Rădăcinile economiei noastre


De Daniel Dăianu

Este de justificat titlul acestui text în măsura în care trezeşte nedumeriri. În anii din urmă, pe fondul necazurilor cauzate de criza financiară din ţările industrializate, se vorbeşte tot mai mult despre robusteţea (rezilienţa) sistemelor. Mai concret, este vorba de capacitatea unei economii / sistem social de a răspunde la şocuri adverse puternice, convenţionale şi neconvenţionale; cele neconvenţionale privesc atacuri informatice, impactul schimbărilor de climă, pandemii, schimbări tehnologice disruptive etc. Între şocuri convenţionale includem crize economice, conflicte militare, mişcări de populaţie necontrolate, etc. Criza Uniunii Europene poate fi rânduită la ambele tipuri de ameninţări.

Cum se măsoară robusteţea unei economii/societăţi, care ar fi surse (rădăcini) ale sale?

Mai jos sunt sugerate câteva repere pentru judecată:

Nivelul de dezvoltare, ce condiţionează puterea economică, capabilităţi tehnologice şi ştiinţifice, forţă militară (inclusiv de disuasiune în raport cu potenţiali agresori); educaţia elitelor şi de masă este o rădăcina de adâncime pentru evaluarea unui sistem;

Structura economiei. O diversitate mare reduce dependenţa de câteva sectoare. Ai zice că nu contează într-o lume globalizată, cu lanţuri de producţie internaţionale. Dar aceasta este o interpretare simplistă, chiar naivă a lumii interstatale. Ţările cu alonjă internaţională şi care au voce în dialogul global şi cel geopolitic depind de mărime, puterea economică/industrială, structura economiei, demografie, etc. Aici găsim o explicaţie pentru îngrijorarea de ambele maluri ale Atlanticului vizavi de o erodare a bazei de producţie industrială. SUA gândesc că stat federal această chestiune, în Uniunea Europeană există preocupări în statele mai mari şi care dau tonul deciziilor; se manifestă în UE această preocupare însă şi nivelul statelor de mărime mijlocie şi chiar mai mici. Trebuie menţionată aici funcţionarea adesea nu mutual benefică a „Pieţei Unice”. În plus, într-o uniune nefederalizata, nu se poate vorbi despre amalgamarea intereselor naţionale. Cât importă aceste interese se vede în competiţia dintre state pentru a apăra creneluri economice/industriale (vezi şi decizia recentă a Franţei de a naţionaliza şantierele navale TTX din Saint Nazaire, pentru a se evita preluarea de către un grup italian; sunt şi multe alte exemple în UE). În economiile emergente europene se observă încercări de „emancipare’, de promovare a capitalului autohton, care să ajută la depăşirea „capcanei venitului mediu” (middle income trap).

Distribuţia veniturilor: alte trăsături apropiate, o societatea adânc polarizată este mai fragilă decât una cu o clasa mijlocie solidă, cel puţin din punct de vedere social. Găsim şi aici raţiuni pentru care politicile publice sunt tot mai scrutate, indiferent de înclinaţii ideologice.

Mărimea economiei: o economie mai mare, alte condiţii fiind similare, este mai robustă decât altă cel puţin deoarece poate mobiliza şi orienta mai lesne resurse către anumite scopuri în momente de cumpăna; este sindromul “war economy”(Kriegswirtschaft). Mărimea poate compensa un nivel de dezvoltate inferior (să ne gândim la China, India, de pildă)

Alianţele militare/de securitate şi economice. NATO rămâne cea mai puternică alianţă de securitate în lume, în pofida unor disonanţe între unele state membre. Iar Uniunea Europeană a adus mari beneficii în Europa după al doilea război mondial din punct de vedere economic şi al reconcilierii între rivali istorici (ex: Franţa şi Germania); a ajutat şi revenirea la democraţie în centrul şi Răsăritul Europei.

Lumea industrializată „veche” („Vestul”) a pierdut din greutate în economia globală în ultimele decenii. Aceasta s-a produs mai ales după prăbuşirea comunismului, în condiţiile avansului economic al Chinei şi al altor economii emergente non-europene. Criza financiară izbucnită acum un deceniu a pus în discuţie nu esenţa economiei de piaţă, ci un mod de fiinţare şi o matrice de politici publice; este vorba de suprafinancializare şi subestimarea distribuţiei veniturilor, a impactului noii revoluţii industriale (digitalizare, robotizare) asupra ţesutului social şi, mai departe asupra politicului, a mersului democraţiei. Mai sus sunt menţionate trăsături ce definesc lumea industrializată, din care derivă balanţe de putere şi configuraţii de interese specifice. A crede că lumea „este plată” (the world is flat), cum spunea Thomas Friedman, este o hipersimplificatoare până la denaturare a realităţii — precum cea care echivala prăbuşirea comunismului cu „dispariţia istoriei”(The End of History, Francis Fukuyama), a intereselor divergente.
România aparţine celor două cluburi preeminente ale Lumii, NATO şi UE. Ambele au jucat rol de atractor pentru schimbări economice şi instituţionale, reforme importante. România are o economie emergentă, care a evoluat considerabil judecată fiind după PIB/loc, structura economică, deschiderea economiei, etc. De pildă, PIB/loc, la paritatea puterii de cumpărare, a mers de la 23-24% din media UE între 2002-2004 la peste 57% în prezent. Drept este însă că acest nivel trebuie coroborat cu distribuţia veniturilor, care este printre cele mai nefavorabile în UE; se cuvine să menţionăm aici şi mari discrepanţe de dezvoltare regionale.
Avem o economie de tip mozaic, cu numeroase ramuri industriale (aero, auto, şantiere navale, agroalimentara, etc), dar neomogenă ca dezvoltare şi în cea mai mare parte furnizând produse cu valoare adăugată medie şi că nivel de complexitate; mare parte din producţia industrială rezultă din relaţii de subcontractare. Există sectoare integrate în lanţuri de producţie internaţionale, dar în largă măsură nu pe faze ce adaugă valoare înalta.
Gradul de robusteţe/fragilitate al economiei româneşti este influenţat de trăsături caracteristice evidenţiate mai jos:
Exod masiv de capital uman, prevalent indus de diferenţiale de salarii mari; politicile publice trebuie să încerce reducerea acestor diferenţiale;
Potrivit datelor Eurostat, România este între statele din UE unde ponderea veniturilor din muncă (în raport cu cele ale capitalului) s-a deteriorat cel mai mult după 2008 ajungând la sub 32% în 2016 (cifra trebuie însă corectată cu venituri „mixte”). Peste tot în lumea industrializată, această relaţie arată o asimetrie în accentuare în ultimul deceniu (anii crizei economice), dar cifra pentru România este de examinat ţinând cont nivelul de dezvoltare mai scăzut;
Ruralitatea şi subdezvoltarea unei mari părţi a spaţiului autohton, cu multe gospodării departe de ce înseamnă lumea civilizată (instalaţii de apă curentă, canalizare, drumuri, etc). Şi din acest motiv s-a plecat masiv din ţară în ultimele două decenii;
Infrastructură modestă (nu am terminat nici acum o autostrada care să lege Ţară de Vest);
Conform datelor oficiale (MFP, BNR, ONRC / Oficiul Naţional al Registrului Comercial), capitalul autohton controlează mai bine de 90% din totalul de firme (la nivelul anului 2016), dar cel străin este mult mai vizibil în ce priveşte cifra de afaceri (cca 56% din total), active controlate (cca 58% din total), forţă la export şi valoarea adăugată. Firmele autohtone ocupau peste 73% din forţă de muncă în 2016;
Sectoare de baza sunt controlate de companii străine (industria financiară/bancară, utilităţi publice, auto, etc); are loc transfer de know-how şi este facilitat exportul (cazul auto mai ales). Dar nu întotdeauna practicile sunt bune şi o distribuţie a valorii adăugate excesiv de asimetrică alimentează resentimente faţă de acţionariatul străin. Coaliţia pentru Dezvoltarea României, alte grupuri de lobby, trebuie să fie interesate nu numai de afaceri proprii, ci de mersul economiei,/societăţii în ansamblu.
Veniturile fiscale în România sunt cele mai scăzute în UE –sub 26% din PIB în 2016, ceea ce loveşte în capacitatea de a furniza bunuri publice de baza (inclusiv pentru funcţionarea sectorului privat);
„Optimizarea fiscală” şi evaziunea fiscală (mai ales la plata TVA) nu aduc fiscului autohton veniturile cuvenite;
Se manifestă un decalaj între cele proclamate de numeroase companii şi practici efective; apucături certate cu bunele practice şi etică afacerilor, încercări de „extragere de rentă” (rent-seeking), conivente adânci şi ample, caracterizează porţiuni din viaţă economică –astfel se reduce eficientă la nivel micro, la nivel macro; se tensionează relaţii sociale;
Are sens că prezenţa capitalului autohton să fie întărită –inclusiv în sectorul bancar (Eximbank să se transforme într-o banca de dezvoltare, CEC să fie mai bine capitalizată; eventual să fie preluate entităţi locale controlate de grupuri străine –situaţia băncilor elene). În ce priveşte industria de apărare este bine că off-set-ul să nu rămână o vorba goală în parteneriatele cu firme străine.
Industria IT arată că excelenţă poate defini funcţionarea unor sectoare industriale; trebuie sprijinit spiritul întreprinzător (de salutat programul autohton Start-up Nation), mediul de afaceri trebuie să fie prietenos şi corect. Această implică plata către fisc a obligaţiilor, promovarea de bune practice în afaceri.
În fine, dar nu în cele din urmă, este rău că se alocă atât de puţin pentru educaţie din bugetul public (între cele mai scăzute cifre în UE). Situaţia trebuie remediată. Creşterea veniturilor fiscale a devenit o problemă de securitate naţională şi din acest punct de vedere.
O economie mai robustă are rădăcini trainice. În cazul României este vorba de consolidare instituţională şi în privinţa echilibrelor de bază, cu diversitate de ramuri, cu distribuţie justă a veniturilor şi fairness în viaţă socială, care beneficiază de companii ce investesc pentru viitor şi sunt preocupate de câtă valoare adaugă în producţie, de un export dinamic susţinut de competitivitate realizată nu prin salarii scăzute. Dacă la acest buchet de condiţii se adaugă o prezenţă notabilă a capitalului autohton cu atât mai bine. Fiindcă aşa cum oamenii nu pot fi de nicăieri, tot astfel statele, comunităţile, nu sunt de nicăieri; identităţi, unele ce merg adânc în istorie, contează încă mult în lumea în care trăim.
Este bine că România să aibă o voce articulată în dialogul privind viitorul Uniunii. Aceasta implică eforturi pentru a corectă minusuri acasă, pentru a reduce din decalaje economice şi instituţionale, pentru a micşora exodul de capital uman şi, nu în cele din urmă, pentru a defini şi urmări interese specifice fie România stat membru al UE. Cât priveşte aderarea la zona euro, acest obiectiv depinde de două precondiţii cheie: a) realizarea unei mase critice de convergenţă reală şi structurală (inclusiv depăşirea unui prag de 75% din media PIB/loc a zonei euro) şi b) reforme ale zonei euro care să permită statelor mai puţin dezvoltate amortizarea şocurilor adverse cu costuri rezonabile. Centenarul şi preşedinţia UE sunt ocazii pentru a gândi şi construi cu abilitate politici care să urmărească interese naţionale legitime împreună cu cele comune, europene (ale UE). România deceniului ce vine trebuie să se bizuiască pe rădăcini ale sale, pe rădăcini europene şi euroatlantice. Aceste rădăcini trebuie să ne ajute să facem faţă provocărilor şi pericolelor.

Daniel Dăianu este profesor de economie la Şcoală Naţională de Studii Politice şi Admiistrative (Bucureşti). Este membru al Consiliului de Administraţiei al Băncii Naţionale Române şi al Grupului de Lucru la Nivel Înalt al UE privind Resursele Proprii (HLGOR). Este autor a numeroase volume şi publicaţii, printer care amintim: co-editor la “The Crisis of the Eurozone and the Future of Europe” (Palgrave Macmillan, 2014) autor al volumului “Which Way Goes Capitalism?”, CEU Press, Budapest/New York, 2009. A fost Vicepreşedinte al Autoritaii de Supraveghere Fiscală (2013-2014); membru al Consiliului de Administraţie al CEC Bank (2012-2013); a fost membru al Parlamentului European (2007-2009); preşedinte al Consiliului de Spraveghere al Băncii Comerciale Române (2005-2007); Ministru al Finatelor Publice în Guvernul României, (1997/1998); Economist-şef la Banca Naţională a României(1992-1997); ministru adjunct al Finanţelor Publice (1992). Este membru al Academiei Române şi membru al Consiliului European pentru Relaţii Internaţionale. În diverse perioade, a fost cercetător invitat la Harvard University, Woodrow Wilson Center (Washington, D.C.), NATO Defense College (Roma), Fondul Monetar Internaţional (FMI). Este visiting rofessor la Între 1999 şi 2004, a fost profesor la Academia de Studii Economice (ASE) – Bucureşti, la Universităţile Berkeley şi UCLA din SUA, precum şi la Universitatea din Bologna. Este preşedinte al Junior Achievement, România, preşedinte de onoare al Romanian Association of European Studies; membru în consiliile mai multor publicaţii ştiinţifice internaţionale.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nine + fifteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te