Reformă şi contrareformă în educaţie. Ultimii 10 ani


În urmă cu 10 ani, în 12 iulie 2007, Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor în domeniul educaţiei şi cercetării făcea public raportul „România educaţiei, România cercetării”. Raportul conţinea 4 pagini de diagnostic şi 32 de pagini de soluţii punctuale la problemele identificate. Diagnosticul rezultat în urma analizelor efectuate a fost unul tranşant: „Menţinerea actualului sistem de educaţie din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării. Acest sistem are patru mari probleme: este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate.” (pag. 1) De atunci au trecut 10 ani. Unde am ajuns?

Un demers ştiinţific coerent (2007-2011)

Analiza educaţiei, publicată în 2007, s-a efectuat pe axele consacrate de specialişti OECD şi Banca Mondială: eficienţă, relevanţă pentru piaţa muncii şi societate, echitate şi calitate.

Diagnosticul pus nu reprezenta, aşadar, un şir de cuvinte bombastice, ci concluziile unei analize structurale, după o metodologie riguroasă. Din păcate, ultimii 10 ani n-au făcut decât să confirme diagnosticul de atunci. Ineficienţa sistemului de educaţie se vede în rezultatele foarte slabe (suntem în ultima treime a clasamentului) la toate testele internaţionale PISA, TIMSS, PIRLS, în rata mare de analfabetism funcţional (35%), în cea mai mare rată de abandon şcolar timpuriu din Europa (19%), în faptul că niciuna dintre universităţile româneşti nu intră în topul primelor 500 de universităţi (Shanghai Ranking). Promovabilitatea la Evaluarea Naţională a variat de-a lungul acestor ani între 50-77%, iar la BAC între 44-68%. Irelevanţa sistemului educaţional în raport cu nevoile social-economice s-a accentuat. Curriculumul din învăţământul preuniversitar e plin de conţinuturi inutile, universităţile oferă specializări menite mai degrabă să susţină interesele proprii decât interesele studenţilor, iar angajatorii sunt tot mai nemulţumiţi de calitatea absolvenţilor.

Evaluările la nivel naţional din gimnaziu (clasa a II-a, a IV-a şi a VI-a) arată că, cu cât creşte nivelul de şcolarizare, diferenţa dintre performanţele şcolare ale elevilor din mediul rural şi a celor din mediul urban creşte. Adică, în loc să producă egalitate de şanse şi echitate, şcoala românească accentuează inechităţile. În fine, calitatea s-a deteriorat continuu. Calitatea resursei umane s-a deteriorat cel mai mult. La examenele de titularizare sau de definitivat au fost ani în care rata de promovare a ajuns sub 50%, deşi subiectele au fost tot mai uşoare. Plătim din banul public o mulţime de persoane să facă managementul învăţării (=profesori) care, ele însele, sunt incapabile să înveţe.

Pe scurt, în ciuda „mâniei proletare” cu care a fost atacat, diagnosticul pus a fost continuu validat în ultimii 10 ani.
Soluţiile propuse de remediere a problemelor semnalate se bazau pe analiza structurală a sistemului românesc, pe date din cercetările ştiinţifice în domeniu şi pe bunele practici internaţionale.

Pentru punerea lor în aplicare era nevoie de un angajament consecvent, pe o perioadă ce depăşea un ciclu electoral, a tuturor actorilor implicaţi. Coerenţa şi predictibilitatea erau critice pentru succesul intervenţiei propuse. În consecinţă, au fost sintetizate toate soluţiile în opt principii de bază. Aceste principii au fost cuprinse în Pactul Naţional pentru Educaţie, după ce au fost intens negociate cu toate partidele parlamentare.

Notez contribuţia deosebită a dlui Vasile Dâncu, din partea PSD, pentru bunul mers al acestor negocieri. Pactul a fost semnat în 5 martie 2008, în Parlament, de către reprezentanţii tuturor partidelor relevante de atunci (PSD, PD-L, PNL, UDMR, PRM) şi la foarte scurt timp de 21 de ONG-uri care activau în domeniul educaţiei şi de toate organizaţiile sindicale ale cadrelor didactice. Pentru prima dată exista un consens naţional asupra măsurilor ce trebuiau luate pentru reforma sistemului.

Considerând de bună credinţă angajamentul semnatarilor Pactului, s-a procedat la operaţionalizarea tuturor principiilor care au întrunit consensul, elaborându-se o strategie de implementare. Strategia „Educaţie şi cercetare pentru societatea cunoaşterii” a fost făcută publică în 20 octombrie 2008. Patru zile mai târziu, federaţiile sindicale reprezentative din domeniul educaţiei semnau un Acord, prin care îşi asumau strategia. Aceasta conţinea toate acţiunile concrete ce trebuiau întreprinse, la nivel legislativ, administrativ, financiar şi de resurse umane.

Întemeindu-se pe consensul naţional din Pact şi pe strategia de operaţionalizare a acestuia, s-a trecut la elaborarea soluţiilor legislative, ca premisă necesară pentru toate celelalte măsuri. Acestea au fost prezentate într-o primă variantă în mai 2009, când ministru al educaţiei era Ecaterina Andronescu, în guvernul Boc I. După negocieri dure, a rezultat aşa-numitul Cod Miclea – Andronescu, pe care guvernul Boc şi-a asumat răspunderea, în 15 septembrie 2009. PSD a atacat legea la Curtea Constituţională şi a ieşit de la guvernare, susţinând candidatura lui Mircea Geoană în decembrie 2009. Eşecul PSD în alegeri a dus la apariţia guvernului Boc II şi la şansa promovării unei noi legi, fără compromisurile anterioare, aşa că s-a optat pentru rescrierea legii. Acest proces s-a încheiat în 28 octombrie 2010, când premierul Boc şi-a asumat a doua oară răspunderea pentru legea care urma să fie promulgată de către preşedintele Băsescu şi să devină Legea 1 din 2011. Rezumând poziţia Comisiei Europene faţă de întregul demers prezentat succint mai sus, Androuda Vasiliou, comisarul pe educaţie, declara: „România a adoptat o reformă sistemică ambiţioasă, la toate nivelurile educaţionale”.

Filosofia pixului aflat la putere

O lege nu e suficientă pentru a schimba realitatea, dar e premisa necesară a schimbării ei. Dacă nu mai vrei reforma, atunci primul lucru pe care trebuie să îl faci este să îi ataci baza legislativă, ceea ce s-a şi întâmplat odată cu instalarea guvernului Ponta.

În doi ani, s-au realizat 96 de modificări ale legii, prin OUG 92/2012, OUG 117/2013 şi OUG 94/2014. Unele au fost făcute pentru a apăra anumite persoane (cele acuzate de plagiat, rectorii care aveau şi înalte funcţii politice), altele din raţiuni electorale (pentru a câştiga bunăvoinţa sindicatelor şi a universităţilor mediocre; N.B.: Sindicatele şi
Consiliul Naţional al Rectorilor au aplaudat aceste modificări.), iar altele din neştiinţă sau din alte motive. Dincolo de aceste raţiuni, toate au o notă comună: ele s-au făcut „din pix”, fără niciun fel de analiză ştiinţifică prealabilă.
Unui demers coerent (diagnostic – pact – strategie – lege) i s-a contrapus idiosincrazia şi interesele celor aflaţi temporar la putere. Parafrazând o zicere hegeliană, în optica lor, dacă realitatea ne contrazice ideile, cu atât mai rău pentru realitate. Ilustrez mai jos, prin trei exemple, avatarurile prin care pot trece nişte măsuri reformiste dacă intră în coliziune cu filosofia pixului aflat la putere.

a) Ciclurile de învăţământ preuniversitar şi descentralizarea. Soluţiile avansate prin Strategie şi stipulate în Pact prevedeau introducerea clasei pregătitoare, ca parte a învăţământului obligatoriu. Pentru că cercetările de specialitate arătau că: a) e cea mai bună metodă de a preveni abandonul şcolar şi de a crea egalitate de şanse la începutul şcolarizării; b) e cea mai rentabilă investiţie în educaţie (un leu investit aici se converteste în 8 lei mai târziu).

Soluţia a fost aspru criticată de sindicate, iar Victor Ponta a declarat în repetate rânduri că o va anula. A scăpat (deocamdată), ca prin minune. În schimb, cealaltă propunere, de a face liceul de 3 ani şi de a aduce clasa a IX-a la gimnaziu, n-a rezistat. Soluţia se baza pe: a) analiza modelului finlandez, care era identic structurat şi este cel mai performant din Europa; b) nevoia de a reduce abandonul şcolar care este cel mai ridicat la trecerea de la clasa a VIII-a la a IX-a (20%!); c) necesitatea de e dezvolta şcolile profesionale, cerute intens de economie (examenul de capacitate s-ar fi dat după clasa a IX-a, nu ca acum, când elevii ar fi avut deja 16 ani şi puteau să aleagă mai bine între învăţământul vocaţional sau liceu). În faţa conservatorismului din sistem şi a oportunismului politic, argumentele au sucombat. Legea promova descentralizarea. Directorii urmau să fie selectaţi prin concurs de către consiliul de administraţie al şcolii; profesorii să fie angajaţi direct de şcoală, care îi putea da şi afară dacă nu performau. Adică, îi lăsai pe cei care erau primii interesaţi de buna funcţionare a şcolii să ia deciziile necesare. Aceasta însemna insa reducerea puterii sindicatelor şi a factorului politic (inspectorate, minister), ceea ce a deranjat enorm. Măsurile au fost anulate.

b) Formarea iniţială a cadrelor didactice. Zeci de studii arată că formarea prin masterat didactic produce cadre didactice de mult mai bună calitate decât variantele învechite, cum e acum DPPD-ul. Menţionez aici doar studiul emblematic al lui McKinsey – How the world’s best performing schools come out on top (2007). Măsura n-a fost eliminată din lege ci pur şi simplu e ignorată şi nimeni nu e tras la răspundere pentru neaplicarea legii.
c) Ierarhizarea universităţilor şi evaluarea şcolilor doctorale. Ierarhizarea universităţilor a fost fundamentată în Strategie, menţionată explicit în Pact şi stipulată prin Lege. Ea se întemeia pe bunele practici internaţionale, pe analizele derivate din acestea, precum şi pe necesitatea alocării mai eficiente a banului public: dai bani acolo unde este performanţă. Prima ierarhizare şi clasificare a universităţilor făcută în baza legii, în 2011, a deranjat atât de mult mediocritatea din sistem, încât prevederea a fost anulată printr-o ordonanţă de urgenţă, iar prin alta se lăsa repartiţia finanţării suplimentare a universităţilor la cheremul pixului ministerial. De ce să se facă în funcţie de performanţa demonstrată de fiecare universitate? Cât priveşte şcolile doctorale, ele trebuiau evaluate la fiecare 5 ani.

Această măsură a fost stabilită pornindu-se de la practicile din Marea Britanie, care are cel mai bun sistem doctoral din Europa şi de la un volum substanţial de analiză publicat de UNESCO-CEPES, dedicat studiilor doctorale din SUA şi Europa. Prevederile respective n-au fost anulate din lege, dar nu au fost aplicate niciodată, iar în acest an, prin ordonanţă de urgenţă, s-a decis amânarea lor sine die.

Complicitatea sistemului

Toate măsurile de contrareformă s-au luat cu complicitatea activă sau tacită a actorilor din sistemul de educaţie. Prin luările de poziţie, atât sindicatele, cât şi Consiliul Naţional al Rectorilor au susţinut ordonanţele de modificare a legii, lucru uşor de verificat de oricine,printr-o simpla căutare pe internet. Tăcerea complice a fost maxima lor formă de opoziţie. Reforma ciclurilor de studii nu convenea profesorilor de liceu. Descentralizarea submina atât puterea sindicatelor, cât şi a inspectoratelor, care controlează toată mişcarea de personal din sistem. Formarea prin masterat didactic reducea normele universitarilor, deci nu convenea, iar ierarhizarea universităţilor şi evaluarea şcolilor doctorale ar fi scos la iveală mediocritatea şi cârdăşiile din mediul academic, deci măsura trebuia neapărat blocată.

Ceea ce s-a făcut prin ordonanţe de urgenţă succesive de demolare a tentativei de reformă este reflecţia în oglindă a atitudinilor actorilor din interiorul sistemului. Sistemul nu e meritocratic; puterea nu aparţine celor competenţi, ci celor „proşti, da’ mulţi”, cum ar zice Lăpuşneanu. Evident că, pentru a se deculpabiliza, fiecare actor dă vina pe altul. Vinovatul este întotdeauna în altă parte. Profesorii zic că nu sunt vinovaţi de prestaţia academică slabă; de vină sunt cei care nu le dau salarii. Politicienii acuză presiunile sindicale, iar sindicatele acuză ineficienţa politicienilor. Nimeni nu-şi vede propria vină.

Câteva concluzii

Ce putem spune dacă analizăm faptele descrise succint mai sus?

Întâi, că în aceşti ultimi 10 ani, am fost martori la cum un demers coerent şi fundamentat de reformă poate fi anulat de un pix ignorant aflat la putere.

În al doilea rând, că angajamentele asumate solemn şi sub semnătură sunt lepădate rapid dacă lezează interesele personale sau de grup, oricât de meschine şi derizorii ar fi acestea.

În al treilea rând, că complicitatea mediocrilor e transpartinică. Activ sau tacit, ei susţin contrareforma, pentru că ea le apără interesele, chiar dacă e sacrificat viitorul.

În al patrulea rând, niciunul dintre actorii implicaţi în reformă nu se simte responsabil pentru ce se întâmplă. Vinovatul e mereu în altă parte.

Te apucă râsu’-plânsu’. Trăim în ţara lui „las-o, bă, că merge-aşa / ne-am obişnuit cu ea”, cum zicea un cântec la modă anii trecuţi.

Mai e ceva de făcut? Desigur. Soluţiile sunt cunoscute, dar ele trebuie acceptate şi puse în practică. Numai că pentru asta îţi trebuie oameni responsabili, pentru care datoria faţă de binele public este mai importantă decât interesul personal. Greu de găsit. Criza pe care o traversăm nu e de soluţii, ci de caractere.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

20 − 6 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te