semene cu mirosul din sala de vopsire. Ar fi greu de suportat, dacă văzul n-ar trece deasupra mirosului, pentru că din iadul tratamentelor se ivește raiul culorilor. Să știți că în lumea vopselurilor s-a schimbat ceva, culorile de azi sunt mai tari, diferite de cele pe care le știau bunicile noastre: au apărut culori noi.  Necunoscutul turcoaz, violetul, verdele crud, și o gamă de roșu masala. Firul odată îmblânzit de ghearele mașinăriilor și de relele tratamente îndurate se supune vopsirii în toate felurile fără să crâcnească. Fabrici de ață sunt multe în lume, dar vopsirea îi dă unui produs valoarea adăugată. Iar ața de Tălmaciu este bine vopsită, culorile ei nu ies la spălat. Prin asta s-a remarcat.

„Pisica” de Tălmaciu, un logo care a rezistat cum rareori se întâmplă în business-ul contemporan

„Pisica” de Tălmaciu, un logo care a rezistat cum rareori se întâmplă în business-ul contemporan

Oamenii

Lotrean e directorul actual al fabricii și proprietar peste vreo 15% din acțiuni, dar n-ai zice. Are o mașină Daewoo, veche de vreo 15-20 de ani, un telefon cu ecranul pleznit și pantofi sport în picioare. S-a născut în Tălmaciu; mama lui, Paraschiva Lotrean era de la Gura Râului, a fost una dintre muncitoarele venite din Mărginimea Sibiului la fabrică în perioada anilor ’50. Fiul a intrat în fabrică de tânăr, după ce a terminat școala. Facultatea a făcut-o la fără frecvență. După revoluție a avut alte idei decât directorul de atunci cu privire la managementul fabricii. Dar n-a putut pune în practică ce visa decât după ce a devenit director. A reușit să mențină fabrica și relațiile cu piața internă și să facă altele cu piața externă. Clădirile fabricii păstrate pentru producția de ață sunt conservate în forma lor veche, ne mărturisește oarecum jenat de podeaua mâncată de pași sau de ușile scorojite, că a preferat să nu cheltuiască banii pe zugrăveli și modernizări, ci să păstreze oamenii.

În perioada interbelică, fabrica de ață din Tălmaciu avea echipă de fotbal, „Fraternitas” Tălmaciu și participau la campionate. Acum s-au reluat eforturile pentru refacerea ei.

„Să vinzi ață în ziua de astăzi e greu, pentru că piața e invadată de producția chineză, și toată industria textilă europeană se confruntă cu această problemă. Tălmaciu și-a păstrat calitatea și-n felul acesta și-a păstrat un nucleu de clienți fideli. În esență, nu e rău să optezi pentru o fabrică mică, se dovedește mai flexibilă, te poți adapta mai bine la schimbări. Comunismul a greșit pentru că a construit o industrie mamut greu de modelat, de readaptat la piață. A clacat pe șine, fiind un tren prea mare pentru ce vremuri trăiam, n-a putut schimba macazul”. După revoluție, când au revenit, cei de la „Coats”, în România, au vrut să preia din nou fabrica, dar pentru că la Sfântu Gheorghe erau vreo trei fabrici de textile în zonă și pe acolo trecea trenul, au deschis acolo un punct de lucru.

Cei din Tălmaciu au rămas să găsească, de data asta singuri, calea.

Angajații fabricii sunt toți localnici. Dacă fiecare mai are cel puțin un membru al familiei acasă, putem spune că firul de ață hrănește vreo 500 de guri.

Petru Țițirigă are 61 de ani. De câțiva ani buni ar fi trebuit să iasă la pensie pentru că a lucrat în condiții grele, dar nu poate, pentru că n-ar avea cine să-i ia locul. El se ocupă de întreținerea mașinilor, de reparații. Nimeni n-a mai vrut să învețe meseria asta și nu are înlocuitor. Acum sunt în discuții cu un băiat, poate reușesc să-l convingă.

Pe lângă „caracatița” care se plimbă deasupra mașinăriilor și culege scamele din aer, femeile își mișcă mâinile cu iuțeală ca niște libelule care fac salturi în aer. Doina are 36 de ani și mâinile învățate să treacă repede firele prin cârligele de sârmă. Nu se vede lucrând departe de casă. E mulțumită că poate câștiga un ban fără să plece de lângă copii. Maria lucrează de 20 de ani la fabrică. O găsim la „gazat”, unde se ard firele. Are o fată, vrea să se facă polițistă. Ne spune că nu mai vin tinerii la fabrică, e muncă migăloasă și câștigi puțin. Dar, mai grav, spune ea, tinerii nu mai pun preț pe firul de ață. Un pic s-au îndreptat lucrurile de când se poartă iar iile. Dar nu-i destul.

La linia de albire, aerul e greu respirabil, acolo e greu și pentru fir. I „se rup cerurile”, așa mi se spune : planta trăiește pe pământ și poartă în ea minerale și impurități, trebuie purificată. Șase ore va sta apoi la linia de vopsire. Subțire și curat, un gram de fir se întinde pe 85 de metri. Dacă bumbacul ar fi din cel egiptean – dar nu mai este – gramul de fir ar ajunge la 140 de metri. Cea mai mare comandă pe care a avut-o fabrica în ultimii ani a fost de un milion de kilometri de fire.

Femei de la fabrica din Tălmaciu jucând tenis în campusul industrial la 1928. Foto: Emil Fischer

Femei de la fabrica din Tălmaciu jucând tenis în campusul industrial la 1928. Foto: Emil Fischer

Cumințenia industriei

Platforma fabricii de ață a fost închiriată pe măsură ce unele spații n-au mai fost folosite. „N-a fost vândută, ca să nu ajungă la fier vechi, mai bine am dat-o în chirie, pentru că așa ne asigurăm că se creează locuri de muncă, iar noi putem să supraviețuim”, spune directorul în timp ce ne plimbă pe la secțiile date în chirie. O fabrică de corturi, una de lămpi, una de tăiat sub jet de apă, un depozit de lapte pentru brânză al unui producător din Roșia Sibiului și o fabrică de blugi, „pardon, de stricat blugi, acolo se uzează artificial blugii”. În total, în spațiile și pe platforma fabricii lucrează peste 400 de angajați din Tălmaciu. În vechea moară, directorul plănuiește să facă un muzeu al fabricii, să redeschidă secția de ii, să facă un parc tematic…  până la sărbătoarea de 100 de ani.

„Nimeni nu-și mai amintește cum a apărut pisica, dar credem că are legătură cu faptul că pisicilor le place să se joace cu ghemele de ață. Este un logo inspirat, lumea l-a îndrăgit și ne-a purtat noroc, avem parte de mai multe vieți, ca ea”

Mihai Lotrean, director

Epoca de aur a macrameului și Apusul

Ața de macramé aproape că se confundă cu fabrica de la Tălmaciu. În orice mercerie din România ai intra, toți îți vor spune că macraméul acolo se fabrică. Prin anii ’70 – ’80, laseta de macramé a avut o perioadă de glorie, era semnul burgheziei comuniste. Nu exista familie mai înstărită care să nu aibă o garnitură de lasetă croșetată din macramé în sufragerie. Exista și o piață clandestină a acestor dantelării, precum cea a cafelei sau țigărilor Kent. După revoluție s-a zvonit că ar avea mare căutare în occident. Toate femeile care visau să facă rost de valută, împachetau dantela și o trimiteau spre piața vestică. Dar repede s-a dovedit că nu era așa. Piața pentru aceste handmade-uri era doar în răsărit, zona Balcanilor și a Rusiei. Și astăzi stau bătrânele cu croșeturile în mână pe străzile de lângă piețe, încercând să le vândă.

„Moda vine și pleacă, poate se întoarce iar”, spune Margareta, o femeie din Tălmaciu care a lucrat la fabrica de ațe până când a ieșit la pensie. „Pe vremuri, își amintește ea, macrameul era marfă scumpă, se făcea și speculă cu el. Nu era casă aici cel puțin care să nu aibă milieuri sau fețe de masă cu macramé. Dar și alte feluri de dantele făceam, începeam modele noi, le căutam prin reviste, era o adevărată competiție. Și dumneaei croșeta”, și arată spre bătrâna din scaun.

Este Ana Cosma. În 29 aprilie a împlinit 100 de ani, iar fabrica i-a pregătit o diplomă de onoare. Ana a trăit multe, s-a refugiat, în ’43, de undeva de lângă Dej, gravidă și cu un copil de mână. Când a ajuns la Turda a născut. A ajuns în Tălmaciu cu doi copii, fără rude, fără casă. La început a lucrat la fabrica de cherestea apoi a trecut „la Ațe, unde era mai pentru femei.”

Cum era la fabrică? „Bine”, răspunde Ana, „eram multe femei și ne înțelegeam bine. Eram ca o familie. Fabrica m-a ținut în viață”. Margareta, nora ei, ne arată câteva dantele lucrate de bătrână și ne spune cum o găsește în grădină la plivit buruieni în fiecare zi. Ana primește diploma de la directorul fabricii, înțelege că ne mirăm de puterea ei și zâmbește.

clipboard06

Vopsitul aţei îi dă plus valoare, iar firele de Tălmaciu sunt recunoscute, pentru că „nu ies la spălat”

Povestea macraméului

Macraméul este varianta modernă a dantelei cu noduri și pare să se fi născut din mâinile țesătorilor arabi din secolul al XIII-lea. Se presupune că „macramé” provine din arabescul „migramah”, care înseamnă „șervet cu dungi”, „franjure ornamental” sau „voal brodat”. O altă etimologie posibilă este derivarea din arabescul „mahrama” – „batistă”, trecând prin turcescul „mahrama”, apoi preluat de locuitorii Genovei cu sensul de șervet de toaletă, în variantă brodată ori cu franjuri. Odată ce maurii au cucerit Spania, macraméul a avut intrare în Europa, apoi s-a răspândit pe întregul continent. La curtea Angliei, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cea care a prezentat pentru prima oară această dantelă a fost regina Maria a II-a, soția lui William de Orania. Marinarii au avut un rol important în a menține vie arta macraméului, vânzând propriile creații din lungile călătorii pe mare, din China până în Lumea Nouă. În Genova, macraméul a devenit foarte apreciat, iar șervețelele decorate în diferite stiluri erau foarte populare aici în secolul al XIX-lea. În timpuri moderne, macraméul revine în modă prin anii ’60, ca artă meșteșugarească și lucru de mână realizat acasă.

Savantul care nu a mers niciodată la școală
clipboard05John Mercer (1791 – 1866) a fost un chimist englez care, în 1844, a pus la punct procesul chimic care îi poartă de atunci numele, mercerizarea, care îmbunătățește calitățile fizice ale aței de bumbac. Deși nu a fost niciodată la școală, învățând ceva carte de la un vecin, Mercer s-a documentat singur asupra modului în care se pot vopsi textilele. El este descoperitorul culorii cunoscute sub numele de portocoaliu de antimoniu, pentru ca, mai apoi, în virtutea realizărilor sale tehnice să ajungă membru al Societății Regale, al Societății filosofice și al Societății Chimice.

 

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te