Purple Web

Poate mai mult decât orice alt nume din istoria muzicii digitalizate, Prince va rămâne personificarea tensiunilor dintre artistul creator și industria care încearcă să profite deșănțat de pe urma lui. Într-o carieră de patru decenii, marcată de nesfârșite hărțuieli juridice, Prince s-a luptat, încă de la început, cu marile case de înregistrări și aliații lor din sistem. Iar când lumea a început să se schimbe, și-a găsit un nou oponent: Internetul.


de Traian Brad

Mulți dintre cei aflați în fața Paisley Park, studioul de înregistrări al lui Prince, nu erau prea siguri ce să facă cu telefoanele lor mobile. Regulile repetate obsesiv de oamenii săi erau răspicate și clare: „Fără telefoane, fără camere. Le ai la tine, rămâi fără ele”. I-au avertizat că nu sunt vorbe goale și câțiva fani care mai fuseseră de câteva ori la show-urile intime de la Paisley ale lui Prince.

Se întâmpla într-o noapte rece de sfârșit de ianuarie 2016, iar Prince a apărut pe scenă doar cu un microfon și un pian. Și-a început concertul cu „Rock ‘n’ Roll is Alive (And It Lives In Minneapolis)” și dată fiind relația sa de dragoste/ură cu Internetul nu e chiar o mare surpriză că performanța sa de atunci nu poate fi găsită nici măcar în colțurile cele mai obscure ale Marii Rețele.

Paisley Park, legendara proprietate a lui Prince, va fi transformată într-un muzeu, după modelul Graceland al Regelui Elvis

Paisley Park, legendara proprietate a lui Prince, va fi transformată într-un muzeu, după modelul Graceland al Regelui Elvis

Pionierul…

Și e momentul unui truism: tot mai puțini oameni cumpără muzică pe suport fizic, tradițional. După un răspuns inițial lent și întârziat la ascensiunea sharing-ului ilegal de muzică din anii 2000, industria muzicală s-a reorientat înspre mediul digital. Muzica poate fi acum cumpărată și descărcată sub formă de piese individuale sau albume complete de pe magazine digitale precum iTunes, poate fi ascultată online contra cost pe servici de streaming gen Spotify sau posturi de radio ca Pandora. La rândul lor, artiștii au propriile canale pe platforme video precum Soundcloud sau YouTube, pe care fanii se pot înscrie gratuit.

Prince nu doar că a stat o bună parte a timpului departe de toate astea, dar chiar a declarat în 2010 că „Internetul este complet terminat”.

Retroactiv, pare o declarație mai nefericită ca niciodată. Dar asta nu înseamnă că Prince nu a știut să intuiască potențialul World Wide Web. Dimpotrivă. A fost unul dintre primi artiști care și-au scos la vânzare muzica online, încă din 1998, odată cu lansarea albumului „Crystal Ball”. Mai mult, fostul său site oficial NPG Music Club a fost de fapt unul dintre primele servicii muzicale pe bază de abonament din online. Deschis în februarie 2001, siteul avea peste 400.000 de membri în momentul închiderii sale din iulie 2006. De altfel, NPG Music Club a primit în acel an o disticție Webby Lifetime Achievement – considerate Oscarurile Online-ului și acordate din 1996 încoace de The International Academy of Digital Arts and Sciences, premiile Webby recompensează excelența din Internet.

Tiffany Shlain, fondatoarea premiilor, îl descria pe Prince atunci drept un „geniu muzical și un vizionar care a intuit încă de timpuriu că Internetul va schimba complet modul în care experimentăm muzica”.

De atunci, și-a retras muzica de pe toate serviciile de streaming, cu excepția mai micului și mai puțin titratului Tidal, businessul digital al prietenului său Jay-Z -, și-a șters sistematic videoclipurile din online, s-a luat la trântă cu YouTube și nu a ezitat să le pretindă fanilor săi despăgubiri de milioane de dolari pentru linkuri postate online.

Iar firul comun al tuturor acestor demonstrații de forță a fost dorința de a fi plătit pentru muzica sa, dorință în care mulți s-au grăbit să acuze o încălcare flagrantă a „culturii internetului gratuity”.

Tiffany Shlain, fondatoarea Oscarurilor Internetului, a văzut în Prince un pionier şi vizionar al noilor tehnologii

Tiffany Shlain, fondatoarea Oscarurilor Internetului, a văzut în Prince un pionier şi vizionar al noilor tehnologii

… și sclavul

Când și-a schimbat numele într-un simbol androgin – și pentru că trebuia să i se spună totuși cumva a devenit Artistul Cunoscut Anterior drept Prince -, a făcut-o pentru a semnala ruptura fundamentală de o identitate pe care și-a perceput-o permanent ca o marfă deținută în totalitate de studiourile Warner.

A fost de atlfel și perioada în care apărea frecvent în concerte sau declarații publice având cuvântul „sclav” scris pe față. „Oamenii cred că sunt nebun, dar dacă nu pot să fac ceea ce vreau, ce sunt dacă nu un sclav? Când oprești un om să mai viseze, acesta devine un sclav. Eu nu dețin muzica mea. Dacă nu îți stăpânești stăpânii, ei te vor stăpânii pe tine”, spunea Prince într-un interviu din 1996 pentru Rolling Stone.

Avea să fie o bătălie inegală, pe care a pierdut-o și care l-a obligat în cele din urmă să scoată pe bandă rulantă patru albume, printre care „Chaos and Disorder” și „Old Friends 4 Sale”. Din acel punct, a devenit, în esență, un artist independent care și-a controlat muzica indiferent de relația pe care a avut-o cu studiourile de înregistrări, pe care nu a încetat să le submineze, oricare ar fi fost numele acestora – EMI, Arista, Columbia, Universal și din nou Warner, odată cu revenirea sa din 2014.

Lansarea din 2007 a albumului său „Planet Earth”, vândut în două milioane de exemplare în format fizic împreună cu ziarul britanic „Mail On Sunday”, a rămas una dintre mutările sale clasice de contraatac.

Un 2007 în care a anunțat că va da în judecată YouTube, eBay și Pirate Bay pentru folosirea/distribuirea neautorizată a muzicii sale. Totodată, i-a angajat pe cei de la Web Sheriff, o divizie a Entertainment Law Associates, și a început o campanie agresivă de retragere a videoclipurilor sale din online. Apoi, s-a întors împotriva propriilor fani.

Sute de fani au plecat în pelerinaj la Paisley Park pentru a-şi plânge idolul dispărut prematur

Sute de fani au plecat în pelerinaj la Paisley Park pentru a-şi plânge idolul dispărut prematur

Război cu toată lumea

Într-o singură zi, avocații săi au dat în judecată 22 de utilizatori de internet care postaseră pe propriile pagini web sau pe conturile personale de Facebook linkuri către înregistrări video neoficiale ale unora dintre performanțele sale live. Prince a cerut atunci daune de 22 de milioane de dolari, câte un milion de dolari de persoană, și ștergerea linkurilor incriminate din Internet. „Prince va fi ținut minte pentru muzica sa, una dintre cele mai frumose create vreodate, și pentru că și-a urât fanii”, scria dezamăgit un admirator pe prince.org.

După ce linkurile au fost șterse, Prince a renunțat la pretențiile materiale, dar și-a dus obsesia pentru control la un nou nivel. Și a îndreptat-o din nou împotriva fanilor săi, pretinzând retragerea de pe siteurile-tribut a întregului conținut neautorizat, de la videoclipuri oficiale la înregistrări audio/video piratate, fotografii ale sale și chiar ale unor imagini cu tatuaje inspirate de el.

La un moment dat a reușit chiar să obțină ștergerea de pe YouTube a unui videoclip filmat din public în timp ce interpreta la festivalul de la Coachella din 2008 un cover al piesei “Creep” a celor de la Radiohed. Asta în ciuda faptului că solistul vocal al trupei, Thom Yorke, a explicat foarte clar că drepturile de autor le aparțin lor. Numai că actuala legislație nu e foarte clară în astfel de cazuri.

„El vrea să stabilească un etalon, iar pentru asta trebuie separat conținutul normal de cel  promovat de pirații comerciali. Prince își dorește ca oamenii să îi vadă arta așa cum și-o percepe el însuși, nu prin intermediul unor înregistrări piratate pe telefonul mobil sau orice altceva asemănător”, explica obsesia pentru control a lui Prince fondatorul Web Sheriff, John Giacobbi, într-un interviu pentru The Guardian.

Moartea muzicii?

De la Thelonious Monk la David Bowie încoace, artiștii s-au luat la trântă cu marile studiouri muzicale, iar când iTunes și Pandora au intrat în scenă s-au făcut auzite și vocile unor oponenți de talia AC/DC sau Pink Floyd.

Cu un „Back in Black” pe locul 2 în topul celor mai bine vândute albume din toate timpurile – după „Thriller-ul” lui „Jacko” și înaintea „The Dark Side of the Moon” al celor de la Pink Floyd – australienii de la AC/DC au fost mult timp un ghimpe în coasta înțelepciunii convenționale a muzicii din noua epocă digitală și a modelului de business construit pe download-ul la bucată, piesă cu piesă. Trupa nu doar că a preferat să-și vândă muzica exclusiv pe suport fizic, dar a și refuzat mult timp să semneze cu iTunes.„Poate sunt eu demodat, dar iTunes ăsta – Dumnezeu să-l binecuvânteze – ar putea să omoare muzica. Chestia asta e un monstru. Chiar mă îngrijorează. Sunt sigur că fac ceea ce fac doar pentru a scoate cât mai mulți bani”, spunea la un moment dat vocalul corporației australiene de ritmuri, Brian Johnson, pentru Reuters.

Dar în 2012 s-au plecat și ei în fața Moloch-ului Apple, iar întregul lor catalog a început să fie disponibil și online.

„Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să-mi dau muzica la iTunes sau oricine altcineva”, mărturisea și Prince la un moment dat.

Ironic, la doar 45 de minute de la confirmarea morții sale, „Purple Rain” urca pe locul 1 în topul celor mai bine vândute cântece din iTunes, la fel și colecția sa hit-uri „The Very Best of Prince”, la categoria albume. La fel s-a întâmplat și pe Amazon, unde „Purple Rain” și “Sign O’ The Times” au dominat topul 5 al vânzărilor.

Go Live!

Dacă această strategie de eliberare a lucrat în detrimentul său financiar sau, dimpotrivă, a fost marca unui om de afaceri genial e greu de cuantificat. A vândut peste 100 de milioane de discuri, suficient cât să-și asigure un loc într-un club exclusivist, dar încă departe de un top 40 al celor mai bine vânduți artiști din toate timpurile. Pe de altă parte, industria muzicală pare să fi intrat odată cu era digitală într-o vrie fără sfârșit. Potrivit unui raport al International Federation of the Phonographic Industry (IFPI) vânzările de muzică la nivel mondial au scăzut la 14,97 miliarde de dolari în 2014, de la 26,6 de miliarde de dolari în 1999. O treime din acești bani au venit din serviciile de streaming, în condițiile în care vânzările în format fizic au scăzut față de 2013 cu 8,1%, la aproximativ 6,89 de miliarde de dolari, iar cele digitale prin download au înregistrat un declin de opt procente, la aproximativ 3,56 de miliarde de dolari.

Raportat la sucesul financiar al serviciilor de streaming, absența lui Prince din online ar putea părea o eroare fatală de business, numai că acestea sunt încă departe de a reda industriei muzicale gloria trecută a cifrelor de odinioară.

„Sunt absolut convins că drepturile de autor nu vor mai exista în următorii 10 ani”, spunea în 2002 un alt mare dispărut, David Bowie, completând că turneele ar putea rămâne alternativa cea mai sigură și viabilă de câștig. S-a înșelat cu drepturile de autor, dar nu și în privința concertelor.

Iar Prince a știut să facă bani mai ales din turnee, cum ar fi cele 87 de milioane de dolari din al său Musicology Live 2004ever. Și se întâmpla într-un deceniu în care Prince nu a vândut multe albume, dar a devenit în schimb unul dintre artiștii cu cele mai bine vândute prestații live.

Prețul opacității

Chiar și în zilele de glorie ale vinilului, puțini au fost cei convinși că sistemul de plată al artiștilor promovat de marile case de înregistrări ar fi echitabil. Dar măcar era direct și transparent. Studioul gestiona procesul de producție și distribuție și încasa un anumit procent de fiecare dată când un album era vândut sau un cântec era difuzat la radio.

Un raport recent al Berklee School of Music este extrem de critic la adresa serviciilor de streaming și a investitorilor din spatele lor, printre care se află și studiouri de primă mână. Rezumând, raportul acuză actuala industrie muzicală de lipsă deliberată de transparență. Tehnologia care să monitorizeze în cele mai mici detalii streaming-ul și download-ul de muzică există, astfel că artiștii nu doar că ar putea ști cu exactitate cât au câștigat, dar ar putea ajuta și la crearea unui standard comun. Numai că industria preferă să nu folosească această tehnologie, iar rezultatul este, arată raportul amintit, “o industrie opacă, în care mulți artiști ajung la un număr mare de fani, dar numai puțini câștigă suficient din creațile lor, și mai puțini pot înțelege probleme cu care se confruntă”.

Pentru un artist debutant, serviciile de streaming și al lor algoritm neloial de plată a drepturilor de autor sunt un rău absolut necesar, oferind accesul la audiențe imposibil de atins fără susținerea unei case mari de înregistrări. Prince avea 18 ani când a semnat un contract cu Warner Brothers, un gigant care i-a permis adolescentului-minune chiar să-și producă personal viitoarele albume. Iar până la dobândirea statutului său de mega star aveau să treacă cinci albume. Și vorbim de un nivel de suport și răbdare neobișnuit pentru acei ani, imposibil de (re)găsit astăzi. Un astăzi în care, constată voci din industrie, mulți adolescenți din generația născuților digitali nici măcar nu știu cine este Prince.

Vizunea (in)completă

(Mai) Greu de imaginat, tânărul debutant Prince a fost fascinat de calculatoare și de cum un artist le-ar putea folosi. Cântece precum „Something In The Water (Does Not Compute)” (1982) și „Computer Blue” (1984) sunt doar două dovezi care vin direct din muzica sa. Apoi, din era de începutut a Internetului vin piese precum „Emale” și „My Computer”, iar versurile celei din urmă anticipează chiar conceptul de social media: „Mi-am scanat calculatorul, în căutarea unui site, A cuiva nostim și strălucitor, cu care să vorbesc”.

Mai târziu, Prince a folosit tehnologia pentru a crea nu atât albume, cât experiențe muzicale interactive în care a combinat sunete și imagini.  Ben Houge, profesor la Berklee School of Music, vorbea într-un interviu pentru Mashable despre atenția lui Prince la tot ceea ce înseamnă detaliu al unei experiențe muzicale.

„Desigur, e extraordinar de convenabil să ai acces instant la muzică printr-un serviciu de streaming, dar se pierde atât de multă informație. Nu doar scrisă, cum ar fi versuri, biografii sau cronici, dar și vizuale, ca fotografii, fonturi, layout-uri și desig grafic; toate acele amănunte care converg pentru a reda dimensiunea extramuzicală atât de importantă a viziunii unui artist”.

NPG Music Club a fost pomenit deja și a reprezentat cel mai ambițios proiect din online al lui Prince. Lansat inițial ca un serviciu web cu o taxă anuală de 100 de dolari, a fost înainte de toate o încercare de a distribuire exclusivă de muzică nouă direct către fani, care primeau în fiecare lună câte trei cântece noi și puteau asculta un show radio de o oră găzduit de Prince. E adevărat, nu a mers întotdeauna bine. Și ca o altă ironie a Netului, a fost închis după ce HM Publishing Holdings, o companie de publishing din Anglia, a invocat în instanță încălcarea drepturilor de autor ale numelui diviziei sale de cărți de știință Nature Publishing Group (NPG). Prince a închis site-ul în nici 24 de ore de la înaintarea acțiunii.

Nu i-a urmat niciodată un prince.com. Cineva a înregistrat domeniul, dar nu a existat și un site. În schimb, Prince a lansat din când în când câte un nou portal. N-a trăit nici unul prea mult, fiind destinate mai degrabă promovării și vânzării albumelor lansate la acel moment.

Prince Rogers Nelson (7 iunie 1958 – 21 aprilie 2016)

Prince Rogers Nelson (7 iunie 1958 – 21 aprilie 2016)

Dezamăgirea de pe urmă

Până la urmă, relația sa zbuciumată cu Internetul s-a scris în termenii unui experiment cu tehnologia, a unei tentative de a deține și păstra controlul muzicii și viziunii sale artistice, de a trage o linie clară între prestațiile sale live și cele de studio, și de a impune un model de business mai avantajos pentru artistul creator. Și chiar a existat o perioadă, înainte de iTunes, Spotify și marile platforme social media, când acest lucru a părut posibil.

„Cred că divergențele sale cu Internetul, relativ recente în relația sa de lungă durată cu mediul online, sunt mai curând rezultatul unei dezamăgiri provocate de un mediu care nu și-a atins potențialul, decât al lipsei unei viziuni”, e de părere Houge.

La concertul său „Piano & A Microphone” de la Paisley, Prince a fost amuzant și relaxat. Oameni săi au filmat întregul concert și se crede că înregistrarea a ajuns în miticul său seif, în care se spune că ar fi păstrat mii de alte înregistrări la care puțini oameni au avut și vor avea acces.

Între timp, traficul torrentelor ilegale cu muzica sa a explodat. Internetul îi plânge în felul său dispariția.

 

„Spuneți-mi un muzician care s-a îmbogățit din vânzările digitale. Apple, în schimb, o duce destul de bine, nu?” – Prince

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te