Pr. Constantin Necula: „Nu cred că există mituri pentru un creștin”

Nu cred că există mituri pentru un creştin. Pot exista artefacte de gândire mitică, cel mult, ascunse sub lumina candidă a vieţii, dar mit creştin… Poate că reuşim să aducem la viaţă vechi mituri păgâne, scăldându-le în apele adevărului creştin din care-şi iau putere şi cresc, cumva, hiperbolic şi neatent, sufocând uneori chiar creştinismul. Multă vreme am crezut şi eu, ca orice ateu reducţionist, că Biblia în sine este o sursă de mituri.


Distribuie articolul

Acum, sunt atâţia ani de căutare, descopăr cu stupoare că nu există personaj cu mai multă autentificare în teren decât Iisus Hristos. Poţi crede că este Dumnezeu sau doar personaj istoric, dar nu te poţi minţi că nu e parte din istoria unui timp şi a unui ethos. De la Betleem la Nazaret, Capernaum ori Ierusalim sunt sute de puncte de tensiune în asumarea lui Hristos fie prin arheologie propriu-zisă fie prin arheologie culturală – aceea aplicabilă la orice formă de deformare de adevăr, dar restricţionată în ce priveşte creştinismul.

„Crearea lui Adam”, Michelangelo Buonarroti (detaliu de pe tavanul Capelei Sixtine, Vatican, Roma)

Nu. Iisus Hristos nu a venit să reîncălzească o zeamă de mituri la focul istoricismului nostru neatent. Noi, noi deformăm credinţa aducând aproape de noi un Dumnezeu asemenea nouă în toate, afară de păcat. Lectura mitică a lui Iisus a dus şi la deformări ale mesajului Său, la un soi de esoterism absurd, ca şi cum, după ce a făcut efortul de a se întrupa, Dumnezeu face efortul de a se ascunde în striaţiile minore ale urechii interne ale apostolilor. Aşa s-au născut o serie de scrieri, mare parte reunite sub titlul de apocrife, care îi încântă pe cei dornici de senzaţional şi care nu înţeleg naturaleţea vestirii lui Hristos. Aşa s-au format, pe lângă fluviul viu al Tradiţiei, băltirile de sens ale tradiţiilor, multe recurente la mit. Omul lucid cerut de credinţa creştin ortodoxă, departe de cele înţelese de mulţi dintre contemporanii noştri care au creat porticuri de sloganuri de genul „crede şi nu cerceta”, agăţându-le de creştinism, total străin credinţei oarbe ori orbitoare, caută să descopere apa cea vie a Adevărului, despre care Hristos vorbeşte atât de minunat îi femeii samarinence (Ioan 4.5-42), în cheia Părintelui Nicolae Steinhardt ori a Mitropolitului Bartolomeu Anania. Ori mitul rămâne o îngustare a sensului Revelaţiei în ciuda aparentei sale deschideri.

Să privim un pic în jur

Câţi dintre tinerii noştri mai ştiu că purtatul în braţe al miresei peste pragul casei – nu al hotelului sau camerei de nuntă şi atât – este un artefact roman, fiind modul în care fata era adusă dinaintea zeilor casei băiatului pe care-i accepta odată cu inima lui. Intrarea în familie se făcea prin asumarea zeilor casei. Ori că „fie-i tărâna uşoară” nu e spusă inventată de creştini, ci modul romanilor de a cinsti, prin cuvinte, pe cel plecat – socotit nemuritor totuşi – în cinstea căruia lăsau să cadă pe mormânt sau doar în eterul vântului o picătură de vin drept… libaţiune de cinstire. Trecute în gestul creştinului, ele nu sunt mituri ci rituri adjuvante, dacă vreţi, confirmând istoria creştinismului cu rădăcini în Imperiu nu doar în Cer.

Multe astfel de gesturi intrigă astăzi pe apărătorii legalismului evanghelic. Veniţi din experienţa misionară a altor spaţii – mai ales din spaţiul american – nici nu au cum să aibă o memorie de geneză spirituală comună cu noi. Ce să ştie despre Florilia ori Rosalia, sărbători trecute în cultura creştină românească drept Florii ori Rusalii, termenii populari prin care sunt redate evenimentele, deloc mitice, ale Intrării Mântuitorului şi ale Pogorâriii Duhului Sfânt câtă vreme metoda, cultura şi stilul de prezentare sunt legate de misionarii preeriilor americane mai mult decât al ethosului specific românesc. Nu minimalizez cu nimic efortul lor misionar, dar nu are în el înţelegerea inculturării unui rit pe care nu au cum să-l cunoască.

Nu creştinismul le-a inventat

Cele mai multe mituri moderne, puse în seama creştinismului, nu-i aparţin deloc. Nu, nu creştinismul a dezvoltat tăierea mieilor de Paşti, iar ideea că Hristos ar trebui să fie prăznuit cu produse de porc ţine de o nevoie consumistă, casnică, de a avea pe masă carne şi bunăstare, pe când aceasta nu însemna alertă la colesterol ori disfuncţii glicemice, noile mituri ale societăţii moderne. Cum emfaza consumistă în care s-au dezvoltat unele obiceiuri comerciale legate de Botez ori Nuntă nu au, deloc, legătură cu simplitatea curată a creştinismului. Nu, Mikey Mouse lipit de lumânarea de Botez a copilului nu este un obicei creştin, ci doar lumânarea, ca semn al prezenţei Îngerului Păzitor în viaţa pruncului. Nicio cheltuială absurdă nu poate fi acreditată prin Evanghelie, atentă la reducerea luxului în favoarea cheltuirii de dragul săracilor. Cu alte cuvinte nu, niciun exces transformat în mit nu are fundament creştin.

Altă zonă de „frivolităţi” mitice şi ritualuri ţine de obiceiurile de înmormântare. Doar etnologii ştiu să ne spună sensul lor ritualic, dezlegat adeseori de creştinism, dar practicat de creştini. Un exemplu? Pentru zona Văii Cernei (Dozeşti – Lădeşti cu adiacentele) precum şi pentru mare parte din Oltenia focul de bozii din Joia Mare (ori Joimar, ca să păstrăm proporţia mitică) în mijlocul unui cerc alcătuit din scaune mici, de lemn, numite cu numele morţilor, pe care se pun un căpăţel de pâine şi o cană de vin nu ţine de creştinism, dar preluat de creştini a căpătat noi valenţe. Cine mai ştie azi, cu excepţia celor atenţi la tipic, că Joia Mare aduce cu sine dezlegarea la vin, singura dezlegare la vin din Săptămâna Patimilor, pentru a întări privegherea. Privegherea lui Hristos laolaltă, vii şi morţii, ţine de credinţa eshatologică a unui popor care nu şi-a trăit vremurirea între colonadele supermagazinelor, împingând vagoane de alimente şi cadouri – care au devenit tot mai mult eludări mitice ale… darurilor.

Să nu cultivăm prostia!

Merită analizată criza de mituri de pe piaţa de comunicare, create ad-hoc prin necunoaştere ori amestecul incompetenţei cu dorinţa de senzaţional? Poate. Merită în schimb amendată, asumată de specialişti şi demontată. De foarte multe ori aud despre blestemele preoţeşti şi mă uit mirat, deloc admirativ, la cum cultivăm prostia. Sau dezvoltăm un mimetism liturgic, fără niciun efort mistagogic, de tâlcuire a adevărului din iţele ritualului nostru. De aici se nasc, după părerea mea, devierile de mit, băsmuirile despre Biserică şi Hristos. Unele nevinovate, dar foarte multe toxice bucuriei creştine. Să luăm un astfel de mit, tare drag feministelor neînţelepte: femeile nu intră în Altar! Şi urmează o diatribă adresată misoginilor de preoţi. Dacă ar fi atente, există două planuri, minimum de interpretare a acestei interdicţii. Unul canonic, prin care doar preotul şi nimeni altcineva este singurul care intră în altar şi nici el oricum (rămăşiţă din Vechiul Testament? Da. Dar cu valabilitate pentru a evidenţia sacralitatea Altarului. Cum nu poţi intra în sala de operaţii a chirurgului! Ar fi o explicaţie legată de mitul profesiilor speciale, vocaţionale…). Un alt plan este cel pastoral, pentru că, din acest punct de vedere, există excepţii: maicile paraclisiere (care ajută la slujire preotului) de la Mănăstire, femeile care curăţă locaşul, ajutând preotul şi comunitatea să păstreze frumuseţea locului de slujire. Şi un plan mistic: e suficient dacă ar scoate ochii din clişeele prin care îşi hrănesc cultura antieclesială şi ar privi în sus, un pic peste geana iconostasului. De acolo se vede o Femeie în Altar, Fecioara Maria, Stăpâna Altarului. Pentru că Altarul este în teologia locaşului Pântecul Maicii care Naşte pe Hristos. Cum am auzit inclusiv părerea unor distinse doamne, cum că Biserica ar fi împotriva familiilor monoparentale, respectiv a mamelor singure. Oare nu o Mamă singură cu Pruncul în braţe străjuieşte iconostasul, oare nu icoana ei inundă cu nădejde tocmai pe mamele singure? Iar în ortodoxie Dreptul Iosif nu apare în iconologie tocmai pentru a reitera funcţia revelatoare, de Mamă a lui Dumnezeu Întrupat. De aceea miturile puse în seama creştinismului merită amendate cu linişte şi luciditate. Iar cei care le colportează merită atenţionaţi că numai din necunoaştere se naşte mitologia dezbinării şi a intelectualităţii prostite. Atât.

Pentru teolog ori specialistul în cultura comunicării religioase, distrugerea planificată a cordialităţii cu religiosul a creat o lume necunoscută, dominată de hybrisul extrem, adică de violenţă şi abuz fără precedent (Alberto Castaldini, „Ipoteza mimetică. Despre evrei şi originile modernităţii”, Ratio et Revelatio, 2018, pg.8). Apar colportori de dezechilibru social, cei care acuză religia de fundamentalisme, violentând legalist prezenţa sa, abuzând de o liberate care, fără religie, nici nu ar avea fundament şi nici sens. Momentul Colectiv ar merita analizat şi din acest punct de vedere, al tensiunii emoţionale sociale prin inducerea în informaţie a Bisericii, exponent al religiosului, ori prin moralismul ieftin servit de mitologii de serviciu, unii chiar din sânul slujirii în cadrul acesteia.

Naşterea, Viaţa, Pătimirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos nu sunt mit. Dincolo de afirmarea credinţei, în lungul drum spre (ne) civilizaţia actuală, Biserica a confirmat aspectele istorice şi metaistorice ale Prezenţei Sale în lume (ar merita un gând aici Baudouin de Forde cu cele două tratate ale sale „De Oboedientia” şi „De Santa Croce”, episcop de Worcester şi de Canterbury, puţin după 1169), logica deloc mitică a prezenţei lui Dumnezeu în miezul lumii pentru a o restaura. Toată teologia Bisericii, prin Sfinţii Părinţi şi prin mărturisitorii săi, anulează fundamentul de mit al credinţei, dezvoltând o logică elocventă în plan eshatologic. Sigur, nimic nu se aplică aceluia care nu crede. De aceea el creează mituri noi, zboară cu farfurii zburătoare spre lumi inexistente în speranţa să descopere acolo realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. E deranjant? Poate. Dar nu supărător. O energie de căutare mitică mişcă lumea. E o sete formidabilă de ritual (inclusiv campionatele sportive ne dovedesc asta), semn că omenitatea nu şi-a pierdut dorinţa de mit. Şi, cine ştie, nici setea reală de Dumnezeu.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te