Războiul surd al româncelor cu România

În România, în ultimii ani s-au născut între 12.000 şi 20.000 de copii în fiecare lună. Între 100 şi 160 de copii cu vârsta sub un an mor în fiecare lună. Alţi 2.000 mor la mai puţin de cinci ani. Sunt cifrele care menţin ţara noastră pe primul loc în clasamentul mortalităţii infantile din Europa. Suntem pe primul loc şi la mortalitatea maternă: de două ori şi jumătate mai mare faţă de media UE, de trei ori mai mare în România faţă de Bulgaria, de 10 ori mai mare decât în Polonia. În România vorbim de 26.000 de sarcini la minore pe an.


Distribuie articolul

A născut pe câmp, sub câte un pom sau pe malul pârâului. A născut la lumina lămpii, ajutată de moaşa satului, a născut lângă sobă sub ochii copiilor. Sau ţinându-se de gard în spatele grădinii, ca să nu „pângărească” casa.

A ţinut suferinţa în măruntaiele ei, învăluită în straturi repetate de ruşini pe care toţi i le băgau în cap. Preotul, bărbatul, primarul comunist, secretarul de partid şi miliţianul, ginecologul fabricii şi preşedintele republicii, toţi erau stăpâni peste pântecul ei. Gheme de suferinţă s-au adunat în burta femeii românce, taine şi răni, crime. Vecina noastră a murit într-o zi de vară, întinsă la soare pe pătură. Băuse ceai de frunze din oleandrul de lângă fântână, ca să „piardă”. Bărbatul ei beţiv o bătea de câte ori îi trecea prin faţa ochilor, iar femeia a vrut să-l scape măcar pe el, pe copil, de chinurile vieţii. Au scăpat amândoi. Comunismul măturase umanitatea şi din bătătura ei din fundul satului. Şi locul acela era pe harta miliţiei comuniste. A fost îndelung criticată post-mortem.

Anii 1967-1968 sunt ani însemnaţi în memoria ei. Atunci, femeia româncă a născut vrând-nevrând. A născut la porunca partidului. Cohorte de copii ce trebuiau să ridice comunismul, ca lecţie de succes pentru tot restul planetei.

Ne-am ales cu zeci de mii de femei moarte (nu există statistici exacte din acea perioadă, comuniştii au camuflat cât au putut „eşecurile”, punându-le pe seama altor cauze).

Din când în când, vreuna, fără noroc, devenea exemplu negativ şi era scoasă în faţa mulţimii, batjocorită şi arătată cu degetul. Era o sabotoare, trădătoare de ţară.

După revoluţie, femeia română şi-a revendicat dreptul de a spune nu. Statisticile au arătat că numărul avorturilor explodase, natalitatea a fost la pământ, iar naşterile au început să apară tot mai târziu: femeia urbană devenea mamă la „bătrâneţe”. După anul 2000, lucrurile se redresează în mediul urban, dar rămân precare în mediulrural. Spitalele şi maternităţile se împuţinează, copiii cu deficienţe se înmulţesc, nou născuţii prematuri mor pe capete. Devenim primii în Europa la numărul de nou născuţi morţi. Maladiile societăţii postcomuniste îi lovesc în primul rând pe ei. Sistemul spitalicesc este ruinat şi nedotat cu aparatura necesară, lipsa personalului se adaugă la toate celelalte lipsuri. Femeia română se întoarce la singurătatea ei şi caută salvarea prin propriile forţe.

Sub un kilogram nu erau consideraţi fiinţe umane

În anii ’60, 50% dintre copiii născuţi înainte de termen mureau. Trei decenii mai târziu supravieţuiau jumătate dintre cei născuţi la 24 de săptămâni, iar în pragul mileniului trei, supravieţuiesc 20% dintre cei născuţi la mai puţin de 23 de săptămâni.

Pentru unii, viaţa începe de la 380 de grame

Neonatologia a evoluat în lume; la noi, în anii ‘90, rezidenţii se uitau în dicţionare să vadă ce este aia. Medicul Manuela Cucerea profesează acum la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu-Mureş. După ce a terminat facultatea de medicină pediatrică a mers la rezidenţiat şi mărturiseşte că „atunci am văzut pentru prima oară denumirea de pediatrie-neonatologie şi ştiu că m-am uitat în dicţionar să văd ce înseamnă”. Din 1993 s-a introdus ca specialitate separată.

Şi abia din 2004 România a intrat pe un program special dedicat neonatologiei: RoNeoNat, implementat cu ajutorul Elveţiei.

Românii şi elveţienii, adică elveţienii

În 2004 au venit elveţienii. Au vizitat toate centrele din ţară şi au ales două: Târgu-Mureş şi Iaşi, acestea aveau să fie centre regionale pilot de terapie intensivă pentru nou-născuţi. Cel din Târgu-Mureş, pentru că avea specialişti, a fost desemnat singurul centru unde pot avea loc intervenţii complexe, de chirurgie cardiacă, la copiii nou-născuţi. A durat patru ani implementarea programului pilot româno-elveţian. „Elveţienii au asigurat pregătirea personalului, ne-au adus la zi”, explică acum medicul Manuela Cucerea. „Au ţinut cursuri, ne-au oferit traning şi în Elveţia, au susţinut financiar modernizarea spitalului, au făcut enorm pentru noi. Dar cel mai important, au dotat secţiile cu aparatură nouă, modernă, tehnologie de ultimă generaţie. Ne uitam la aparate şi nu ne venea să credem că sunt la noi în spital. Erau de vis! Dovadă că au fost performante este faptul că au rezistat, folosite non-stop, supraexploatate, timp de paisprezece ani. Acum însă au început să cedeze. Rând pe rând, cad de tot. Cei de la service ni le dau pentru casare. Vedeţi, astea cu pungile pe ele de pe hol nu mai pot fi reparate, pentru că nici nu se mai fabrică modelele acestea şi nu mai sunt piese de schimb.

În acest moment suntem în criză. Deşi suntem singurul centru din toată ţara unde se operează copiii cu malformaţii pe cord, patologii critice, avem doar zece locuri la terapie intensivă şi cam douăzeci de copii tot timpul. Zece paturi pe toată ţara, vă daţi seama? Nu avem echipament, nu este personal suficient, nu ştiu până unde mai putem!”.

Pe uşă tocmai intră o doctoriţă mai tânără, întreabă ce să facă cu copilul din Salvare, trimis de la Harghita. E de câteva ore în Salvare în curtea spitalului şi nu au unde să-l ducă, nu sunt locuri niciunde, ar trebui operat de urgenţă, dar chirurgia nu mai are locuri.

Tânăra e neiertătoare, se înfurie, se zbate, spune că nu se mai poate, că a avut şi copil de 18 ani internat la ei, la nou-născuţi, pentru că nu-l putea lăsa bolnav în faţa spitalului, dar aşa nu se mai poate! Presiunea pe spital creşte cu fiecare zi. Mamele cu copiii în braţe sau în pântec, ştiind că vor avea nevoie de intervenţii medicale, vin până sub zidurile spitalului, caută adăpost prin oraş şi apoi cheamă Salvarea.

„Avem informaţii, ştim, vedem cu ochii noştri că vin din toată ţara femei gravide când li se apropie termenul şi stau pe la pensiunile din preajmă. Când soseşte momentul, sună la salvare şi ştiu că ajung aici, pe mâinile care trebuie. Nu e normal, dar poţi să le reproşezi ceva, poţi să le condamni? Ce nu face o mamă ca să-şi salveze copilul? Le înţeleg, le înţeleg atât de bine! Dar şi dacă vin la spital şi nu e loc şi nu este echipamentul necesar, moare copilul aici, ce-am făcut?”, se întreabă medicul Cucerea.

La ora actuală, şi cele mai performante centre sunt subdotate

„Ce nu înţeleg este ce face România?! Anul acesta ne-au ajutat cei de la Organizaţia «Salvaţi Copiii», au făcut o colectă publică şi au adunat o sută de mii de euro, am luat aparatură de maximă necesitate. Dar nu poţi să te bazezi doar pe ONG-uri şi pe elveţieni, trebuie să ne sprijinim în primul rând pe statul român. Copiii sunt grija statului, nu sunt o chestiune facultativă care să meargă doar cu ajutoare din mila publică. Spitalul a putut cumpăra doar două ventilatoare. Şi atunci, cum să facem? După 14 ani să vină tot elveţienii? Ne-au dat o dată, să ne mai dea o dată, totei?”

Ţara „păpădiilor”

În saloanele de prematuri din Spitalul de la Târgu-Mureş pluteşti ca într-o altă lume. E lumea vieţii de început, a vieţii de dinainte de viaţă. Prin sticla incubatoarelor îi vezi înotând aievea, ca în mici acvarii în care trupul lor se face trup de om. E linişte şi cald, e mult verde şi alb. Expresia lui Mihai e de om matur, priveşte atent, face semne bizare cu mâinile, pare preocupat de noua lume în care s-a trezit, incapabil s-o înfrunte singur.

Copiii stau aici şi câte o jumătate de an, până când fac trei kilograme. Cel mai mic copil pe care l-au avut în grijă şi din care au făcut om, un băiat de undeva de pe lângă Braşov, a avut 420 de grame la naştere şi 380 după ce a scăzut în primele zile. A stat şase luni la incubator. „Salvăm 80-85% dintre ei”, spune medicul Manuela Cucerea, „acum 10-15 ani nu salvam niciunul.”

Legea, până în 2004, era ca născuţii sub un kilogram să nu fie înregistraţi, erau consideraţi avortaţi. De atunci, neonatologia la noi a avut o evoluţie fulminantă. „Avem specialişti, am fi în stare să rezolvăm multe cazuri”, explică medicul, „dar spaţiul nu ne mai permite. Spitalul este neîncăpător şi nu mai poate fi extins. Am făcut deja un etaj în plus deasupra, o mansardă, nu mai avem unde să ne extindem. Dacă nu se fac investiţii în spitale noi şi-n aparatură, vom pierde multe vieţi.”

Medicul şef de secţie are mai multe fotografii în telefonul mobil, aşa cum unii părinţi au poze cu copiii lor; Manuela Cucerea are poza cu tortul Smarandei de când a împlinit 18 ani, a lui Vasile, care este perfect. Acum câteva zile a împlinit 10 ani şi a fost sărbătorit de părinţi la spital. El este primul copil tratat cu viagra, Dani Borcea, care e un talentat, acum are 12 ani… şi rând pe rând mi-i arată pe toţi. Aceştia sunt copiii ei şi cu fiecare an în lista de aniversări mai adaugă. 1.570 avea în ziua când am vizitat-o. Studiile arată că mortalitatea perinatală ajunge la 90% dacă un prematur precoce nu se naşte în spitalul adecvat echipat. În România, este cazul unuia din 10 copii, dar el va supravieţui numai dacă are şansa de a fi tratat într-una dintre maternităţile de nivel III de terapie intensivă pentru nou-născuţi din ţară, aşa cum este cea de la Târgu-Mureş.

Există doar jumătate din numărul de paturi necesare pentru spitalizarea prematurilor. La un necesar naţional de peste 500 de paturi, România are doar aproximativ 250 de locuri în terapia intensivă neonatală.

Salvaţi copiii, că România are altă treabă!

I-am căutat pe cei de la Organizaţia „Salvaţi copiii!”. I-am găsit uşor, practic ei sunt peste tot. Activi şi atenţi, adună fonduri, fac conferinţe, informează presa, lucrează pe toate planurile. Fac tot ce pot. Ei mi-au descris situaţia de la spitalul din Târgu-Mureş astfel: „Numai în 2017, 350 de copii din întreaga regiune au fost internaţi acolo, în regim de terapie intensivă, majoritatea fiind copii născuţi prematur.

Studiile arată că mortalitatea perinatală ajunge la 90% dacă un prematur precoce nu se naşte în spitalul adecvat echipat

Dintre aceştia, 56 de cazuri au fost direct transferate la secţia chirurgie cardiovasculară din cadrul Institutului de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu-Mureş, unde au fost operaţi de malformaţii cardiace. Necesitatea unei aparaturi medicale performante, mai ales în cazurile de patologie severă, este foarte importantă, au existat nou-născuţi sub 1.000 de grame, care au crescut şi au recuperat aproape miraculos decalajul. Aici ajung copii prematuri, cu patologii complexe, pentru care orice minut de întârziere în intervenţie poate fi fatal.”

Şi a urmat o descriere succintă a sistemului de sănătate postnatală din România: „Maternităţile nu sunt dotate corespunzător, ultimul proiect organizatoric naţional de dotare a maternităţilor şi secţiilor de terapie intensivă neonatală datează din 2007, au trecut peste 10 ani şi dotările sunt învechite. Lipsa personalului este gravă, atât la nivel specializat, cât şi la nivelul personalului mediu.

Există unităţi sanitare, chiar de nivel superior – spitale judeţene, care nu pot asigura asistenţă medicală continuă 24/7. Lipsa unei specialităţi dintr-un spital, de exemplu anestezie, face imposibilă desfăşurarea în siguranţă a unei naşteri, chiar dacă obstetricianul şi pediatrul sunt prezenţi. Lipsa ambulanţelor echipate corespunzător pentru transportul prematurilor. Lipsa unor compartimente specializate: spitalele de pediatrie – secţiilechirurgicale ar trebui să aibă un compartiment destinat nou-născuţilor cu malformaţii chirurgicale şi prematurilor cu EUN, unde să aibă condiţii de îngrijire pre şi postoperatorii, precum şi condiţii în sălile operatorii, chiar şi pentru prematurii de 700 – 800 de grame. Rata de supravieţuire este redusă în cazul acestei grupe de nou-născuţi, frecvent aceşti copii sunt plimbaţi de câteva ori spre serviciile chirurgicale până la acceptare şi rezolvare”.

La sfârşitul acestui sumbru raport de ţară, făcut de Ştefania Mircea de la „Salvaţi copiii”, între noi s-a lăsat tăcerea. Naşterea în România este mai mult un travaliu spitalicesc.

Războiul tatălui

Mihai s-a născut de curând, în 14 septembrie, poţi număra zilele care au trecut. S-a născut prin cezariană, la Spitalul Judeţean din Baia Mare. După operaţie, mama a fost dusă într-un salon cu încă o mămică, iar copilul lasaloanele nou-născuţilor. Nimic nu prevestea că Mihai va ajungeun caz de notorietate, şi că de el, de ce i s-a întâmplat lui, va depinde poate, viaţa altora.

„La două zile de la naştere”, povesteşte tatăl lui, Ilyes Lorand, un tânăr profesor de dans, „copilului meu i-a apărut o bubiţă la o ureche. În următoarea zi, în loc să se micşoreze şi să regreseze aşa cum ar fi fost normal, rana era mai mare. Am cerut explicaţii, eram îngrijorat, vă daţi seama! I s-au făcut analize, avea o infecţie. S-a spus că a contactat stafilococul auriu şi că probabilmama l-a adus în spital. Dar şi copilul vecinei de salon a luat stafilococul, deşi el n-a fost adus la mamă în salon. Atunci, bacteria era acolo, în spital, unde se aflau copiii. I-au făcut tratament şi la cinci zile de la naştere ne-au dat drumul acasă. Acasă, copilului i-a fost şi mai rău, s-a umplut tot de bube, şi la subraţ, şi pe tot corpul. Ne-am întors la spital. Nu aveau locuri, cu greu au făcut rost de un salon, dar l-au reinternat şi l-au trecut pe tratament cu antibiotice. Am avut noroc că a răspuns la tratament şi i-a trecut, s-a vindecat, acum e bine. Dar dacă nu era, dacă nu-i trecea, îi mâncam de vii! Un părinte ajunge în stare de orice!”.

„Problema rămâne”, continuă Lorand, „pentru că ei nu vor să o recunoască, să explice ce s-a întâmplat. I-am atras atenţia ministrului sănătăţii, am făcut o conferinţă de presă pe treptele spitalului şi acum îi dau în judecată. Asta ca să fiu sigur că nu li se mai întâmplă şi altora. Mă gândesc, că dacă mă lupt eu cu ei, îi scutesc pe următorii copii şi părinţi de necazuri şi poate salvăm vieţi.

La un necesar naţional de peste 500 de paturi, România are doar aproximativ 250 de locuri în terapia intensivă neonatală.

Doamna ministru, care a plecat din acest spital, mi-a răspuns că România are doar 1% infecţii intraspitaliceşti în comparaţie cu Elveţia, Anglia sau alte ţări care au şi 6%. Desigur, mi-am zis eu, dacă sistemul nu le recunoaşte şi nu le raportează! Noi ne minţim singuri, ca în comunism! Dar ce folos că părem în regulă în ochii lumii, dacă noi murim aici? Unii medici spun că ar fi mai mulţi copii bolnavi în spitalul acela, dar adevărul este ascuns. O mamă se plângea că i-a murit copilul la două zile de la naştere, apoi a murit şi ea, ceea ce presupune că a fost tot ceva contagios. Unii medici spun că se fac mult mai multe cezariene pe zi decât ar fi regulamentar: se pot face două, dar se fac şi 7-8. Şi că în ritmul acesta dezinfectanţii nu au timp să-şi facă efectul. Dar oricare ar fi cauzele, ele trebuie recunoscute şi rezolvate. Nu poţi trăi în minciună, minciuna ucide!”.

Moartea mamelor

Judeţele cu cele mai multe decese ale nou-născuţilor sunt cele sărace: Dolj, Vaslui, Vâlcea, aşa arată statisticile. Accesul mamelor la serviciile medicale în anumite zone, tinde spre zero. Una din cinci femei însărcinate nu a mers niciodată la un medic specialist. Mortalitatea maternă este dată de sarcinile cu risc care sunt în primul rând sarcinile laminore, un fenomen foarte larg în România, pentru că vorbim de 26.000 de sarcini la minore pe an.

Suntem pe primul loc la mortalitatea maternă în Europa, de doua ori şi jumătate mai mare faţă de media UE, de trei ori mai mare în România faţă de Bulgaria, şi de 10 ori mai mare faţă de Polonia.

În România, teoretic, mamele au dreptul la controale gratuite, la analize medicale, la ecografii gratuite, acestea conform legii. În realitate, legea nu se aplică, practic drepturile acestor mame nu sunt respectate, deşi se vorbeşte mult despre faptul că ar trebui să respectăm mama, să respectăm dreptul ei şi al fătului la viaţă şi la sănătate. Sărăcia, lipsa de informare, accesul dificil la serviciile medicale, incultura, toate pot fi cauze ale acestui fenomen îngrijorător. Pe fondul acestor situaţii alarmante a avut loc şi o iniţiativă de a se introduce educaţia sexuală în şcoli, dar care a fost respinsă de unele instituţii şi retrasă de Ministerul Educaţiei.

Medicul Manuela Cucerea, în ziua în care am vizitat-o ajunsese la al 1.570-lea copil pe care îl trata

Începând din 2010, „Salvaţi Copiii” a iniţiat programul „Fiecare Copil Contează” prin care şi-a propus să-şi concentreze eforturile pe dotarea maternităţilor cu echipamente medicale performante şi pe dezvoltarea programelor de suport parental adresate familiilor din comunităţile defavorizate. Programele speciale ţin în viaţă maternităţile, pentru că altfel, spitalele nu fac faţă solicitărilor. Despre cele trei spitale regionale din fiecare provincie românească se vorbeşte de cincisprezece ani, dar încă nu s-a pus nicio cărămidă la temelia lor, deşi banii puteau fi luaţi de la Uniunea Europeană. Între timp, ţările din jurul nostru au folosit programele de finanţare ale Uniunii şi au construit spitale moderne, aşa acum au făcut Croaţia, Polonia, Slovacia, Malta şi altele. Tinerele mame mai înstărite de la noi nasc la AKH la Viena sau în clinicile private, iar cele sărace pe unde pot. Presa a umplut pagini întregi de ziare, ore de televiziune, an de an, despre maternităţile groazei din România. Dar naşterea unei lumi noi se face greu. Se lasă îndelung aşteptată.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te