Răzvan Nicolescu, antropolog: „Cred că reţelele sociale au mai degrabă potenţial de agregare decât de dezagregare”

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean


Răzvan Nicolescu este antropolog. S-a născut la Bucureşti în 1976, a plecat din ţară „pentru a înţelege mai bine lumea – din curiozitate şi pasiune pentru antropologie” – după ce a muncit în România vreme de opt ani. Soţia sa, Gabriela Nicolescu, este şi ea antropolog specializat în studii vizuale şi muzee şi amândoi lucrează în universităţi diferite din Londra. În Londra li s-au născut cei trei copii. Vor să se întoarcă și în câţiva ani să trăiască şi să muncească în România.

A ales Londra pentru că acolo există un program de masterat în Cultură Materială şi Vizuală la University College London care îl interesa. A rămas pentru doctorat şi apoi pentru un program postdoctorat, în prezent lucrează la Imperial College London într-un proiect guvernamental care urmăreşte valoarea economică şi socială a tehnologiei “Internet of Things”.

Spune că îi este dor de România, de părinţi, de prieteni, de părintele lui duhovnic. Ce are la Londra şi este mai puţin în România este un sentiment de siguranţă în aproape toate domeniile, dar, spune el “cred că trebuie să construim asta şi în România şi încet-încet o vom face.”

Am purtat cu Răzvan Nicolescu o discuţie în interviul următor despre mişcările de stradă din România, despre rolul reţelelor sociale şi transformările sociale la care asistăm, despre post-comunism şi controversatul „post-adevăr”, dar şi despre surprizele ce ne pot aştepta.

 

Reţelele sociale sunt un univers care ne preocupă tot mai mult. Domnule Nicolescu, cum vedeţi dumneavoastră rolul lor în promovarea ideilor? În era “post-adevăr”, schimbările sociale, răsturnările de situaţie, succesul lui Donald Trump ori Brexitul, de exemplu, sunt asociate cu aceste reţele sociale. Dar şi despre mişcările sociale din România s-a vorbit în acest context.

R: Rolul lor este primordial şi începem să ne dăm seama de acest lucru. Marea majoritate a tinerilor cu care am lucrat în sudul Italiei îşi citesc ştirile de pe Facebook. Tot acolo vorbesc cu prietenii lor, se joacă, şi îşi rezolva multe din anxietăţile specifice vârstei. Pentru ei, ca şi pentru mulţi adulţi care au participat în cercetarea noastră, reţelele sociale sunt extrem de importante şi de aceea aceste reţele nu trebuie luate nici în derizoriu şi nici tratate cu prejudecăţi – ci, din contră, trebuie studiate temeinic şi înţelese. Antropologia poate face acest lucru, chiar dacă cu o întârziere considerabilă datorată metodelor de investigaţie specifice, cum ar fi observaţia participativă bazată pe încredere reciprocă şi sinceritate. Aceste lucruri cer timp şi, de multe ori, noi, antropologii ne găsim mult în urmă evenimentelor pe care le studiem. Totuşi, cred că de cele mai multe ori rezultatele cercetărilor antropologice sunt durabile în timp şi datorită acestui mod specific de a privi lumea.

În ceea ce priveşte a două parte a întrebării dvs., trebuie să mărturisesc că nu sunt prea încântat de sintagma ‘post-adevăr’. După mine, este o găselniţă interesantă care poate avea utilitate teoretică, însă cred că nu ne ajută prea mult să înţelegem ceva. Mai degrabă, împachetează şi camuflează subiectul pe care dorim să îl aflăm în explicaţii generale şi de multe ori neexplorate cu adevărat. Dacă ne gândim bine, simplul fapt că ar există o era „post-adevăr” implică faptul că undeva, cândva, ar fi existat o era „adevăr”. Eu cred că până şi mulţi dintre susţinătorii pasionaţi ai aceste sintagme se îndoiesc de acest lucru. Mai degrabă, aş spune că noi trăim vremuri în care pur şi simplu este din ce în ce mai dificil pentru mulţi oameni să desluşească consecinţele anumitor evenimente pe care le trăiesc indirect sau chiar şi direct – şi asta ar putea fi interpretat de intelectuali sau formatori de opinie ca o dovadă a lipsei adevărului. Eu cred că lucurile nu stau aşa: nu vedem adevărul pentru că nu îl căutăm suficient de mult şi de bine sau nu îl căutăm în locul potrivit.

Într-adevăr s-a scris mult despre rolul jucat de reţelele sociale în special în alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA. Dar asta nu demonstrează vreun „post-adevăr”, ci o situaţie pe care încă nu o înţelegem suficient. Spre exemplu, în acest caz este adevărat că stafful de campanie al lui Donald Trump a folosit algoritmi şi procedee computerizate pentru a transmite, inclusiv folosind social media, informaţii customizate diferitelor audienţe/grupuri ţintă cu o granularitate extrem de fină. Dar în acelaşi timp este adevărat şi că, spre exemplu, grupuri de tineri cu abilităţi IT şi cunoştinţe de politică economică care nu au avut neapărat o miză politică în aceste alegeri, au folosit intens materiale online pro-Trump, însă nu pentru a-i facilita victoria, ci pentru a atrage cât mai mulţi cititori americani online, ceea ce poate asigura venituri directe substanţiale din vânzarea de publicitate online.

Dar aceste lucruri nu “demonstrează” că reţelele sociale ar avea vreo anumite proprietate mai mult sau mai puţin intrinsecă, spre exemplu că ar favoriza anumite subiecte sau agende politice. Cercetarea noastră Why We Post arată că oamenii sunt aceia care dictează cum folosesc reţelele sociale în comunităţile lor şi acest lucru este greu de “văzut” la scară globală şi pentru că la nivel global, de multe ori, avem tendinţa să generalizăm fenomene particulare sau să preluăm stereotipuri din anumite zone şi să le aplicăm în altele.

Reţelele sociale unesc oamenii şi nu îi dezbină

În acelaşi timp, ne putem imagina cum ar fi fost dacă Socrate avea cont pe o reţea de socializare sau Iisus Cristos sau Galileo Galilei.

R: Bineînţeles, însă nu trebuie să fim siguri că ideile bune ar prinde mai repede dacă ar avea parte de o difuzare mai bună. în acelaşi timp, câţi oameni ar citi pe reţelele sociale ce ar scrie Socrate? Trebuie să dau aici exemplul acestui gen „meme” în Engleză care indică o formă simplă, mai mult sau mai puţin convenţională, de a exprimă un gând sau o trăire pe social media. „Meme” sunt precum nişte ilustrate în care share-uim gânduri sau citate celebre. Este un gen care se foloseşte în diferite forme în toată lumea şi care, printre altele, traduce mesaje relativ complicate (ca în cazul lui Socrate) sau la care pur şi simplu nu avem acces, într-un limbaj relativ simplu care poate fi înţeles şi împărtăşit de cât mai mulţi oameni pe social media. Mie îmi place în mod particular acest gen pentru că translatează între registre foarte diferite de înţelegere, uşurează accesul la informaţie şi, în cele din urmă, uneşte în diferite moduri şi facilitează înţelegerea inter-umană. Este un fel de Wikipedia condensat, drăguţ, şi de multe ori nesolicitat!

Se vorbeşte mult despre fragmentarea socială din România, despre dezbinare, despre cele două Românii. Unii pun acest fenomen pe seama manipulărilor din partea celor interesaţi. Dar dvs. cum le vedeţi, care sunt cauzele mai adânci ale acestor diferenţe sociale şi de mentalitate dacă ele există? Cum aţi descrie postcomunismul românesc?

R: Se vorbeşte despre cele două Românii, dar se vorbeşte şi despre cele două Americi şi despre cele două Anglii! În contextul în care trebuie să alegi între două forţe sau direcţii principale, este normal să asistăm la un astfel de polarizare. Manipulări au fost şi vor fi întotdeauna. Important este să nu ne pierdem capul pe cât putem şi să încercăm să înţelegem ce se întâmplă. De aceea, nu m-aş avânta să mă duc prea mult în timp în explicarea acestor diferenţe sociale. Aş vorbi un pic despre acest postcomunism românesc, aşa cum l-am receptat eu în lucrarea mea de doctorat. Acolo vorbesc despre o societate rurală aflată în inima Bărăganului, care reflectă într-un mod particular tendinţe de la nivel în special naţional, dar şi regional. La nivel naţional avem economia politică care privilegiază acumulările mari de capital în dauna acumulărilor mai mici de capital sau muncă în condiţii de dependenţă nu numai economică ci şi socială şi de multe ori politică în dauna muncii individuale sau asociative. La asta se adaugă diferenţele sociale specifice satelor din sudul României, cum ar fi diferenţele dintre proprietarii de pământ şi cei care nu au pământ, dintre elite (economice, culturale) şi restul populaţiei, dintre gospodari şi ne-gospodari, şi aşa mai departe. La acestea adăugaţi lucruri cum ar fi sensibilitatea ţărănească, credinţă ortodoxă, obiceiurile şi tradiţiile locului şi veţi vedea că nu avem de a face cu două Românii ci cu o diversitate care în anumite momente sensibile, cum sunt cele cu intensitate politică şi vizibilitate mare, poate apărea că se polarizează. Însă nu aceste polarizări mai mult sau mai puţin temporare trebuie să ne preocupe în principal. Secretul nu stă în a identifica tabere şi party-prix-uri, ci a vedea (a se intelege – construi politici publice, de exemplu) cum putem face că această diversitate să funcţioneze în interesul tuturor.

În relaţie cu protestele recente din România, trebuie să spun că mai ales în oraşele mari cred că putem vorbi de două feluri de a vedea lumea care au rădăcini adânci în perioada comunistă, dar se întind prin perioada interbelică până spre idealurile de fondare a statului naţional Român. Soţia mea, Gabriela Nicolescu, a scris despre asta o teza întreagă de doctorat. Este greu pentru mine să sintetizez această cercetare aici, însă pot spune că aceste moduri diferite de a vedea lumea au foarte mult la baza ideologii personale şi diferenţe sociale precomuniste peste care s-au suprapus practici diferite de a munci şi de a te raporta la societate în timpul comunismului din România. Probabil că această opoziţie a fost acutizată recent şi de o dominare politică a dreptei destul de autoritară în România în ultimul deceniu – dar acest lucru nu pot să-l afirm cu certitudine în afară unei cercetări punctuale asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt în România în ultimele luni.

Scurt şi la obiect, condensat, un nou mod de a comunica. Foto: Bogdan Grigore

Reţelele sociale fac şi ele parte din logică globalizării, au potenţial în a agrega mulţimile în jurul unor idei, pot uni conştiinţe, grupa oamenii în jurul unor valori comune. Dar există şi un potenţial de dezagregare? Pe măsură ce politicienii descoperă potenţialul enorm al acestor reţele, ne putem aştepta la folosirea lor în scopul manipulării în interese divergente?

R: Eu cred că reţelele sociale au mai degrabă potenţial de agregare. Dezagregarea vine că o consecinţă firească a faptului că suntem expuşi zilnic la o cantitate imensă de informaţie şi la posibilităţi multiple vizavi de cum să ne exprimăm sau cum să ne comportăm în diferitele comunităţi din care facem parte. Faptul că foştii colegi de şcoală sau membri ai familiilor extinse separaţi de migraţia economică sau politică se regăsesc pe Facebook sau pe WhatsApp este poate mai important decât faptul că există comunităţi de hobby-uri sau pagini de entertainment pe Facebook. Noi am văzut că reţelele sociale unesc oamenii şi nu îi dezbină.

În acelaşi timp, această unire se întâmplă într-un mod mai subtil decât ne-am aştepta. în urmă cercetării noastre am propus termenul de relaţii sociale scalabile („scalable sociality”) care încearcă să exprime ce au adus radical nou reţelele sociale în ceea ce priveşte relaţiile sociale. Folosind o multitudine de reţele sociale, cei mai mulţi dintre noi avem un control mai fin asupra gradului de privacy şi a dimensiunii grupului social în/cu care vrem să comunicăm. Spre exemplu, putem folosi reţele diferite cum sunt Facebook şi WhatsApp în funcţie de ce şi cui vrem să spunem ceva. Mai mult, putem folosi aceeaşi reţea şi putem spune exact acelaşi lucru într-un singur grup de “prieteni”, dar într-un fel în care ştim relativ sigur că numai o anumită parte a lor, spre exemplu cei mai intimi sau prietenii din copilărie, pot să înţeleagă. Cheia este de această dată la cei care recepţionează un mesaj – au ei destule date să-l descifreze?

În general, putem spune că anterior apariției rețelelor sociale media erau fie cu precădere private (telegramă, telefon, email), fie cu precădere publice (presă scrisă şi vorbită), iar social media au ocupat exact acest spaţiu între cele două. Astfel încât avem o oportunitate imensă de a fi informaţi, de a colabora şi de a înţelege.

Evident că ne putem aştepta la manipulări din toate direcţiile. Noi suntem poate acum mai atenţi la fenomenul politic, dar să ştiţi că şi aspectul economic este cel puţin la fel de important. Recent, Facebook a blocat inţiativa unei firme de asigurări de a folosi conţinutul de pe această reţea de socializare pentru a determina atitudini referitoare la potenţiale riscuri ale utilizatorilor săi. Intenţia era de a formula poliţe de asigurare care să ţină cont de comportamentul pe Facebook. Deci, cu cât erai mai “aşezat” şi postai lucruri legate de securitate şi siguranţă, cu atât aveai şanse mai mari să obţii un discount mai mare la următoarea poliţa de asigurare! Această inţiativă a fost blocată de către cei din conducerea Facebook nu pentru că ar fi încălcat termenele şi condiţiile de folosire a acestei reţele de socializare, ci pentru că au considerat că nu este corectă (”fair”). Este important de menţionat că şi reacţia vehementă pe Facebook şi în mass media împotriva acestei iniţiative a generat răspunsul oficial al conducerii Facebook. Alt exemplu de cum Facebook reacţionează şi încearcă să stopeze iniţiative considerate un-fair este încercarea de a stopa fenomenul cunsocut drept „fake news”. Acesta constă de fapt în dezvoltarea unor algoritmi la care utilizatorii să contribuie în timp real pentru a norma ştirile în funcţie de posibilitatea că ele să fie false. Este o încercare, nu lipsită de pericole, de a include “opinia publică” în decizii care înainte puteau fi luate mult mai discreţionar, dacă vreţi, de către comitete executive sau chiar de patroni de presă. Eu cred că în ciuda tuturor pericolelor, această direcţie de a democratiza şi de a integra reţelele sociale în “shared economy” care începe de aibă un cuvânt din ce în ce mai răspicat în economia globală este îmbucurător.

Comunicarea, confruntarea de idei pe care o fac posibilă reţelele de socializare au şi rol educativ? Contribuie la evoluţia omului social sau îl scoate din viaţă reală şi îl fac mai vulnerabil?

Comunicarea poate avea evident şi scop educativ. Colegul nostru din proiectul Why We Post care a cercetat în Brazilia a arătat că utilizarea intensă a reţelelor sociale şi a telefoanelor „smart” ajută direct alfabetizarea şi răspândirea cunoştinţelor inclusiv în rândul elevilor de şcoală primară şi secundară. În Anglia există multe inţiative în rândul şcolilor de a integra mediile online existente (pagină web, blog-ul şcolii, catalogul electronic, formele de feedback din partea părinţilor) cu reţelele sociale. Nu cred că există o reţetă universală. Mai degrabă, fiecare comunitate ar trebui să decidă singură în ce măsură doreşte acest fel de integrare şi de creştere a transparenţei în cazul actului educaţional. Trendul în Marea Britanie este că învăţământul primar şi secundar, de exemplu, este rezultatul colaborării dintre instituţia şcolii şi instituţia familiei, sau a celor care au grijă de elev. Iar, din moment ce fiecare dintre aceşti actori, şi personalul şcolii şi părinţii folosesc reţelele sociale, se pare că nu există un motiv foarte serios ca acestea să nu fie folosite pentru a uşura şi facilita interacţiunea cu scopul creşterii nivelului general al educaţiei.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţă reală include reţelele sociale, sau chiar se bazează pe ele – cum ar fi cazul dezvoltatorilor de conţinut sau al antreprenorilor care depind într-o măsură mare de cum folosesc reţelele sociale. Aşa că, în curând cred că nu va mai trebuie să vorbim în termeni de viaţă reală vs. viaţă virtuală sau online, pentru că aceste două sintagme se suprapun într-o bună măsură. în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor sociale, în cercetarea noastră am văzut că oamenii ştiu să utilizeze reţelele sociale într-un sens pozitiv, dacă au măsură în ceea ce fac, deci aşa reţelele sociale se aseamănă cu orice alt obiect mai mult sau mai puţin tehnologic.

Cum poţi să te aperi de manipulare în era informaţiilor, a comunicării, cum să rezişti sub asaltul ştirilor, cum alegi adevărul de minciună?

R: Acestea sunt întrebări excelente, dar foarte generale la care cred că fiecare dintre noi trebuie să dea un răspuns care îi este potrivit şi pe măsură. Eu unul nu folosesc niciun mediu online prea mult şi încerc să menţin un echilibru în ceea ce priveşte expunerea la informaţii. Spre exemplu, ştirile te asaltează dacă te laşi asaltat – adică dacă petreci multe ore uitându-te sau căutând ştiri. Apoi, împreună cu soţia mea am hotărât că în timpul şcolii copiii noştri “au voie” la televizor doar în weekend. Sunt mici decizii care ajută foarte mult.

În ceea ce priveşte adevărul, cred că nu trebuie să stăm pasivi în aşteptarea unui adevăr, ci fiecare din noi trebuie să-l caute într-un mod activ – chiar dacă asta înseamnă să-ţi întrebi prietenii apropiaţi sau părinţii. Cred că dacă noi aşteptăm mai puţin de la alţii şi cerem mai mult de la noi, vom găsi adevărul mai repede şi una dintre consecinţe va fi şi aceea că cei care denaturează într-un fel sau altul adevărul vor avea tot mai puţini clienţi care să-i asculte. Nu este o viziune utopică, chiar se întâmplă în foarte multe domenii din jurul nostru, trebuie doar să perseverăm în a caută adevărul şi a-l spune.

În ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor sociale, în cercetarea noastră am văzut că oamenii ştiu să utilizeze reţelele sociale într-un sens pozitiv. Foto: Nicu Cherciu

Sunteţi antropolog, iar antropologia este, după părearea unora, “ştiinţă ştiinţelor”, ce anume credeţi dvs. că determina evoluţia în mod fundamental, cum se produc marile schimbări şi care va fi provocarea viitorului pentru omul contemporan?

R: Eu aş fi de acord mai degrabă cu cei care spun că toate ştiinţele sunt la fel de importante pentru că ele contribuie în moduri diferite dar complementare la cunoaştere, înţelegere şi wellfare. Eu unul sunt foarte influenţat de o gândire hegeliană care spune în principiu că cele mai multe fenomene sociale şi culturale nu sunt discrete şi disparate, ci precum revoluţiile sau mişcările sociale, acestea sunt parte a unor procese care durează în timp. şi prin această durata, ele evoluează, Spre exemplu, dacă luăm Codul Penal sau învăţământul, pentru că tot am vorbit de el, prevederi sau practici care erau absolut acceptabile doar cu un secol în urmă acum sunt de neimaginat. De multe ori, într-adevăr revoluţiile sau luările de poziţii vehemente pot grăbi anumite schimbări în anumite zone, dar la scara istoriei şi într-o perspectivă globală acestea parcă sunt mai puţin importante decât atunci când ne concentrăm exclusiv asupra lor şi suntem încântaţi că se întâmplă. Este greu, într-adevăr ca om cu o existenţa relativ scurtă pe acest pământ, să accepţi că lucrurile până la urmă se vor „perfecţiona” – din punctul tău de vedere – dar fără garanţii în ceea ce priveşte cum şi mai ales când. Dar în acelaşi timp, trebuie să vedem că mulţi dintre cei care îşi doresc astfel de „perfecţionări” sau „îmbunătăţiri” într-un ritm prea alert – mai alert decât îl poate suportă societatea pe care o conduc, spre exemplu – vor cădea negreşit în diferite forme de autoritate şi violenţă – vezi de la Fascism, la Comunism până la relaţiile de la locul de muncă în care şeful îţi poate cere să produci de unul singur în câteva zile ceva ce poate fi produs omeneşte de o echipa de mai mulţi colegi într-un interval de o săptămână. Acesta este un caz de violenţă cotidiană inacceptabilă care poate avea repercursiuni grave – şi asupra angajatiilor, a colegilor şi a familiilor lor dar şi asupra calităţii muncii depuse – la care ar trebui să reacţionăm la fel de prompt că şi în cazul altor nedreptăţi sociale. Din păcate însă de multe ori nu suntem în poziţia să o facem şi atunci trebuie să fim ajuatti de instituţii puternice – care iar din păcate nu se construiesc decât în timp.

Ce mari surprize, ce lebede negre, credeţi că ne pot ieşi în cale?

R: Foarte multe, evident mai multe că până acum. Dar asta este şi pentru că acum avem mai multe „unelte” şi timp să le observăm şi să le cuantificăm. Credeţi-mă că în cercetările mele am văzut femei şi bărbaţi care se şcoală la 3 sau 4 dimineaţă să muncească şi vin obosiţi acasă seară, de-abia au timp să „arunce” legume la fiert să dea de mâncare copiilor şi implicit nu au timp să disece ştirile false de cele mai puţin false şi, paradoxal, poate pentru aceşti oameni o „lebădă neagră” care s-ar strecura în societate s-ar putea să nu însemne o schimbare prea mare.

Spunând asta, cred că trebuie să fim atenţi la avansul tehnologic, să încercăm să-l înţelegem şi nu să-l criticăm pur şi simplu. Trebuie să înţelegem atât modul în care se creează (partea de design), cât şi partea în care se consumă tehnologia (studii sociologice şi antropologice). Nu vorbesc doar de tehnologii personale, ci şi de cele care vizează infrastructuri critice, naţionale şi internaţionale, de atacuri cibernetice şi aşa mai departe.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seventeen − 10 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te