Raya Zommer-Tal, curator ArtSafari 2016: „Târgurile de artă şi galeriile schimbă mentalităţi. Nu muzeele”


În 2014, fosta Piaţă a Palatului Regal din Bucureşti devenea locul de întâlnire pentru toţi iubitorii de artă, colecţionari, dealeri sau curatori, reprezentanţi ai instituţiilor de cultură sau public larg, odată cu deschiderea primului pavilion profesional şi public de artă, destinat deopotrivă artei de patrimoniu şi artei contemporane din România. Art Safari a continuat în 2015 cu o a doua ediţie a evenimentului, de data aceasta în Clădirea Ciclop de pe Bulevardul Magheru cu prezentarea a 300 de artişti din portofoliul a 50 de galerii de artă româneşti şi internaţionale, precum şi a 10 muzee din afara Bucureştiului. Anul acesta, timp de 11 zile, în luna mai, Bucureştiul va deveni din nou centrul artei moderne şi contemporane, dar şi al artei de patrimoniu printr-o ediţie Art Safari, care va găzdui peste 50 de galerii de artă din România şi din străinătate într-o clădire monument istoric. Pe lângă expoziţia centrală, dedicată sărbătoririi centenarului mişcării DADA, şi zonele galeriilor de artă modernă şi contemporană, o serie de spaţii marca Art Safari vor găzdui conferinţe, artele spectacolului, proiectul The Space, dedicat tinerilor artişti aflaţi la debut, precum şi ateliere pentru copii.

Expoziţia centrală Art Safari Bucureşti 2016, dedicată sărbătoririi Centenarului mişcării Dada, o va avea drept curator pe Raya Zommer-Tal, director şi curator-şef al Janco-Dada Museum din Ein Hod (Israel), expert internaţional în studiul mişcării Dada şi al operei lui Marcel Iancu. Cu câteva săptămâni înainte de evenimentul care va transforma Bucureştiul în capitala dadaismului, revista Sinteza a stat de vorbă cu doamna Raya Zommer-Tal pentru a afla mai multe despre conceptul expoziţiei pe care o coordonează, dar şi despre ce ar trebui să însemne pentru iubitorii de artă acest eveniment, într-o ţară care i-a dat pe cei mai importanţi reprezentanţi ai dadaismului.

Palatul Dacia- România

Palatul Dacia- România

SINTEZA: Ediţia din acest a Pavilionului de Artă – Art Safari este dedicată Centenarului naşterii mişcării DADA. Ce va însemna asta în materie de galerii şi artişti?

Raya Zommer-Tal: Ne-am gândit la cea mai bună modalitate de a sărbători centenarul DADA. După cum probabil ştiţi, naşterea DADA are mai multe zile. Unii spun că mişcarea a debutat în 1913 când Marcel Duchamp a realizat primele sale readymade-uri. Alţii spun că dadaismul a luat naştere în 1917. În cazul nostru însă, al meu şi al României, această sărbătoare ne trimite în urmă cu 100 de ani la activitatea clubului Cabaret Voltaire, din Zürich, 1916. Când am început să lucrăm la această expoziţie, am decis că cel mai important lucru cu privire la mişcarea DADA, din punctul de vedere al României, este că fondatorii mişcării au fost cinci români. Cei mai cunoscuţi sunt, bineînţeles, Tristan Tzara şi Marcel Iancu, dar importanţi au fost şi doi fraţi ai lui Marcel Iancu, Jules şi George, precum şi Arthur Segal. În acest grup a existat o mare parte de esenţă artistică românească. Prin urmare, acest lucru a stat la baza călătoriei pe care ne-am propus-o cu această expoziţie la Bucureşti. Am intitulat-o „DADA Spirit” încercând să arătăm spiritul DADA şi al avangardei în arta românească după închiderea Cabaret Voltaire. După cum ştiţi, Cabaret Voltaire a funcţionat doar şase luni şi după aceea artiştii au plecat în diferite colţuri de lume. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este că Marcel şi Jules s-au întors în România la începutul anilor ’20 şi, cu activitatea lor, au început să introducă spiritul DADA în arta românească, dar nu doar în artă, ci de asemenea în arhitectură, în casele pe care le-au construit şi în literatură, prin colaborarea la reviste de avangardă cum a fost Contimporanul. Aceasta este ideea curatorială a expoziţiei şi punctul de plecare.

Cea de-a treia ediţie a Pavilionului de Artă Bucureşti – Art Safari, cea mai mare expoziţie de artă din România, organizată sub patronajul UNESCO şi al Federaţiei Europene a Asociaţiilor şi Cluburilor UNESCO, va avea loc în Palatul Dacia- România, în perioada 5-15 mai 2016.

Care va fi conceptul expoziţiei? Aţi văzut clădirea în care vor avea loc evenimentele?

Din păcate nu am văzut până la acest moment clădirea Palatului Dacia, dar am primit numeroase fotografii şi planuri ale clădirii şi am înţeles că vom avea un etaj întreg de 1.000 de metri pătraţi pentru a ne desfăşura forţele. În acest moment selectăm lucrările şi, la începutul lunii mai, voi veni la Bucureşti şi vom începe montarea lor. Este o diferenţă foarte mare între a te gândi teoretic cum va arăta o expoziţie şi ce surprize ne poate oferi partea practică. Aşa că, deocamdată, ne gândim cum să împărţim lucrările în grupuri de artişti. Avem destul de multe lucrări ale artiştilor de avangardă, Marcel Iancu, Victor Brauner, Maxy (Maximilian Herman), Arthur Segal, Miliţa Petraşcu, Camil Mihăilescu şi alţii. Apoi, avem un al doilea grup a celei de-a doua generaţii a avangardei, Jules Perahim, Jean David, Gelu şi Lygia Naum, Paul Păun, unii dintre ei studenţii sau continuatorii primei generaţii. Cred că jumătate dintre aceştia au fost evrei, aşa că pentru mine este un aspect foarte important. Însă nu am ales lucrările lor pe acest considerent, pentru că nu este absolut niciun semn de iudaism în arta lor, toate sunt avangardă.

Când a început în cazul dumneavoastră interesul pentru dadaism şi pentru Marcel Iancu în special?

Lucrez pe post de curator de peste 30 de ani şi în ultimii 28 de ani am fost directorul şi curatorul-şef al Muzeului Janco-Dada Museum din Ein Hod, Israel. Când aveam 30 de ani şi eram însărcinată cu al doilea meu copil, am fost invitată să mă ocup de preluarea directoratului acestui muzeu special. Din studenţie ştiam despre mişcarea DADA şi eram interesată de contribuţia adusă de Marcel Iancu acestei mişcări, dar doar când am preluat conducerea muzeului, am început să privesc mai atentă spre dadaism. Astăzi vreau să cred că ştiu aproape totul despre Marcel Iancu şi foarte multe despre DADA. A fi curator întru-un muzeu DADA este o provocare pentru că, cu toţii ştim că nu există multe originale DADA în lume. Există câteva în Israel, în muzeul pe care îl conduc, apoi mai sunt la MoMA, la Pompidou, aşa că marea provocare a fost să ne gândim la un mod de a expune lucrări DADA permanent. Ceea ce facem la muzeu în ultimii 28 de ani este să încercăm să găsim spiritul DADA în artă, în fiecare generaţie. Şi asta voi încerca să fac şi în cadrul expoziţiei de la Bucureşti. De multe ori găsesc artişti excelenţi, dar nu le expun lucrările, pentru că ceea ce caut eu este spiritul DADA, iar unii dintre ei nu îl au.

Marcel Iancu - „Euphorie DADA”; Max Herman Maxy - „Selfportrait”; Victor Brauner - „Portrait of Ilari Voronca”

Marcel Iancu – „Euphorie DADA”; Max Herman Maxy – „Selfportrait”; Victor Brauner – „Portrait of Ilari Voronca”

Cât de greu este să găsiţi acest spirit?

Astăzi este mult mai uşor, faţă de acum 20-30 de ani, când dadaismul nu era foarte prezent. Generaţia actuală de artişti, peste tot în lume, cunoaşte foarte bine subtilităţile mişcării DADA şi găseşti spiritul în multe studiouri şi ateliere personale. De exemplu, am participat la expoziţia Fresh Paint din Tel Aviv la începutul lunii aprilie şi am mers acolo la deschidere, am făcut turul galeriilor cu un creion şi o foaie de hârtie în mână şi am notat doar artiştii în care am văzut spiritul DADA. Desigur, nu găseşti acest spirit peste tot, la toate târgurile. Dar când merg la bienale sau expoziţii internaţionale, acest spirit se vede de fiecare dată. Ca urmare, sunt foarte mândră să fac parte din această mişcare importantă, sunt foarte mândră să îl reprezint pe Marcel Iancu, unul dintre fondatorii mişcării şi să fiu curator pentru acest eveniment din Bucureşti.

Ce ar trebui să însemne pentru iubitorii de artă din România acest eveniment şi ocazia de a sărbători centenarul DADA în ţara care practic a născut această mişcare?

Cercetătorul Tom Sandqvist a scris în urmă cu zece ani cartea „DADA Est. Românii de la Cabaret Voltaire” în care dedică o mare parte a lucrării mişcării DADA din România. Teoria lui este că DADA s-a născut în estul Europei şi nu a apărut gata formată, într-un salon literar din Zürich. Într-adevăr, dacă privim atenţi, vedem că spiritul DADA a început în momentul când Marcel Iancu, Ion Vinea, Tristan Tzara şi alţii au înfiinţat revista Simbolul, în 1912, fiind pe atunci în liceu. Astfel, putem spune că a fost una dintre primele reviste de avangardă, înainte de conceptul DADA, înainte de Marcel Duchamp şi Cabaret Voltaire. Deci dacă vrei să începi de undeva mişcarea dadaistă o poţi face cu referire la acest început. Este foarte important pentru România să cunoască aceste lucruri şi mă bucur să fiu printre cei care răspândesc asta. Eu îl reprezint în principal pe Marcel Iancu, dar au fost atâţia alţi artişti români care au participat la această mişcare. Întrebarea principală este de ce România nu a devenit capitala dadaismului la acea vreme? Dacă mă întrebaţi de ce, răspunsul nici acum nu ştiu care este după atâţia ani.

Care sunt recomandările dumneavoastră pentru noi în ceea ce priveşte expoziţia Dada Spirit de la Bucureşti, din cadrul Art Safari? Care vor fi lucrările de maxim interes?

Nu ştiu cum să răspund la această întrebare pentru că nu ştiu ce cunosc românii despre DADA şi ce a mai fost expus în România din această mişcare. Pentru mine, unele lucrări ale lui Victor Brauner sunt absolut minunate şi incredibile şi, chiar dacă îi cunosc opera, câteva au fost şi pentru mine o surpriză. De asemenea îmi vin în minte câteva dintre desenele lui Jean David care sunt foarte speciale sau desene ale lui Gelu şi Lygia Naum. Nu ştiu dacă au fost vreodată expuse, dar sunt minunate şi foarte speciale şi lucrările lui Jules Perahim, un artist pe care, deşi îl ştiam, am ajuns să îl redescopăr. Pentru mine, este o oportunitate extraordinară să le pot expune lucrările împreună. Repet, însă, nu ştiu dacă au mai fost expuse în România. Aleg doar lucrările bune care fac parte din ideea curatorială. De exemplu, am făcut o expoziţie majoră şi o cercetare despre contribuţia lui Marcel Iancu în revistele şi cărţile din România din 1912 în 1947 şi am vrut să expun acele ilustraţii, dar Ioana Ciocan, directorul Art Safari, a considerat că nu ar fi atât de interesant pentru public, pentru că a te uita la o revistă nu este acelaşi lucru cu a privi o lucrare în ulei, deşi acele reviste pentru mine în calitate de cercetător sunt foarte interesate. Pentru public, poate nu. Într-un final, am hotărât totuşi să aducem câteva reviste în expoziţie.

Care este cea mai mulţumitor moment în calitate de curator? Să fie oare ideea de a naşte noi oportunităţi pentru artist şi arta lui, ideea de a crea un dialog între lucrarea de artă şi public, care altfel nu ar fi existat?

Nu ştiu dacă va fi pe gustul dumneavoastră răspunsul dar, pentru mine, cel mai satisfăcător este să descopăr noi artişti. De exemplu, am fost prima care a expus un artist graffiti în muzeul pe care îl conduc, deşi aproape s-a terminat cu intervenţia poliţiei, pentru că a început să creeze graffiti pe lucrări de artă. Dar luându-l de pe stradă unde el se exprima cel mai bine şi oferindu-i posibilitatea de a expune în muzeu, a fost pentru mine un fel de activitate dadaistică. În expoziţia DADA recentă de la muzeul pe care îl reprezint, am avut artişti care au expus prima dată într-un muzeu. Am adus un cântăreţ, l-am adus pe acest graffer şi doi artişti care lucrează în teatru şi fac costume, dar care au în ei spiritul DADA. Am adus, de asemenea, curatori care nu sunt de profesie. Am adus un manager de teatru, actor şi regizor, dar care este acum curator, am adus şi un poet. Încerc să fiu prima, exact cum a fost DADA, care să găsească lucruri care nu au mai fost expuse şi asta este cel mai satisfăcător pentru mine.

Cum evoluează în cazul dumneavoastră interacţiunea cu artistul pe care urmează să îl prezentaţi într-un muzeu? Cum are loc prima întâlnire cu el, cu lucrările lui, după cât timp are loc vizita la studio şi apoi punerea în practică a ideii unei expoziţii?

Este un proces foarte lung şi durează cel puţin un an. Primul contact este atunci când sunt abordată fie de artist sau de un curator sau de cineva care a văzut o lucrare şi îmi recomandă, la rândul meu, să o văd. Bineînţeles, întotdeauna merg la faţa locului şi dacă îmi transmite ceva acel om sau acea lucrare, începe colaborarea. Ceea ce solicit mereu este să văd lucrări noi pentru că, dat fiind că suntem un muzeu situat la 50 minute distanţă cu maşina de Tel Aviv, există riscul ca unele lucrări să fi fost expuse acolo înainte. Din păcate, există întotdeauna obstacolul bugetului. Ştiu că situaţia nu este bună în România, dar credeţi-mă că situaţia nu este mai bună în Israel. Nu primim fonduri suficiente de la guvern şi trebuie să căutăm finanţări. Când un artist vrea să realizeze un proiect amplu, trebuie să ne pierdem multă energie pentru a obţine fonduri. Cu toate acestea, nu îmi amintesc vreo expoziţie în care să nu fi fost mulţumită de modul în care am realizat-o. În prezent avem o expoziţie de grup cu 40 de artişti şi 12 curatori, deci imaginaţi-vă câtă muncă implică. De obicei avem expoziţii personale sau de grup şi deschidem între 3-6 expoziţii la trei sau patru luni. Lucrăm zi şi noapte.

Pavilionul de Artă Bucureşti

Pavilionul de Artă Bucureşti

Se aud ecouri despre generaţia de artişti români de astăzi în Israel? Aţi auzit de şcoala de artă de la Cluj, de Adrian Ghenie sau de ceilalţi tineri artişti care reprezintă această şcoală?

Din păcate ,nu sunt familiarizată cu artiştii români ai acestei generaţii, dar poare voi ajunge să îi cunosc şi să găsim modalităţi să expunem lucrările lor în Israel. În luna mai va fi doar a treia mea vizită în Bucureşti, am mai realizat o expoziţie a unui artist vizual dadaist în urmă cu câţiva ani şi am în plan să fac o expoziţie a artiştilor DADA români, dar încă suntem în căutarea unei finanţări. Poate prin această vizită la Art Safari voi reuşi să intru în contact cu persoane interesate de propunere.

„Cred că nu a fost niciodată uşor să fii artist, dar suntem departe de momentul Renaşterii când un artist primea o finanţare pentru realizarea unui picturi murale pe o perioadă de patru ani. Artiştii de astăzi trebuie să depună efort permanent, unii dintre ei sunt profesori, alţii încearcă să găsească alte modalităţi să se întreţină şi puţini reuşesc să trăiască din arta lor şi să o vândă la nivel internaţional”

Există numeroase muzee cunoscute din lume care îşi pierd unii dintre cei mai buni curatori, pentru că aceştia aleg să lucreze pentru galerii comerciale de artă. Este o pierdere pentru ele? Este un câştig pentru piaţa de artă? Cum vedeţi dumneavoastră această migraţie?

Cred că totul se rezumă la problema banilor şi la anumite nevoi. Aici, în Israel, nu ni se permite să vindem opere de artă ca muzeu. Cred că este valabil în toată lumea şi cred că este foarte bine că există galerii comerciale şi curatori profesionişti care lucrează acolo. Când am început eu activitatea în acest domeniu, în urmă cu 30 de ani, galeriile nu erau profesionale cum sunt astăzi. Este bine că există curatori şi că lucrările se vând, sper doar să nu se ajungă ca artiştii să se gândească la modul în care trebuie să realizeze o lucrare doar pentru a se vinde.

Este mai mare presiune asupra artiştilor astăzi decât era, să zicem, acum câteva decenii?

Cred că nu a fost niciodată uşor să fii artist. Dar suntem departe de Renaştere, când un artist primea o finanţare pentru realizarea unui picturi murale pe o perioadă de patru ani. Artiştii de astăzi trebuie să depună efort permanent, unii dintre ei sunt profesori, alţii încearcă să găsească diferite modalităţi să se întreţină şi puţini reuşesc să trăiască din arta lor şi să o vândă la nivel internaţional.

Cred însă, şi asta e un lucru bun, că arta a devenit mult mai mult parte din viaţa noastră decât era în trecut. Avem exemplul târgului de artă din Bucureşti, un eveniment relativ nou care educă oamenii să viziteze astfel de locuri şi să cumpere artă. Să vă spun o scurtă poveste: Am o prietenă care şi-a cumpărat o casă nouă, a cheltuit o grămadă de bani pe acea casă şi, ştiind că lucrez într-un muzeu, mi-a cerut să mă ocup de decoratul pereţilor. I-am spus să îmi spună un buget de care dispune pentru a o putea orienta spre câteva galerii. Mi-a spus că nu ar cheltui mai mult de 100 dolari pe o lucrare. Şi atunci m-am gândit că într-adevăr există persoane care cheltuie 1.000 de dolari pentru o uşă din casă, dar când vine vorba de pereţi nu vor să cheltuiască mai mult de 100 de dolari. Acesta este doar un exemplu. Ce vreau să spun este că târgurile de artă învaţă oamenii din România, din Israel sau din orice alt loc din lume că nu este nimic rău în a să merge la un asemenea event, în a vedea ceva ce îţi place şi în a plăti 1.000 de dolari să ai acel ceva. Cred că este un fenomen care se întâmplă acum şi care nu se întâmpla până astăzi. Desigur, în New York, în Londra, în Paris oamenii au cumpărat din totdeauna artă. Dar acum se întâmplă acest lucru în locuri unde oamenii nu obişnuiau să facă asta.

Târguri de artă găsim acum în numeroase oraşe mici şi oamenii nu vin la ele doar să vadă artă, ci şi să cumpere. În copilărie, aveam acasă reproduceri de lucrări de artă, iar mai târziu, tata fiind artist, am avut şi originale. Când am crescut şi m-am căsătorit, am început să cumpăr şi eu artă şi apropiaţii mă întrebau dacă chiar am dat banii pe ea. Acum, vedem că oamenii cumpără originale şi nu mai există piaţă pentru reproduceri. Când eu am crescut în anii ’60-’70, reproducerile însemnau şi să decupezi poze din reviste şi să le înrămezi. Astăzi, în schimb, oamenii cumpără tot mai mult originale, chiar dacă nu toate sunt la fel de valoroase artistic. Nu muzeele au contribuit la această schimbare de mentalitate, ci târgurile şi galeriile au făcut să se întâmple asta. Muzeele nu vând artă şi nici nu trebuie să vândă artă. Muzeele trebuie să expună artă de valoare. Dacă vor să vândă marfă o pot face prin magazine de suveniruri, cu tricouri şi cataloage.

„Muzeele trebuie să expună artă de valoare, nu marfă. Pentru marfă avem magazinele muzeelor, cu tricouri şi cataloage”

În ce oraş consideraţi că este la momentul actual reprezentat cel mai bine spiritul artistic?

Cel mai spectaculos loc din punct de vedere artistic pentru mine este India, dar pentru a vedea cu adevărat artă, doar New York-ul contează. Merg de cel puţin două ori pe an la New York să văd artă dar, cum spuneam, inima mea este în India. Bineînţeles şi Londra, Paris, Berlin sunt notabile, iar în ultimii ani un loc interesant pentru piaţa artei este Istanbul. Chiar dacă situaţia politică nu este încurajatoare acolo, din punct de vedere artistic ar trebui să privim mai atenţi spre Istanbul.

Clipboard01Raya Zommer-Tal (n. Haifa, 1958), din 1988 director şi curator-şef al Janco-Dada Museum din Ein Hod, este curatorul a peste 100 de expoziţii. Cercetările sale şi numeroasele studii publicate se concentrează asupra artei contemporane, mişcării Dada şi opera lui Marcel Janco. A participat la numeroase conferinţe internaţionale în Israel şi în străinătate, unde a susţinut prezentări ale cercetărilor sale. A fost, de asemenea, consilier în domeniul artei în cadrul Ministerului pentru Integrarea Imigraţilor din Israel şi companiei Israel Electricity Corporation Ltd; curator invitat în cadrul unor importante spaţii de artă contemporană din lume; membru al diverselor comitete profesionale din cadrul Consiliului Muzeelor, Asociaţiei Muzeelor din Israel, Fondul Cultural din Haifa şi comitetul „Amanu La’am” etc. Absolventă a Facultăţii de Artă şi Studii Israeliene, Universitatea din Haifa, a absolvit în 1985 Muzeologia la Universitatea din Tel Aviv, continuându-şi studiile postuniversitare în cadrul Departamentului de artă al Universităţii din Haifa. Dna Zommer-Tal a fost director adjunct al Hecht Museum, Universitatea din Haifa, din 1984 şi până la numirea sa la Muzeul Janco-Dada.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fifteen + 11 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te