Regalitate şi modernitate, sau despre nevoia de transcendent a politicului


În cele mai multe regate sau imperii din istorie, din Egiptul Antic şi China Antică până la regatele moderne, monarhia ca formă de guvernământ îşi găseşte legitimarea în conexiunea cu trecutul şi cu transcendentul. Dacă nu era el însuşi un zeu sau un semizeu – cum era cazul în multe culturi antice – monarhul era adesea primul dintre oameni în descendenţă directă sau în proximitate intimă cu Divinitatea. E adevărat, în tradiţia iudeo-creştină există o separare a liniilor structurilor ierarhice politice de cele religioase; astfel, nici regele David, nici Carol cel Mare, nu erau consideraţi reprezentanţii nemijlociţi ai lui Dumnezeu pe pământ (precum faraonii ori împăraţii chinezi), căci relaţia lor cu transcendentul era legitimată şi sancţionată prin intermediul liderilor clerului – “gestionarii sacrului”, cum îi numeşte Caillois. Totuşi, şi aici, monarhul guvernează ca manifestare a voinţei divine, iar prezenţa sa în vârful structurii politice este un simptom şi o garanţie a conectării lumii umane la sfera divină.

Dar câtă conexiune cu transcendentul rămâne – sau mai este dezirabilă – într-o regalitate modernă?

În mod evident, există o tensiune fundamentală între idealurile societăţilor tradiţionale reflectate în modul care acestea se raportează la lume şi idealurile modernităţii, iar pentru acest motiv conceptul însuşi de monarhie modernă e problematic. Idealul omului tradiţional este conectarea cu armonia lumii, păstrarea vie a rădăcinilor şi a tradiţiei, încercarea permanentă de a căuta, a înţelege şi a urma acele căi care sunt “date” şi care nu alterează ordinea cosmică ci se integrează în ea, în virtutea unei credinţe ferme în puterea care vine de sus. Idealul omului modern e ruperea permanentă de trecut şi conectarea cu viitorul, cu noul, în virtutea unei credinţe ferme în progres şi în puterea care vine din el însuşi. Modernitatea, cu orientarea ei către viitor, nu-şi găseşte legitimitatea în conectarea cu istoria şi rădăcinile sale (arbore genealogic, trib, naţiune, etc.), ci în proiect, în eficienţă şi în progres (strategie de dezvoltare, plan cincinal, dezvoltare personală, creştere economică, etc.). Omul tradiţional caută să înţeleagă legile universului pentru a trăi în armonie cu el; omul modern caută să le înţeleagă pentru a cuceri universul şi a-l schimba după propriile dorinţe. Omul tradiţional îşi preţuieşte miturile, istoria arhaică şi textele sacre; omul modern preţuieşte acea cunoaştere care e recentă şi adusă la zi şi pune prea puţin preţ pe o cunoaştere veche, perimată. Omul tradiţional îşi venerează strămoşii şi epoca lor câutând să păstreze firele care îl ţin legat de trecut; omul modern venerează eroii revoluţionari şi subversivi şi epoca luminoasă din viitor pe care aceştia o promit. Omul tradiţional se identifică prin locul de unde vine; omul modern, prin locul spre care se îndreaptă. Diferenţa fundamentală dintre cele două moduri de raportare a omului la univers ţine deci esenţialmente de orientarea temporală.

Prin Regele David, Dumnezeu a instituit un nou legământ cu vechiul Israel. În imagine, „Regele David rugându-se”, de Pieter de Grebber (1640)

Prin Regele David, Dumnezeu a instituit un nou legământ cu vechiul Israel. În imagine, „Regele David rugându-se”, de Pieter de Grebber (1640)

Mai puţin evident e, însă, faptul că, atât orientarea omului tradiţional (către un illo tempore din trecut), cât şi orientarea omului modern (către un illo tempore din viitor) au la bază credinţe şi forme de manifestare eminamente religioase. Omul tradiţional trăieşte într-o religie transcendentă, iar omul modern într-o religie imanentă; guvernarea ambelor tipuri de societate se bazează pe teologii politice pe cât de opuse, pe atât de similare structural. Formele religiilor seculare, imanente prin definiţie, sunt cel mai clar decelabile în ceea ce Voegelin numea “diversele -isme” ale modernităţii: fascismul, comunismul, puritanismul şi, am putea adăuga, inclusiv forme aparent “inocente” precum globalismul, neoliberalismul ori raţionalismul ştiinţific cu încrederea lor implacabilă în progres şi dezvoltare. În momentul în care teologia politică a unei guvernări seculare prinde viaţă în forme cultice generalizate, vorbim, fără îndoială, de religii seculare. Toate aceste religii sunt ancorate într-un “moment zero” aflat nu într-un trecut indefinit, ci în eschaton-ul prevăzut a sosi într-un viitor indefinit, iar forţa ascensională a omului vine nu de la Divinitate, ci din interiorul său şi din spiritul său de independenţă şi de revoltă faţă de structurile “date” ale lumii. În fapt, nu doar “-ismele” modernităţii sunt religii seculare, ci însuşi spiritul modernităţii e un evantai fluid de culte şi forme religioase imanente.

Aflat la intersecţia acestor două moduri diametral opuse de raportare la lume, conceptul de monarhie modernă, constituţională, apare, aşadar, ca esenţialmente problematic. Monarhia modernă pare a fi un compromis reciproc între gândirea tradiţională – pentru care conexiunea cu transcendentul e vitală – şi spiritul modernităţii – pentru care conexiunea cu transcendentul e absurdă ori inutilă. Dar şirul aspectelor problematice nu se opreşte aici. Ideea de compromis pare a sta la însăşi rădăcina istorică a tradiţiei iudeo-creştine a regalităţii.

Întâiul rege al lui Israel a fost Saul, uns de către profetul Samuel. El a fost urmat de David, întâiul rege mare al regatului unit al vechilor evrei şi fondatorul unei dinastii glorioase. Până la Saul, Israel existase ca o confederaţie de triburi conduse de lideri carismatici (Judecătorii), astfel că domnia lui Saul a reprezentat trecerea de la o organizare tribală la una de stat centralizat. Nevoia monarhiei a venit ca urmare a unei profunde crize morale în epoca târzie a Judecătorilor şi sub presiunea ameninţărilor externe. Ideea de a avea un rege era, însă, considerată un factor de corupţie în epoca tribală a lui Israel, care era ghidat după legământul sinaitic, potrivit căruia Poporul Ales nu putea avea alt rege decât pe Dumnezeu, căci a sluji unui rege (fie israelit, fie străin) ar fi însemnat nerecunoaşterea domniei lui Dumnezeu peste poporul Său. Cartea lui Samuel conţine argumente contradictorii, pro şi contra ideii de monarhie, iar profetul avertizează poporul că instituirea regalităţii va aduce cu sine numeroase necazuri, căci este împotriva voinţei divine. La insistenţele poporului, care doreşte, totuşi, să devină “precum celelalte neamuri”, Samuel acceptă acest compromis şi îl unge rege pe Saul. Monarhia va aduce, într-adevăr, mult dezechilibru şi diviziune în Israel, subminând democraţia care funcţionase în epoca tribală şi ducând la scindarea în două a regatului după moartea regelui Solomon, fiul lui David, iar în final la experienţa tragică a înfrângerilor militare şi a exilului.

Conceptul de compromis trebuie privit, în istoria biblică, într-un context mai larg. Istoria biblică a poporului evreu este, probabil, unică prin aceea că Dumnezeu este prezent ca personaj principal şi participant activ în istorie: Divinitatea iubeşte, suferă, se mânie, se ceartă ori se răzgândeşte în relaţia Sa cu Poporul Ales. Astfel, istoria biblică e, de fapt, istoria unei serii de compromisuri pe care Dumnezeu le face în faţa şirului de căderi ale poporului, iar instituirea regalităţii pare a fi unul dintre acestea. Poporul doreşte să fie condus de un rege, iar Dumnezeu acceptă, instituind un nou legământ (al patrulea, după cele cu Noe, cu Avraam şi cu Moise), de data asta cu David şi casa lui, anunţat prin cuvântul prfetului Natan, legământ care îi va face pe evrei să-l vadă pe David ca pe un rege paradigmatic, iar Ierusalimul ca pe o cetate infailibilă.

Monarhia pare a fi deci un compromis pe care Dumnezeu îl face societăţii atunci când ea devine prea complexă şi nu mai poate fi guvernată prin formule politice simple. Dar care e, totuşi, esenţa opoziţiei faţă de trecerea la monarhie, care e motivul pentru care această schimbare de formă de guvernare implică ideea de compromis? Răspunsul vine din faptul că, o dată cu puterea şi legitimitatea de a domni asupra poporului său, regele dobândeşte ceva în plus: el dobândeşte responsabilitatea morală asupra supuşilor săi, el putând fi considerat responsabil de către Divinitate pentru greşelile poporului. Aceast transfer de responsabilitate poate merge şi în sens invers: întregul popor poate fi pedepsit atunci când regele şi clasa lui conducătoare se fac vinovaţi de corupţie şi de încălcarea legilor divine (lucru care chiar se întâmplă atunci când poporul e dus în exil în Babilon).

Mergând mai departe, constatăm că acelaşi argument principal din vremea lui Samuel, care îndeamnă la reţinere în ce priveşte ideea de monarhie, rămâne semnificativ în creştinism. Atâta timp cât Christos este singurul Rege pe care credincioşii trebuie să-L venereze (numele Mesia vine de la evreiescul maşiah, care înseamnă “unsul”), orice fel de regalitate mundană pare a fi ilegitimă. În plus, transferul de responsabilitate, de încărcătură morală, are loc şi în cazul lui Christos, căci semnificaţia sacrificiului Său este aceea de eliberare de sub povara păcatului pentru cei care Îl acceptă. Un astfel de “transfer karmic” lipseşte, desigur, în cazul monarhilor moderni şi, în contextul sacrificiului divin, nici nu ar face sens.

Ce-i rămâne aşadar monarhiei moderne – atât de problematică şi de contradictorie – în afară de titluri, reguli sofisticate de conduită şi apanajul luxului? Mai exact, ce-i rămâne monarhului constituţional, care “domneşte, dar nu conduce”? Nu-i rămâne nici transferul de responsabilitate, nici puterea de a legifera, nici de a bate monedă. Îi rămân, desigur, caracterul de simbol viu al unităţii naţionale al statului peste care domneşte şi conexiunea cu trecutul şi cu transcendentul. În lipsa acestora, orice monarhie modernă riscă să fie redusă la condiţia de spectacol mediatic.

Modernitatea – prin spiritul ei de revoluţie perpetuă care s-a născut în Iluminism, a culminat în Revoluţia Franceză şi a degenerat într-o stare de “liminalitate permanentă”, cum o numeşte Szakolczai – a alterat într-o anumită măsură continuitatea şi esenţa tradiţiei iudeo-creştine a culturii europene. Astfel, concepţia de sorginte hegeliană a monarhiei constituţionale caută să elimine conexiunea cu transcendentul şi să-i reducă fundamentele la conexiunea cu naţiunea (conceptul de naţiune fiind, şi el, o invenţie relativ târzie).

Problema eventualei restaurări a monarhiei în ţările foste comuniste este şi mai complexă, căci aici vorbim de o modernitate dusă la extrem. Comunismul – un produs al acelui spirit de revoluţie perpetuă – a lăsat o amprentă (unii ar spune “o rană”) profundă în structura valorică a naţiunilor pe care le-a dominat vreme de decenii, iar această amprentă înseamnă în primul rând o alterare a raporturilor cu transcendentul. Monarhia poate restaura această legătură defectă – vor spune adepţii monarhiei. Acest lucru e discutabil, întrucât actul de a restaura condiţia coruptă a omului politic – căci, până la urmă, despre asta este vorba – nu stă în puterea omului, ci în puterea Divinităţii.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 + 9 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te