Puterea politică şi declinul României

O temă precum declinul României reprezintă, practic, o invitaţie de a descrie un viitor pe cât de indezirabil, pe atât de posibil. Ca întotdeauna în istoria ţării noastre, contextul internaţional şi dinamica internă vor arăta cât de probabilă va fi o asemenea anticipare.


 

Principalii factori care fac posibil declinul la nivel intern sunt: (1) declinul demografic sau depopularea României; (2) performanţa economiei; (3) funcţionarea puterii politice. Mai simplu spus, cauzele posibile sunt: (1) populaţia; (2) economia; (3) politica şi, evident, relaţiile dintre ele. Ordinea nu este una de precădere, ci denotă cât de clar se profilează amploarea provocărilor viitoare pe baza datelor din prezent. Din motive ce ţin de spaţiul avut la dispoziţie, pentru primii doi factori voi puncta câteva elemente esenţiale, urmând a mă concentra pe al treilea posibil factor al declinului României.

10 miniștri la Finanțe și zece la Transporturi, respectiv câte 8 la Interne și tot atâția la Externe s-au succedat la Palatul Victoria în ultimii 5 ani.

Orice discuţie despre declinul României înseamnă, invariabil, o discuţie despre declinul statului român. Este şi firesc să fie aşa, din moment ce formarea statului naţional unitar reprezintă o parte foarte importantă din istoria noastră modernă şi contemporană şi, de departe, cea mai importantă în plan politic. Puterea unui stat, în special puterea militară – arată John Mearsheimer – se bazează pe populaţie şi pe avuţie, adică pe ceea ce produce economia, cu menţiunea că avuţia incorporează dimensiunea demografică şi cea economică a puterii unui stat [1]. 

Previziunile demografice sunt sumbre. Revenind la factorul populaţie, previziunile demografice pentru România următoarelor decenii sunt cât se poate de sumbre. Atât estimările Comisiei de populaţie a ONU [2], cât şi cele la nivel intern, cum sunt cele ale lui Vasile Gheţău [3], indică o populaţie totală între 16 şi 17 milioane locuitori pentru 2040 şi sub 16 milioane pentru 2050. După 1990, România a cunoscut peste un sfert de secol de declin demografic. Potrivit calculelor lui Traian Rotariu, faţă de 1990, ţara noastră a pierdut circa 3,2 milioane de locuitori, din care cam 80% din cauza emigrării şi doar 20% din cauza sporului natural negativ [4]. Pentru viitor, marea necunoscută şi sursă de incertitudine a oricăror estimări privind populaţia totală constă în amploarea fenomenul emigrării. 

Economia rămâne una periferică în cadrul UE. Cum motivaţia principală a emigrării românilor după 1990 este de ordin economic şi nu politic, rezultă că (ne)performanţa economiei este un factor al declinului României. În această privinţă, aş dori să punctez doar două aspecte. Primul ţine de istoria performanţei economice româneşti. Dacă ne uităm la perioada de după 1862, observăm că aceasta nu a strălucit deloc. Conform lucrării de referinţă a lui Victor Axenciuc, arareori creşterea PIB a depăşit două puncte procentuale anual [5]. Din 1990 şi până în prezent – deci pe o perioadă de mai bine de un sfert de secol -, performanţa economică s-a plasat pe aceleaşi coordonate, mai mult decât modeste.

Al doilea aspect ţine de modelul economic al României din prezent, de structura socială corespondentă şi de efectele sale. După încheierea tranziţiei, România a rămas cu o economie periferică în cadrul Uniunii Europe, care produce bunuri şi servicii la care valoare adăugată brută e relativ mică. În repartiţia avuţiei produse de economie există un serios dezechilibru în defavoarea muncii şi în favoarea capitalului [6]. În modelul actual de funcţionare a economiei, cea mai mare parte a locurilor de muncă intră în categoria celor slab calificate şi prost remunerate. Rezultatul este că trăim în a doua cea mai săracă şi cea mai inegală ţară din UE, cu risc de dezintegrare socială [7].

Fereastra de oportunitate în faţa căreia ne aflăm tinde să se închidă destul de rapid. În lipsa unei creşteri substanţiale a salariilor, forţa de muncă tânără va continua să emigreze. Aceasta refuză salariile lunare sub 1.200 lei net şi preferă emigrarea, generând aşa-zisa criză a forţei de muncă din prezent, de care se plâng unii patroni şi formatori de opinie. Această tendinţă se va transforma în viitor într-o veritabilă criză a forţei de muncă. Forma-limită a economiei ca factor de declin ar fi adoptarea monedei euro dintr-un voluntarism politic, fără ca România să fie la un nivel de dezvoltare comparabil cu vestul Europei. În acest caz, o criză similară cu cea a Greciei reprezintă un mare risc.

Problematica funcţionării politicii româneşti

Abordând funcţionarea puterii politice, ca posibil factor al declinului României, identificăm numeroase şi variate problemele, ce formează un veritabil păienjeniş care face anevoios mersul spre miezul lucrurilor. 

Tentaţia autoritaristă sau regresul recurent al democraţiei ar fi prima problemă cu care ne confruntăm. În acest context, e bine să ne reamintim că precedenta experienţă democratică românească din perioada interbelică, cu toate limitele şi imperfecţiunile ei, nu a fost încheiată de al doilea război mondial, nici de comunism, ci de lovitura de stat dată de regele Carol al II-lea, în februarie 1938. Proiectul lui Carol al II-lea sună ciudat de familiar pentru zilele noastre: reducerea numărului de parlamentari, introducerea votului uninominal, depolitizarea administraţiei, regionalizarea administrativă. Imaginea şefului de stat care vorbeşte „politicienilor” de pe un piedestal moral a fost, de asemenea, cultivată asiduu de Carol al II-lea. De altfel, constituţia regimului de autoritate monarhică a inclus un articol prin care regele este „capul statului” (sintagmă înlocuită în ultima vreme cu „şeful statului”). Ne putem doar întreba în ce măsură regimul lui Carol al II-lea, inclusiv partidul unic şi propaganda de masă, a fost un model pentru tânărul de atunci, Nicolae Ceauşescu, aşa cum, la rândul său, acesta a reprezentat un model politic pentru preşedinţi ai României de după 2004, aflaţi atunci în perioada de formare. 

Raporturile dintre puteri. Problema de fond a raporturilor între puterea executivă şi puterea legislativă, pe de o parte, şi, mai ales, problema raporturilor între şeful statului şi şeful guvernului, pe de altă parte, rămâne una deschisă. Perioadele de coabitare de după revizuirea din 2003 a constituţiei au subliniat această problemă. Pe fondul unor perioade de turbulenţe economice, cel mai mare risc pentru democraţia românească de după 1990, aşa imperfectă cum o cunoaştem, rămâne tentaţia unui regim prezidenţialist autoritarist. Soluţia rămâne ca viitoarea revizuire a constituţiei să includă, printre altele, o mai clară definire a raporturilor dintre preşedinte şi guvern, în special în ceea ce priveşte desemnarea candidatului de prim-ministru.

Drumul către ceea ce consider a fi a doua problemă-cauză în funcţionarea puterii politice este ceva mai lung şi voi începe cu efectele sau semnele exterioare.

Absenţa proiectului de ţară. Unul dintre subiectele vehiculate în ultimii ani ţine de lipsa unui aşa-numit proiect de ţară sau lipsa unor dezbateri privind direcţiile de dezvoltare ale societăţii româneşti. Argumentul meu este că acest fapt nu este întâmplător sau episodic, ci un efect structural.

Degradarea calitativă a politicii româneşti reprezintă un alt subiect de discuţie, mai ales în ultimii doi ani. Ştacheta membrilor guvernului, a grupurilor parlamentare, a programelor electorale pare a fi sensibil sub cea a anilor 1990. În cazul miniştrilor, a devenit deja observaţie comună rapiditatea schimbării acestora. De pildă, în ultimii 5 ani, la finanţe s-au succedat 10 miniştri, la interne – 8, la externe – 8, la transporturi – 10. Toate aceste aspecte ţin atât de mecanismul de recrutare şi de promovare a persoanelor care ajung în elita politică, dar şi de mecanismul de promovare pe scara socială în societatea românească în ansamblul său. Şi în această privinţă argumentul meu este că toate acestea nu reprezintă ceva episodic, ci un efect structural.

Conflictul existent între vârfurile politicii şi instituţiile de forţă. Poate cel mai discutat şi disputat aspect al ultimilor trei ani constă în ceea ce unii numesc lupta anticorupţie, iar alţii conflictul, uneori latent, alteori deschis, dintre vârfuri ale politicii româneşti şi instituţiile de forţă, reprezentate în primul rând de DNA şi SRI – binomul, conform unei etichetări devenită notorie. În acest conflict, ambele tabere posedă propriile echipe de propagandă, acuzându-se reciproc fie de captură a statului, de corupţie şi de asalt asupra statului de drept, fie de încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de comportament abuziv şi de tratare a României ca vasal sau colonie. Şi în această privinţă argumentul meu este că toate acestea nu reprezintă doar o luptă pentru putere la vârful statului român, dublată de rivalităţi personale, ci şi un efect structural. Altfel spus, ceea ce observăm reprezintă doar manifestări la suprafaţă a unor curenţi de adâncime din societatea românească.

Structura puterii politice. Acel „altceva”, care stă la rădăcina numeroaselor problemele în funcţionarea politicii româneşti, constă în structura puterii politice, aşa cum a reieşit aceasta din tranziţia românească. În cartea din 2014 – Puterea politică în România: de la comunism la noul capitalism -, am căutat să arăt că majoritatea problemelor cu care se confruntă societatea românească îşi are originea nu în perioada comunistă, ci în perioada de tranziţie (1990-2004/2005), mai precis în felul în care a fost gândită şi executată strategia după care s-a făcut tranziţia.

Bloc de putere cu grupări divergente. În privinţa funcţionării puterii politice în România, am arătat că aceasta „ia forma unui bloc de putere, care aliniază două grupuri divergente – uneori aflate în conflict, alteori în cooperare -, dar care sunt unite prin exerciţiul guvernării şi impunerea propriilor interese, chiar şi în pofida rezistenţei altor grupuri sociale. Prima componentă a blocului de putere, elita politică, este formată preponderent din reprezentanţii capitalului autohton şi din politicieni care, în acelaşi timp, sunt şi oameni de afaceri. (…) Capitalul străin reprezintă a doua componentă. Cu toate că nu participă în mod direct la exerciţiul puterii, interesele capitalului străin sunt acomodate în privinţa deciziilor majore (…) şi în ceea ce priveşte interesele strategice ale acestuia” [8].

România poate depăşi această configuraţie a puterii politice fie printr-o explozie socială survenită în urma unei perioade prelungite de criză economică – un scenariu indezirabil -, fie printr-o reformă structurală a regulilor jocului politic, respectiv a legislaţiei privind finanţarea campaniilor electorale şi a partidelor politice, organizarea şi funcţionarea partidelor politice şi, respectiv, a sistemului electoral. Acesta ar fi scenariul dezirabil, dar destul de improbabil, ţinând cont că iniţiativa de schimbare ar trebui să vină chiar din partea acelora care beneficiază cel mai mult din actualul aranjament al funcţionării puterii politice.

[1] John Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, (New York: W.W. Norton & Company, 2014), pp. 60-67.

[2] ONU, Departamentul de Afaceri Economice şi Sociale & Divizia Populaţie, World Population Prospects: The 2015 Revision, DVD Edition, 2015.

[3] Vasile Gheţău, Declinul populaţiei României. Două scenarii până la mijlocul secolului, în “Revista de Asistenţă Socială”, XIII, 4, 2014, pp. 253-254.

[4] Traian Rotariu „Un sfert de secol de declin demografic” în Iulian Stănescu, Cătălin Zamfir (coord.) România la răscruce: opţiuni pentru viitor, (Bucureşti: Pro Universitaria, 2015), pp. 165-166.

[5] Victor Axenciuc, Produsul intern brut al României 1862-2000. Serii statistice seculare şi argumente metodologice, vol. I-II, (Bucureşti: Editura Economică, 2012).

[6] Florin Georgescu, Growth, ageing and income distribution in Romania, comunicare susţinută la “IMF-World Bank Constituency Meeting”, Sofia, 30/05/2015, 2015.

[7] Date Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat/en/web/income-and-living-conditions/data/database

[8] Iulian Stănescu, Puterea politică în România: de la comunism la noul capitalism (1989-2014), (Bucureşti: Pro Universitaria, 2014), disponibilă gratuit pe internet la adresa putereapolitica.ro

 

 

 

  1. George says:

    In Romania nu exista putere politica, exista numai puterea unor grupuri de interese. Politicul, de cand este exercitat de o clasa analfabetă, rămasă la cultura „cățeluș cu părul creț”, a murit.
    Păcat ca un CS la un institut al AR neglijează această realitate doar de dragul de a-i ieși combinația ilogică a unei logici obosite.
    Îi recomand să vadă aprecierile lui G. Antipa referitoare la subiect, formulate la anii 30 ai secolului trecut) Historia, noiembrie 2017) ca sa înțeleagă cum că formele fără fond continuă să reprezinte baza gândirii noastre de zi cu zi. Păcat ca dupa aproape un veac stam tot in același punct dpdv politic. Ca dpdv economic, social, cultural si cum mai vrei mata, am luat-o la vale serios.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te