Protest în era digitală


Modelul tradiţional de democraţie pare să nu mai răspundă nevoii de schimbare socială şi arhitecturii de putere generate de evoluţia tehnologică. În plan internaţional, primăvara arabă este recunoscută ca primă mişcare de amploare declanşată prin reţele de socializare, urmată de căderea regimurilor autoritare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. România nu avea cum să fie ocolită de această tendinţă globală. În ultimii ani, istoria României a fost marcată de mobilizări pe Facebook şi proteste care au dus la schimbarea semnificativă a situaţiei politice aproape de fiecare dată.

Protestele din 2012, în apărarea lui Raed Arafat, se întorc împotriva preşedintelui Băsescu şi duc la căderea Guvernului Boc

Scurt istoric

În 2012, Raed Arafat era ameninţat cu demiterea de către preşedintele Traian Băsescu. Imaginea lui Raed Arafat era asociată cu cea a unui profesionist de la SMURD, pus în slujba oamenilor. Demiterea lui era echivalată cu distrugerea sistemului de urgenţă din Romania. Câteva sute de oameni ies în stradă. Antena 3, poziţionată împotriva lui Traian Băsescu, încurajează oamenii să se solidarizeze. Protestele se amplifică, apar şi unele violenţe şi, în scurt timp, asistăm la căderea guvernului Boc. Protestatarii acuză excesul de putere al lui Traian Băsescu şi dezintereul guvernului Boc faţă de cetăţean. Reacţia publică vine şi pe un fond emoţional de revoltă faţă de asumarea unipersonală de către Traian Băsescu a deciziei de tăiere a salariilor cu 25% în 2010.

În 2013, Guvernul ia decizia de susţinere şi aprobare a proiectului Roşia Montana în Parlament. Premierul Ponta are o poziţie ambivalentă faţă de acest subiect. Apar primele semne de mobilizare pe Facebook. Câteva ONG-uri, foarte active civic si cunoscute ca fiind anti PSD, mobilizează oamenii în stradă. La început apar câteva sute, iar apoi, câteva mii. Marşul lor este ignorat total de televiziuni timp de aproape o săptămână. Când numărul manifestanţilor ajunge la peste 10.000, fenomenul devine vizibil, atrage atenţia şi este prezentat de către televiziunea publică şi unele televiziuni de ştiri. Într-un final, Guvernul decide să renunţe la proiect. Protestatarii acuză lipsă de comunicare şi transparenţă a Guvernului, absenţa unei dezbateri reale privind subiectul Roşia Montană, servirea intereselor unor companii multinaţionale şi suspiciuni de corupţie.

În 2014, alegerile prezidenţiale au fost marcate de incidentul Diaspora. Pe Facebook au apărut imagini de la zeci de secţii de votare din străinătate unde românii aşteptau umiliţi să îşi exercite votul. Iniţial, imaginile au fost difuzate de o singură televiziune (Realitatea TV). După câteva zile, celelalte televiziuni nu au mai putut ignora fenomenul şi au început să îl prezinte. Emoţia publică s-a produs şi s-a amplificat masiv în ziua votului, ducând la o mobilizare care l-a făcut pe Klaus Iohannis să câştige alegerile. Ce au reproşat protestatarii? Aroganţa lui Victor Ponta şi a PSD, obsesia de control a votului din diasporă, dorinţa de a câştiga cu orice preţ, dezinteresul faţă de dreptul fundamental al cetăţenilor de a vota.

În 2015, incendiul de la Colectiv are loc la câteva săptămâni după moartea poliţistului Bogdan Gigină şi lansarea acuzaţiei de folosire abuzivă a coloanelor oficiale de către Gabriel Oprea, ministrul de interne. Moartea a zeci de tineri scoate lumea în stradă. Mesajul central este CORUPŢIA UCIDE. Opinia publică cere un vinovat. Reacţiile de pe Facebook sunt amplificate de toate televiziunile. Zeci de mii de oameni ies în stradă şi cer demisia guvernului Ponta. Se reproşează clasei politice: aroganţa, dezinteresul faţă de siguranţa cetăţeanului şi corupţia din sistem. Într-un final, oarecum surprinzător, Victor Ponta îşi prezintă demisia şi lasă deschisă calea unui guvern tehnocrat, pe fondul neîncrederii generalizate în clasa politică.

În 2017, decizia Guvernului României de a reglementa prin OUG graţierea şi modificarea codului penal a dus la mobilizarea cetăţenilor din Bucureşti şi din ţară, declanşatorul fiind mediatizarea vizitei intempestive a preşedintelui Klaus Iohannis la sediul Guvernului pentru a opri o eventuală adoptare a acestora. În prima zi au fost câteva mii de protestatari în Bucureşti si câteva sute în ţară. Lipsa unei poziţionări clare din partea Guvernului (explicarea motivelor, adoptare prin trimitere în Parlament sau renunţare) şi opoziţia fermă a preşedintelui României, procurorului general, procurorului şef al DNA, ambasadori, CSM şi asociaţii ale magistraţilor au crescut emoţia publică, astfel încât, în 2-3 săptămâni de la primul protest, numărul protestatarilor a ajuns la câteva sute de mii. Televiziunile şi site-urile se poziţionează şi amplifică şi mai mult efectul protestelor. Guvernul ia decizia de a renunţa la ordonanţa de urgenţă, iar ministrul justiţiei îşi prezintă demisia, fiind convins că nu a greşit tehnic, totul fiind probabil o lipsa de informare a protestatarilor. Se reproşează partidului aflat la guvernare: aroganţa, lipsă de transparenţă, dezinteresul faţă de părerea minorităţii, încăpăţânare în susţinerea proiectului iniţial.

În 2013, protestele au întors decizia Guvernului Ponta de aprobare a proiectului Roşia Montană

Ce a declanşat protestele

Protestele sunt forme de mişcare socială, al căror obiectiv este schimbarea modului de funcţionare a instituţiilor sociale şi politice atunci când ele deviază masiv de la aşteptările cetăţenilor. Ele pot fi moderate, atunci când nu implică violenţă şi înlocuirea unui regim sau radicale, cu manifestări violente şi atacuri asupra instituţiilor existente. Prin contestare se neagă o anumită ordine socială şi politică indezirabilă, se solicită un drept sau se refuză o obligaţie. Orice contestare se finalizează, de regulă, cu o revendicare care are drept obiect schimbarea sau aducerea obiectului contestării în limitele dezirabilului.

Factorul declanşator în cazul protestelor este reprezentat de un gest, o decizie sau un fapt care este etichetat şi interpretat drept comportament indezirabil al leadership-ului politic. În cazul României, protestele din ultimii ani au fost declanşate de încălcarea principiului bunei guvernări prin aroganţa, lipsa de transparenţă şi dezinteresul manifest al clasei politice faţă de drepturile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de a vota, dreptul de a fi informat, dreptul de a fi consultat etc.). 

Care a fost modelul de evoluţie a protestelor

Nucleul cheie al protestelor a fost format din activişti ai mişcărilor sociale, cu experienţă în organizarea de evenimente de acest gen, bine poziţionaţi în noduri de reţele sociale. Suportul tehnologic al reţelelor de tip peerreview group a fost Facebook. Mobilizarea s-a realizat de către 2-3 utilizatori de conturi pe Facebook (corupţia ucide, protest rosia montana etc.), adevărate noduri de reţea al căror mesaj este preluat de alte mii de utilizatori.

Problema cheie a protestelor a fost generarea solidarităţii prin racordarea intereselor şi emoţiei individuale la interesul şi emoţia colectivă. Comportamentul indezirabil al politicienilor a fost definit şi etichetat ca un factor generator de incertitudine, o ameninţare reală sau percepută la adresa scopurilor individuale. Efectul de multiplicare se bazează pe nevoia de reducere a incertitudinii, prin asocierea identitară cu participanţii la mişcare şi disocierea de ceilalţi. Apare fenomenul NOI şi EI. Vulnerabilitatea sistemului (faptul că politicienii acuzaţi nu comunică, jandarmii nu reacţionează violent) amplifică curajul individual de definire a apartenenţei virtuale (pe Facebook) sau reale (în stradă) la mişcarea de protest. Prin acest mecansim are loc expansiunea, difuziunea şi instituţionalizarea protestului[1].

Are loc apoi procesul de certificare sau recunoaştere a mişcării de către autorităţi sau media. În paralel, se derulează şi suportul public sau recunoaşterea de către majoritatea tăcută. Pe măsură ce masa critică este atinsă, efectul de amplificare emoţională creşte, iar mobilizarea la proteste a indivizilor este mult mai probabilă.

Mişcarea de contestare şi-a dezvoltat propria ideologie prin raportarea la sensuri existente, dar ignorate sau prin generarea de sensuri noi. Poziţionarea se regăseşte în simbolistica mesajelor scurte, rimate şi uşor de memorat şi transmis, aşa cum a fost în cazul protestelor din 2017 („PSD ciuma roşie”; „DNA să vina să vă ia”; „La închisoare, nu la guvernare”; „Dragnea nu uita, România nu e a ta”, „PSD afară din ţară” etc.). Repertoriul de acţiuni al mişcărilor protestatare a constat în mitinguri, marşuri, mesaje scrise pe pancarte , mesaje transmise pe FB, televiziune etc. Uneori, caracterul paşnic declarat al protestelor poate veni în contradicţie cu violenţa simbolică a mesajelor. În 2017, transmiterea mesajelor a fost marcată de o oarecare agresivitate simbolică specifică antagonizării mulţimii faţă de ţintele protestului (Dragnea, Iordache, Grindeanu), combinată cu umor, inteligenţă şi creativitate nu numai la nivel de mesaj, ci şi ca modalitate de transmitere şi atragere a atenţiei (proiectarea mesajelor pe clădiri, marea de lumini albe, formarea tricolorului şi a steagului UE).

Caracterul comun al protestelor din România ultimilor ani a fost absenţa în general a violenţei sau caracterul paşnic. De asemenea, în aproape toate cazurile nu a existat un leadereship explicit şi asumat al mişcărilor de contestare.

Protestele din ultimii ani au intrat în declin în situaţii de succes pentru protestari. Guvernanţii fie au renunţat la proiectul iniţial, fie au fost asumate şi prezentate demisii. Niciun politician român nu şi-a asumat riscul de a utiliza violenţa statului pentru a opri protestele, în condiţiile în care nu existau acte de agresiune împotriva forţelor de ordine, ci numai revendicări de ordin politic.

Caracterul comun al protestelor din România ultimilor ani a fost absenţa în general a violenţei sau caracterul paşnic

Cum a reacţionat mass media 

Uneori, aşa cum a fost cazul Roşia Montană în 2013 sau situaţia din Diasporă în 2014, protestele sunt ignorate de către televiziuni. Într-o primă etapă, mobilizarea are loc aproape exclusiv pe Facebook şi prin reţelele de prieteni. Dar odată ce o mişcarea de contestare atrage atenţia unei televiziuni, în scurt timp şi celelalte televiziuni au preluat mesajele sau au relatat despre evenimente.

Poate cu excepţia cazului Colectiv, aproape de fiecare dată a existat o poziţionare pro sau contra protestelor şi, implicit, pro sau contra guvernului. În acest fel, a existat o reprezentare puternic ideologizată a protestelor din perspectiva amplitudinii (numărul protestatarilor a devenit în sine un subiect de presă), autenticitatea (în general, televiziunile antiprotest au considerat mişcările ca fiind manipulate, în timp ce televiziunile de suport au transmis un mesaj de autenticitate a informării, atitudinii şi acţiunii colective).

Mesajele unor lideri de opinie din televiziuni (Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruţiu, Moise Guran, Mircea Badea, Mihai Gâdea, Sabina Fati, Mircea Marian etc.) au fost puternic amplificate şi de prezenţa în spaţiul virtual.

Televiziunile şi site-urile poziţionate advers faţă de curentul străzii au folosit tehnici de decredibilizare, minimizare sau amplificare a fricii ( vor să rupă România, ONG-urile lui Soros vor să dea jos Guvernul, multinaţionalele au trimis oamenii la proteste etc.). Mitul străinului a fost readus în discuţie pentru a reaprinde sentimentul naţionalist.

Care a fost rolul emoţiilor colective?

Emoţiile sunt experienţe pozitive (bucurie, plăcere, încredere, acceptare, anticipare, fericire) sau negative (frica, ura, tristeţe, dezgust, surpriza, respingere, ruşine) faţă de un fapt sau o persoană. Ele au o componentă de rezonanţă afectivă sau psihologică şi una cognitivă, conectată de raportarea obiectului emoţiei la un anumit standard individual sau social. Confirmarea situaţiei reale sau percepute prin raportarea la standard duce la experimentarea unei emoţii pozitive, în timp ce infirmarea duce la o emoţie negativă.

Emoţiile pot fi conectate cu atitudinile şi au un rol motivaţional, cu un rol determinant în pregătirea pentru acţiune, motivarea comportamentului viitor sau reglarea interacţiunilor sociale. Extinse la nivel colectiv, emoţiile reprezintă combustia necesară agregării mulţimilor şi derulării protestelor sau mişcărilor de contestare. În absenţa emoţiei, declanşarea unui protest şi mobilizarea sunt aproape imposibile.

Emoţiile au jucat şi rolul de filtru cognitiv, informaţia primită fiind de regulă procesată în aşa fel încât să alimenteze rezonanţa afectivă iniţială a emoţiei. Emoţia a dus la o filtrare şi retenţie selectivă a informaţiei. Emoţia reprezintă liantul legăturilor sociale, o emoţie pozitivă determinând afilierea sau asocierea la un grup, pe când o emoţie negativă determină disocierea.

Fenomenele de imitaţie şi de contagiune au generat asocierea identitară pornind de la ideea că o conformitate informativă şi normativă generează siguranţa asocierii identitare. Daca vedem lumea în acelaşi fel, credem în aceleaşi valori, atunci suntem amici, în acelaşi grup, nu suntem oponenţi. În emoţiile colective nu există nuanţe de gri. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!

Creşterea mulţimilor dincolo de un anumit prag critic duce la teama de excludere şi dezvoltarea fenomenului de spirală a tăcerii. Minorităţile de protest pot deveni astfel majorităţi simbolice de comunicare. Asta explică într-un fel lipsa de reacţie sau teama de a avea o reacţie în grupul de prieteni sau pe Facebook atunci când o mişcare de protest devine semnificativ dezirabilă în grupul respectiv. De aici provin ulterior şi asimetriile de percepţie între diverse grupuri sociale, ceea ce duce la antagonizarea poziţiilor şi la amplificare emoţiilor colective (ură, dispreţ, respingere).

Mulţimea generează impresia forţei colective, o forţă care altminteri nu ar putea fie exercitată individual. De aceea, asocierea la mulţimea de protest este un act de reducere a incertitudinii individuale. Presiunea normativă a societăţii se diluează în mulţime, nesupunerea fiind mult mai probabilă sub anonimatul şi protecţiei mulţimii de protest. În mulţime are loc dezindividualizarea sau pierderea restrângerilor normative privind comportamentul deviant. Sentimentul de apartenenţă la un grup de protest poate fi uneori întărit prin practicarea unui comportament considerat deviant în condiţii individuale. Sub imperiul mulţimii, comunicarea mesajelor are loc cel mai adesea pe cale periferică (emoţională, pe bază de credibilitate, dispoziţii şi atribuiri) si nu centrală (folosind argumentele raţionale).

Extinse la nivel colectiv, emoţiile reprezintă combustia necesară agregării mulţimilor şi derulării protestelor sau mişcărilor de contestare.
Foto: Bogdan Grigore

Care a fost profilul protestatarului în 2017[2]? 

Participanţii au fost în general, tineri şi persoane până în 50 de ani, nivel de educaţie mediu (30%) şi superior (40%), mediul urban, angajaţi (76%) preponderent în mediul privat (74%) sau studenţi (11%).

În 2017, chiar dacă cauza propriu zisă a protestului l-a constituit ordonanţa cu pricina, motivaţia principală a protestatarilor a fost dată de absenţa unei guvernări deschise şi transparente (demagogia politicienilor-68% , corupţia-70%, nevoia de schimbare a modului în care este condusă ţara-62%).

Cei mai mulţi dintre manifestanţi au avut experienţa altor proteste (67%) şi în 25% din cazuri au existat alte persoane care s-au opus participării la protest (părinţi, prieteni, parteneri).

Consecinţele protestelor sunt percepute preponderent pozitiv de către protestatari, 96% fiind de acord că toţi cetăţenii României vor beneficia de pe urma protestelor. Deşi studiile IRES demonstrează că la nivel naţional nu există schimbări semnificative în ceea ce priveşte intenţia de vot, percepţia protestatarilor este că partidele de dreapta au avut de câştigat în urma protestelor (65%).

Protestatarii au folosit Facebook (75%) si telefonul (76%), WhatsApp(36% ) ca mijloace principale de comunicare despre protest. Mai mult de 78% dintre protestatari au folosit televiziunea şi facebook pentru a se informa despre proteste. Radioul a fost folosit de numai 29%, iar platformele on line de 37%. Televiziunea preferată a protestatarilor fost Digi 24 (51%), urmat de Realitatea TV (15%) şi Pro TV (9.5%).

Cum au reacţionat politicienii?

În cele mai multe cazuri, politicienii au pierdut „războiul emoţional” pentru că nu au comunicat adecvat, nu au ştiut, nu au avut curajul să gestioneze situaţia instituţional sau nu au considerat că ar fi meritat asumarea riscului de a utiliza violenţa statului împotriva unei mulţimi de cetăţeni care uzează spontan dreptul la libera exprimare.

Reacţia cea mai frecventă a guvernanţilor a fost de discreditare a protestatarilor, prin acuzaţii de manipulare, proastă informare sau servirea unor interese care sunt străine ţării. Activarea fricii şi utilizarea sensibilităţilor naţionaliste nu au dezamorsat protestele, ba dimpotrivă. În schimb, au solidarizat propriul electorat.

Ce e diferit faţă de 1989?

Dacă 1989 a fost anul revoluţiei televizate, protestele din ultimii ani se caracterizează prin mobilizarea prin intermediul reţelelor de socializare. Televiziunile joacă totuşi rolul de cutie de rezonanţă, de amplificator al mesajului, dar forţa protestului stă în capacitatea spaţiului virtual de a se transforma simbolic în spaţiu de contestare şi de mobilizare a cetăţenilor.

Spaţiile consacrate ale luptei anticomuniste (Piaţa Universităţii) au devenit spaţii simbolice de contestare, care conferă legitimitate acţiunilor de protest. Cele mai multe acţiuni de contestare pornesc la limita legalităţii, dar încălcarea unor norme (lipsa autorizaţiei de protest, blocarea circulaţiei pe drumurile publice) devine nerelevantă faţă de legitimitatea protestului. De altfel, forţele de ordine nu au intervenit, ba dimpotrivă, au securizat marşurile de protest pentru a preîntâmpina intervenţia provocatorilor.

Dacă în 1989, cauza protestelor a fost preponderent deprivarea materială, în 2017 se poate vorbi de o cauză postmaterială[3], simbolic axiologică. În 2017, oamenii au cerut integritate politicienilor, fiind convinşi că fenomenul corupţiei este cauza tuturor disfuncţionalităţilor din economie şi societate, inclusiv a celor de ordin material (sărăcia, lipsa locurilor de muncă etc.).

Mişcările sociale din 2017 se încadrează în ceea ce este cunoscut drept nevoie de autonomie[4], capacitate a oamenilor de a-şi organiza vieţile în termeni de proiecte, dorinţe şi nevoi fără a fi nevoiţi să se supună regulilor stabilite de instituţii. Şi atunci când instituţiile sunt conduse de către oameni care ies din sfera aşteptărilor comune privind modul de gestionare a puterii politice, apare contestarea şi implicit nevoia de generare a receptivităţii statului şi, ulterior, de intrare într-un proces de negociere cu societatea civilă.

Mişcările de contestare şi protest sunt supape absolut necesare pentru o democraţie funcţională. În absenţa lor, tensiunile sociale ar depăşi pragul critic care ar permite gestionarea non-violentă a relaţiei dintre puterea politică şi cetăţeni. Ele sunt o formă de semnalizare a crizei de încredere, a rupturii dintre politicieni şi cetăţeni. Ce este diferit faţă de mişcările tradiţionale de protest este transformarea spaţiului cibernetic în spaţiu public de contestare şi caracterul rizomatic[5], adică apariţia şi dispariţia spontană a acestora, caracterul potenţial emergent în spaţiul virtual şi absenţa unui leadership precis. 

Mişcările sociale din 2017 se încadrează în ceea ce este cunoscut drept nevoie de autonomie. Foto: Bogdan Grigore

Avem două Românii?

Există o Românie dependentă, sensibilă la frică şi la mesajul naţionalist. Cei care trăiesc în această Românie se solidarizează prin închidere şi intoleranţă faţă de alteritate. Frica faţă de străin, agenturile lui Soros, pericolul ruperii României funcţionează de fiecare dată. Calea periferică de persuasiune este stimulată în situaţii de criză. Această Românie este reprezentată de mediul rural, slab educat, cei mai mulţi angajaţi la stat sau dependenţi de redistribuire sau perdanţi ai tranziţiei postcomuniste. Tribalismul dat de naţionalism conferă certitudine si este definitoriu ca mod de raportare.

Pe de altă parte, există o Românie autonomă, formată din cetăţeni ai globalizării, oameni orientaţi puternic spre Occident, apărători ai democraţiei liberale, fără o dependenţă directă de redistribuire, extrem de critici şi vigilenţi faţă de politic. Această Românie este formată preponderent din studenţi şi angajaţi în mediul privat, oameni din mediul urban, cu studii medii sau superioare.

Asistăm aici şi la o mutaţie în planul axiologic. Prin cultura organizaţională a companiilor străine s-au schimbat valorile şi aşteptările individuale. Tipul identitar din mediul privat este autonom, independent, nu vrea să depindă de stat prin politici netransparente, nu vrea ca taxele şi impozitele să fie incorect folosite. El este critic şi exigent moral faţă de politică. Integritatea este condiţia contractului social, garanţia unei Românii dezirabile.

Absenţa vigilenţei, acceptarea compromisului, flexibilitatea morală şi chiar acceptarea corupţiei sunt poate normale pentru cel care depinde de redistribuire. Pentru că sărăcia creează dependenţă, nu prosperitatea.

Informare sau dezinformare?

Informarea presupune existenţa unui izomorfism între realitate şi imaginea acelei realităţi comunicate prin mesaj. Adevărul e că de fiecare dată când încercăm să decupăm realitatea în vederea comunicării comitem un act de dezinformare prin omisiune. Este aproape imposbil să surprinzi realitatea în toată complexitatea ei pentru a o transmite. Mai mult, cadrul referenţial al emiţătorului (valori, credinţe, atitudini, stereotipuri, prejudecăţi etc.) acţionează ca un filtru în decuparea relevantă a realităţii, ceea ce poate duce la o distorsiune a mesajului.

În plus, verificabilitatea corespondenţei de adevăr între mesaj şi realitate este posibilă cel mai adesea în spaţiul proximal, al interacţiunii directe (şi aici între anumite limite). Dincolo de această limită, rămâne credibilitatea celui care transmite o anumită informaţie despre un fapt. Studiile clasice despre comunicare vorbesc despre „sleeper effect“ , ca posibilitate de a fi convins de un mesaj în ciuda lipsei de credibilitate a sursei.

Ori, în aceste condiţii, despre ce fel de informare mai putem vorbi atunci când avem televiziuni clar poziţionate politic? Sau despre ce fel de informare putem vorbi pe Facebook când s-a demonstrat că feed-urile de ştiri sunt clar filtrate în funcţie de preferinţele anterioare sau de lista de prieteni. Bucla de informare şi optimizarea comunicării pe Facebook în funcţie de profilul de date reprezintă o realitate. În cazul protestelor, nu vorbim aici neapărat de dezinformare, ci de o informare parţială. Selecţia informaţiei în funcţie de afilierea pe Facebook duce la o distorsiune a realităţii prin incompletitidune. Bucla de Facebook este un fenomen ce îi creează fiecărui individ propria lui lume, similară probabil cu a prietenilor, dar incongruentă uneori cu lumea reală. Un simplu exemplu: ai fost în Piaţa Victoriei şi ai apreciat că la protest sunt în jur de 40.000 de oameni. La Antena 3 se anunţă 15.000. La Digi 24 cifra ajunge la 100.000. Care este adevărul?

În condiţiile în care verificabilitatea ştirilor este aproape imposibilă în mediul on line, fenomenul ştirilor false (Fake news) proliferează. În România au fost făcute şi liste cu site-uri necredibile[6] ca soluţie la dezinformarea existentă în mediul on line. Este această o soluţie? Cine oferă garanţia că informaţiile furnizate de site-urile credibile sunt şi reale? Şi dacă site-urile etichetate drept necredibile ne oferă doar o altă variantă a realităţii?

În sensul clasic, dezinformarea este privită ca inducere în eroare prin crearea de percepţii neconforme cu realitatea care să ducă la un comportament dezirabil al unei ţinte din perspectiva unui beneficiar[7]. Volkoff vorbeşte de beneficiari, clienţi, scenarii, ţinte, obiective, agenţi, suporturi, transmiţători, teme, cutii de rezonanţă, satanizare şi psihoză – drept componente ale unei operaţiuni clasice de dezinformare. Regăsim toate aceste elemente în spaţiul on line sau în mesajul televizat despre proteste? Greu de crezut! Cert e că putem vorbi de realităţi alternative ca produs ale unei opţiuni ideologice sau a unei poziţionări sau afilieri politice, nu neapărat a unei operaţiuni de dezinformare.

Ce e de făcut în astfel de situaţii?

Henri Pierre Cathala susţinea că în statele democratice e mult mai uşor să dezinformezi decât în statele totalitare[8], pentru că nu există cenzură, iar libertatea presei şi circulaţia ideilor fac mai uşoară transmiterea unor mesaje care dezinformează. Ceea ce propune el este contraatacul prin dezavuarea temelor de propagandă, identificarea falsurilor şi dezminţirea, dezvăluirea operatorilor de dezinformare, pregătirea specifică a consumatorilor media si riposta, disensiunea sau replica faţă de acţiunile de dezinformare. Tehnicile propuse rămân în mare valabile şi azi pentru mediul on line[9].

Una dintre soluţii ar fi să sporeşti securitatea pentru mediul on line sau să reglementezi. O astfel de opţiune, susţine Coreliu Bjola, “ar putea duce la ştirbirea dreptului de opinie şi de exprimare. O altă soluţie este să cauţi soluţii pentru eliminarea propagandei prin identificarea şi adresarea zonelor cu cel mai mare risc, respectiv a faliilor sociale sau politice pe care propaganda încearcă sa le exploateze. Percepţiile se formează în mai multe feluri, prin acurateţea informaţiilor, de exemplu devin plauzibile. Unele se formează însă pentru că pur şi simplu nu au punct de referinţă. Astfel, trebuie să creezi un punct de referinţă care să permită o contrastare a mesajului respectiv şi să expună lipsa de credibilitate a mesajului respectiv”[10].

Se schimbă politica în era digitală?

Părinţii netocraţiei consideră că democraţia de tip liberal este specifică societăţii capitaliste. Ea nu mai corespunde exigenţelor societăţii informaţionale, unde nu mai există graniţe, iar paradigmele naţionaliste devin din ce în ce mai puţin relevante[11]. În noua lume digitală, reţelele sociale sunt cele care domină dezvoltarea politică. Politicienii care nu înţeleg forţa civilizaţiei digitale şi rămân captivi în trecut caută să îşi explice eşecul prin apelul la teorii conspiraţioniste. Noile grupuri de interese se mută on line. Nodurile de reţea devin atât de puternice că pot schimba la un moment dat agenda politică a partidelor. Cazul ordonanţei de guverna privind graţierea şi schimbarea codului penal sau proiectul Roşia Montana sunt exemple edificatoare. Nu mai există în aceste condiţii programe de guvernare asumate şi implementate. Exigenţa bunei guvernări face ca societatea civilă organizată on line să devină un watch-dog, un paznic vigilent al bunei guvernări, un actor semnificativ ce nu poate fi ignorat. Când ai sute mii de oameni în stradă acest lucru devine un fapt, o parte a realităţii politice, nu un act de manipulare atribuit unor forţe oculte.

Politicienii trebui să accepte că nu mai sunt singuri pe scena puterii. Apar alte centre de putere, nu alternative, dar complementare, cu rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Cetăţenii societăţii digitale sunt autonomi, trăiesc într-o lume globalizată, au valori şi standarde fundamentate pe performanţă, transferate din meritocraţia multinaţionalelor, vor o societate deschisă, transparentă, nu una opacă, clientelară şi marcată de mediocritate.

Cetăţenii lumii digitale au forţă pentru că se afiliază la reţele[12]. Identitatea digitală e parte a identităţii sociale şi forţa ei vine din apartenenţă. Curatorul îl înlocuieşte pe politician, nexialistul îl înlocuieşte pe întreprinzător, iar eternalistul îl înlocuieşte pe cărturar.[13] Curatorul indică drumul spre nodurile de reţea, caută să le gestioneze. Nexialistul este cel care generează şi gestionează nodurile de reţea. Eternaliştii sunt noii ideologi, interpreţi ai lumii netocratice. În societatea informaţională, reperele morale, referinţele de acţiune vor fi inspirate de trendurile netocratice in continua schimbare, care stabilesc ce te face sa fii “cool”. Prostul gust va fi sinoniom cu sinuciderea socială si chiar politică. Pedeapsa în netocraţie este excluderea din reţea. Etica va deveni din ce in ce mai mult o chestiune de estetică. [14]

Şi chiar dacă lumea reală nu arată încă aşa cum şi-au imaginat-o părinţii netocraţiei (naţionalismele se reîntorc pentru a rezista satului global), un lucru este cert. Politica nu mai poate exista în afara emoţiilor colective şi a reţelelor de socializare. Există o forţă acolo, pe reţelele de socializare, o forţă pe care politicienii nu o mai pot ignora. Ea este latentă, dar se poate agrega oricând pentru a deveni manifestă şi pentru a genera o contrapondere colectivă prin proteste spontane atunci când frustrarea faţă de politic atinge pragul critic. E o lume pe care politicienii de azi o pot ignora şi în acest fel vor fi depăşiţi de istorie sau îi pot înţelege potenţialul şi o pot recunoaşte ca parte a democraţiei în era digitală.

Bibliografie

[1] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.

[2] Studiu de teren derulat de IRES în luna februarie 2017.

[3] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.

[4] Castells, Manuel; Kumar, Mukul – A Conversation with Manuel Castelles, Berkley Planning Journal, 2014, http://escholarship.org/uc/item/2ns059h3

[5] idem

[6] http://www.digi24.ro/stiri/lista-celor-71-de-site-uri-trecute-la-verifica-sursa-si-din-alte-surse-667527

[7][7] Volkoff, Vladimir – tratat de deyinformare, Ed. Antet, pag 13-26.

[8] Cathala, Henri Pierre- Epoca dezinformării, Ed. Militară, pag 250-252.

[9] Un exemplu: http://www.aktual24.ro/o-noua-intoxicare-lansata-de-dana-grecu-la-antena-3-replica-civilizata-a-fostului-ministru-al-sanatatii-vlad-voiculescu/

[10] http://www.euractiv.ro/we-develop/propaganda-digitala-si-comunicarea-pentru-dezvoltare-e2-80-93-o-discutie-cu-profesorul-corneliu-bjola-6748

[11] Bard, Alexander; Soderqvist, Jan -Netocracy.The new power elite and life after capitalism, Ed, Publica, 2010, pag 77.

[12] Idem pag 123.

[13] Idem pag.120

[14] Idem pag 195

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seventeen − seven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te