Prada politică ”made in Romania”

Cifrele unui studiu cu privire la populaţia migrantă, actualizat periodic de către Comisia Europeană, reflectă faptul că, raportat la numărul total de imigranţi, România se află printre statele care „recuperează” cei mai mulţi conaţionali. Spre pildă, în anul 2014, aproape 7 din 10 persoane care s-au (re)stabilit pe teritoriul ţării noastre au avut certificat de naştere eliberat de Ministerul de Interne al României. În treacăt fie spus, există un frapant contrast între ţările din estul Europei şi mai vechile State Membre ale Uniunii, acestea din urmă înregistrând o pondere a imigranţilor nativi relativ scăzută. Majoritatea celor care aleg să trăiască în Occident provin din alte ţări europene sau din state terţe.


În ceea ce priveşte, însă, situaţia noastră, ne-am putea ridica următoarea întrebare: să fim cumva martorii întoarcerii la glie a românilor plecaţi peste hotare?

În ciuda eforturilor prezumtiv sincere ale administraţiei de la Bucureşti de a facilita întoarcerea în ţară a apropiaţilor noştri care au părăsit România, interpretarea cifrelor într-o astfel de cheie n-ar face decât să construiască o realitate paralelă. Acelaşi studiu evidenţiază că cei mai mulţi europeni care au dobândit cetăţenia unui alt stat membru sunt românii – majoritatea părăsindu-şi cetăţenia în favoarea celei italiene[1]. Coroborâm aceste informaţii cu ştirile croite în jurul datelor făcute publice de Institutul Naţional de Statistică şi înţelegem că, în decursul a 24 de ore (aşadar într-o zi), peste 200 de români îşi părăsesc ţara[2]. Penuria forţei de muncă şi aşa-numitul „brain drain” (în română, „exodul creierelor”) sunt sintagme deja cunoscute – şi, aşa cum arată un raport de anul acesta al Fondului Monetar Internaţional, nu doar în România, ci şi în alte state recent intrate în Uniunea Europeană, ale căror sisteme economice, sociale şi de securitate au fost, inevitabil, afectate de aceste procese.

Diaspora, un teritoriu necunoscut celor din ţară şi neplăcut celor de afară

Nici noi nu mai ştim câţi suntem

Se scrie şi se vorbeşte tot mai des despre diaspora românească, transformată, în timp, într-un subiect sensibil, numai bun de fluturat în campaniile electorale împotriva competitorilor politici. Nu cunoaştem, însă, prea multe despre cei care şi-au luat lumea-n cap şi au părăsit ţara în care s-au născut. Rămânem adesea imuni în faţa grijilor, dorinţelor şi a aspiraţiilor pe care le au, nu ştim dacă s-ar întoarce în ţară şi sub ce condiţii. Vedem că nu puţini sunt cei care şi-au manifestat dorinţa de a pune umărul la transformarea României, însă dincolo de participarea masivă în alegeri, nu prea înţelegem sub ce formă. La fel de adevărat este şi faptul că o contabilizare a acestora şi a activităţilor pe care le întreprind nu e tocmai facilă; datele prezentate de diferite studii au o marjă de eroare enormă, cifrele variind între 3 şi 12 milioane de români care trăiesc în afara graniţelor. Promisiunea unor stimulentele financiare, încropită de diverşi politicieni în grabă electorală (să ne aducem aminte de zecile de mii de euro promişi fiecărui român care se va întoarce în ţară) păleşte în faţa nivelului de trai ridicat pe care emigranţii români îl găsesc în străinătate, unde mulţi dintre ei hotărăsc să se şi stabilească. Indiferent din ce perspectivă am privi această situaţie, cert este că diaspora românească reprezintă un potenţial enorm pentru România, din păcate încă prea puţin cunoscut – din ignoranţă, neputinţă sau, uneori, din teamă.

Cu sau fără voie, în politica europeană

Românii din afara graniţelor au devenit parte nu doar a discursului politic din România, ci adesea şi a celui din ţările în care s-au stabilit. Valul ultranaţionalist, care în ultimii ani a pus la încercare proiectul european, a alimentat spaimele cu privire la imigranţi, portretizaţi ca reprezentând, fără excepţie, un pericol pentru cetăţenii ţărilor gazdă. După imigranţii polonezi a urmat rândul românilor, cei care, deşi provenind dintr-o ţară de aproape două ori mai mică decât primii, s-au dovedit a fi la fel de hotărâţi în a se bucura de avantajele cetăţeniei europene pe piaţa muncii. Bineînţeles, reacţiile populiştilor din Occident n-au întârziat să apară. În 2012, Geert Wilders, liderul Partidului pentru Libertate din Olanda (formaţiune politică anti-europeană şi populistă), a lansat o platformă online prin intermediul căreia invita cetăţenii să raporteze orice activitate care ar putea fi considerată ilegală, însă doar dacă era desfăşurată de un român, bulgar ori polonez care se afla, vremelnic sau nu, în Regatul Ţărilor de Jos. Deşi prezentată de iniţiatori ca fiind un soi de intermediar între simplii cetăţeni şi Guvernul de la Haga, aceasta era, de fapt, o formă mai mult sau mai puţin mascată a unui discurs ce incită la ură (aşa-numitul hate speech). Prima pagină a site-ului găzduia următorul mesaj: „Îţi provoacă probleme? Sau ţi-ai pierdut locul de muncă în faţa unui polonez, bulgar, român sau alt est-european? Ne-ar face plăcere să te ascultăm![3]. Iar acţiunile acestui personaj politic nu s-au oprit aici. Cu puţin timp înainte de momentul ianuarie 2014, dată la care s-au ridicat restricţiile pe piaţa muncii în întreaga Europă pentru români şi bulgari, Wilders a organizat un mini-protest în faţa Ambasadei României de la Haga, ducând cu el un semn rutier pe care stătea inscripţionat mesajul „Acces interzis”. Era, aşadar, o continuare a gestului său mai vechi.

Geert Wilders a organizat un miniprotest în faţa Ambasadei României de la Haga, ducând cu el un semn rutier pe care stătea inscripţionat
mesajul „Acces interzis”

Manifestări similare au avut loc şi la Londra, unde euroscepticul Nigel Farage a organizat o amplă acţiune prin care şi-a manifestat dezacordul cu privire la aceeaşi decizie a liberalizării pieţei muncii pentru cei mai noi membri ai marii familii europene. Bannere gigant atenţionau asupra faptului că ”29 de milioane de români şi bulgari vor invada Marea Britanie” – iar conform populiştilor această situaţie se datora exclusiv Uniunii Europene şi incapacităţii partidelor tradiţionale de la Londra de a impune un punct de vedere la Bruxelles. Mai mult, la 1 ianuarie 2014, prezentată de aceiaşi populişti britanici ca o dată fatidică pentru viitorul ţării lor, câţiva reprezentanţi ai Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP) s-au deplasat, cu surle şi trâmbiţe, la aeroportul Luton, pentru a întâmpina invazia dinspre răsărit. Au aşteptat, însă, în zadar. Avioanele dinspre România şi Bulgaria au aterizat pe jumătate goale, iar singurul român pe care l-au identificat (devenit ulterior faimos, fără voia sa, în spaţiul public din arhipelag) a declarat că a venit să muncească doar câteva luni pentru a rotunji veniturile familiei pe care şi-a întemeiat-o la Pelişor şi la care urma să se întoarcă. Datele oficiale au arătat, însă, că anul 2014 a îngroşat rândurile imigranţilor români şi bulgari din Marea Britanie, dar impactul asupra pieţei muncii a fost nesemnificativ.[4]

Nici populiştii francezi nu au avut tocmai cuvinte de laudă la adresa românilor din Hexagon. Europarlamentarul Jean Marie Le Pen, fondatorul partidului xenofob şi anti-european Front National a declarat, în 2013, că românii au o înclinaţie înnăscută înspre furt[5]. O afirmaţie care l-a costat pe octogenar o amendă aproximativ egală cu indemnizaţia pe o lună de la Parlamentul European. Sunt cuvinte tari, rostite de cei menţionaţi mai sus în logica unor (pre)campanii electorale, însă devin voci tot mai izolate pe scenele politice din Europa de vest.

În luptă cu alteritatea

Nou-veniţii sunt prada politică preferată a populiştilor occidentali, care se hrănesc din teama pe care o sădesc în minţile alegătorilor cu privire la mai oricine provine dintr-o cultură diferită. Spaima este, însă, una nejustificată, pentru că puţini est-europeni devin rezidenţi permanenţi ai ţărilor în care migrează. Aşadar, povestea locurilor de muncă furate e un nonsens, cu atât mai mult cu cât piaţa ţărilor occidentale e dinamică şi suficient de flexibilă încât să-i absoarbă pe muncitorii din est fără a-i defavoriza, în acest proces, pe proprii cetăţeni. Cu toate acestea, tentaculele spaimei s-au întins, nu o dată, şi asupra altor formaţiuni politice care au adoptat parte a discursului populist, ba uneori chiar asupra procesului decizional[6]. Privită din orice perspectivă, situaţia spune multe despre cât de puţin ne cunoaştem între noi, despre cum estul şi vestul european, deşi având destinele unite de peste zece ani, ştiu aproape la fel de multe unul despre celălalt câte ştiau şi în anii în care erau despărţiţi de zidul Berlinului. Pentru că, în cele din urmă, nicio percepţie nu poate fi îndreptată de la distanţă, iar stereotipurile sunt mai păguboase decât orice formă a corectitudinii politice.

Jean Marie Le Pen, fondatorul partidului xenofob şi antieuropean Frontul National, a declarat, în 2013 că românii au o înclinaţie
înnăscută înspre furt. O afirmaţie care l-a costat o amendă aproximativ egală cu indemnizaţia pe o lună de la Parlamentul European

Dar, aşa cum era de aşteptat, vremea imigranţilor români ca actori politici involuntari, dar totuşi de prim rang, stă să apună – la fel cum şi instalatorul polonez, odată celebru, aproape c-a fost dat uitării. Populiştii au nevoie ciclic de un nou duşman al ”Poporului” (neapărat cu majusculă) în direcţia căruia să arate cu degetul, în plină piaţă publică. Ar fi greu, altfel, să-şi menţină avântul revoluţionar, pentru că argumentele pe care le prezintă nu trec proba timpului. Noua lor preferinţă politică o reprezintă refugiaţii, cei cărora nu se sfiesc să le pună în cârcă toate problemele cu care se confruntă omul obişnuit, pe umărul căruia plâng ritualic. Invitat la un post naţional de radio, Nigel Farage a declarat că nu ar accepta ca o familie de imigranţi români să-i devină vecini. Cu toate acestea, probabil populiştii au fost primii care au beneficiat de venirea est-europenilor, pe care au transformat-o în voturi (şi nu puţine), dar în acelaşi timp urmărind cu coada ochiului viitoarea victimă, ”made somewhere else”.

 

Referinţe:

[1] Comisia Europeană: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Migration_and_migrant_population_statistics/ro#Fluxuri_migratorii (accesat la 1 august 2017).

[2] Digi24.ro: http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/noua-romani-pleaca-din-tara-in-fiecare-ora-766953 (accesat la 1 august 2017). c

[3] Voxeurop.eu: http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/1510231-un-site-web-anti-imigranti-rusineaza-olanda (accesat la 29 iulie 2017).

[4] QZ.com: https://qz.com/352726/romanian-and-bulgarian-workers-are-flooding-the-uk-but-are-actually-no-threat-to-the-job-market/ (accesat la 1 august 2017).

[5] Independent.co.uk: http://www.independent.co.uk/news/people/news/french-far-right-politician-jean-marie-le-pen-fined-for-racist-roma-remarks-9016617.html (accesat la 1 august 2017)

[6] Sobis, Iwona, Veronica Junjan, and Michiel S. de Vries. “Polish plumbers and Romanian strawberry pickers: how the populist framing of EU migration impacts national policies.” Migration and development 5.3 (2016): 431-454.

 

 

Mihnea S. Stoica este asistent cercetător la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A studiat politică europeană comparată la Vrije Universiteit Amsterdam și a obținut titlul de doctor cu o teză în populismul dreptei radicale. A înființat, în anul 2016, Centrul Cultural și Academic Olandez din Cluj.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seven + nine =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te