Regizoarea Ioana Uricaru, din laboratorul de genetică, în selecția pentru Oscarul filmului independent

Interviu realizat de Cristina Beligăr cu regizoarea Ioana Uricaru


Distribuie articolul

A absolvit Facultatea de Biologie din pasiune pentru genetică și Academia de Teatru și Film din dragoste pentru filmele care i-au marcat adolescența. Nu trăia în lumea oamenilor din industria filmului, nu fusese niciodată la o filmare, nu știa prea bine ce fac toți acei oameni înșirați pe genericul de final și nu avea nici un fel de speranță sau iluzie că vreodată ar putea face parte din acea lume. Cu toate acestea, a urmat o școală de film în România, împreună cu regizorul Cristian Mungiu a scris un scenariu care le-a adus prima călătorie profesională la Los Angeles (în anul 2000) și în timp ce colegul ei de generație a revenit între timp în România, Ioana Uricaru s-a specializat la nivel academic în domeniul cinematografiei, în SUA, alegând să rămână acolo pentru o carieră didactică. În 2001 se înscrie la University of Southern California’s School of Cinematic Arts, unde studiază pentru Master of Fine Arts in Film and Television Production, apoi obține Doctorat in Critical Studies cu o cercetare axată pe relația dintre discurs și experineță în cinematografie, analizând-o prin perspectiva neuroștiinței emoției. Este astăzi Assistant Professor of Film and Media Culture la Middlebury College din Vermont.

Anul acesta, deloc surprinzător, a venit și primul ei film de lungmetraj, coprodus de același Cristina Mungiu (prin Mobra Films) care a câștigat în 2007 trofeul Palme d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Cei doi fac parte din generația de cineaști (Hanno Höffer, Constantin Popescu și Răzvan Mărculescu) care a realizat filmul colectiv Amintiri din epoca de aur, constând dintr-o serie de șase scurtmetraje, grupate în două părți care au fost lansate succesiv în 2009.

Debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, filmul Lemonade, a fost nominalizat la sfârșitul lui 2018 pentru una dintre categoriile Independent Spirit Award, o suită de premii profesionale uneori numite și Oscarul filmului independent. Aflată în al 25-lea an de când a fost înființată prima dată, categoria Someone to watch award recunoaște viziunea personală a cineaștilor talentați care nu au primit încă recunoaștere corespunzătoare. Filmul Ioanei Uricaru a fost nominalizat alături de producțiile Sócrates, în regia lui Alex Moratto și We the Animals, regizat de Jeremiah Zagar. Anunțarea câștigătorilor va avea loc în 23 februarie 2019.

Secvență din filmul Lemonade, primul lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru

Multipremiatul film al Ioanei Uricaru, câștigător printre altele al Premiului pentru regie la Sarajevo IFF și prezentat în cadrul secțiunii Panorama Berlin a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, recompensat cu Marele premiu la International Women’s Film Festival of Salé, Maroc și cu Premiul pentru cel mai bun film, acordat prin votul publicului, la Ars Independent Festival din Katowice, Polonia urmăreşte câteva zile tensionate din viaţa Marei (Mălina Manovici), o asistentă medicală plecată din România, împreună cu fiul ei, care se confruntă cu întorsături neaşteptate ale formalităţilor de prelungire a şederii în Statele Unite. „Este despre o femeie româncă, nu despre un bărbat, fiindcă eu sunt o femeie româncă și am putut să înțeleg acest personaj. Nu știu dacă mă identific neapărat cu personajul, dar Mara și cu mine împărțim multe emoții, gânduri și evenimente de viață”, a declarat Ioana Uricaru în interviul acordat revistei Sinteza.

Cât de mult era legată viața ta de cinematografie în copilărie și de film în general? Dar ca adolescentă, erai interesată de lumea filmului dincolo de ceea ce vedeai pe marele ecran? Ce film ți-a intrat în conștiință?

 Trăind în timpul unui regim represiv, orice portiță de acces spre arta sau informația necenzurate de autorități era neprețuită. La Cluj exista un fenomen interesant, nu știu dacă se întâmpla asta și în alte orașe: așa-numitele „serii de filme”, care durau cam două săptămâni, odată la 1-2 ani. Nu am informații precise, dar bănuiesc că lucrurile se întâmplau cam așa: cineva care lucra la Romania Film, sau poate chiar un responsabil de cinematograf, împrumuta din Arhiva Națională de Filme vreo 20-30 de pelicule care nu erau propriu-zis interzise, dar nu mai fuseseră arătate public de foarte multă vreme. Se încropea astfel o serie de filme puse laolaltă cam de-a valma, fiecare programat pentru una, maximum două proiecții, care ținea afișul (scris de mână pe niște coli mari, albe, ca de hârtie de împachetat) cam o săptămână. Proiecțiile începeau la 10 dimineața și țineau până seara pe la 10, zilnic – iar lumea își lua liber de la serviciu ca să stea la coadă să cumpere bilete cu două săptămâni în avans. Așa am văzut, pe la mijlocul anilor 80, filme care m-au marcat definitiv: Z de Costa Gavras, Ghepardul lui Visconti, Electra lui Cacoyannis, La Strada de Fellini, Al 41-lea de Grigori Ciuhrai. Apoi, la un moment, dat cred că s-au prins niște tovarăși cu răspundere că poporul se cultiva nesănătos și au încetat aceste proiecții semi-oficiale. Din fericire, aproape imediat după dispariția lor au pătruns la noi VCR-urile și am început cu toții să ne petrecem zile și nopți în fața televizorului, vizionând cu toptanul, laolaltă, filme de artă, de acțiune, cu arte marțiale, porno, de autor, clasice, comedii….Hiturile epocii video au fost pentru mine Amadeus și Zbor deasupra unui cuib de cuci, ambele de Milos Forman, și Vânătorul de Cerbi al lui Michael Cimino. În mod ciudat însă, nu am aflat decât foarte, foarte târziu – cred că după ce am dat prima oară examen la ATF – niște noțiuni elementare de tehnică cinematografică, cum ar fi că filmarea nu se face în ordine cronologică și că se filmează mai întâi toate cadrele dintr-un anumit unghi, după care se schimbă poziția camerei și se filmează aceeași acțiune din alt unghi. Nu trăiam în lumea cinematografiei, nu fusesem niciodată la o filmare, nu știam prea bine ce fac toți acei oameni înșirați pe genericul de final – și nu aveam nici un fel de speranță sau iluzie că vreodată aș putea face parte din acea lume.

Ce te-a determinat să pleci la București, din Cluj-Napoca, pentru a urma studiile? Și de ce ai ales Facultatea de Biologie pentru ca apoi să te orientezi spre UNATC? Ce au în comun cele două domenii?

Am plecat din Cluj pentru că secția de biochimie – care era o specializare în Facultatea de biologie axată în principal pe cercetare, și în special pe genetică, care mă fascina – exista doar la București. Când am dat examen la facultate, cam toate disciplinele care m-ar fi interesat pe mine – istoria, limbile străine, filozofia, filologia – erau ori îmbibate de ideologie marxistă până la neutralizare, ori te conduceau într-o direcție (profesor de țară undeva departe de orașul tău de origine) pe care nu mă simțeam gata s-o accept ca destin profesional definitiv. Altele – istoria artei, psihologia – erau de-a dreptul ezoterice, nici nu știu dacă mai existau de fapt când am dat eu admitere…Mai rămâneau științele exacte, pe care le stăpâneam destul de bine în liceu și așa am ajuns la biochimie. În anul întâi, în prima vacanță de iarnă, a venit momentul Timișoara…apoi vreun an-doi am fost ocupata cu revoluția continuă (Piața Universității, Liga studenților). Prin anul doi mi-am dat seama că acum, cu toate schimbările, poate n-ar fi chiar atât de nebunesc să mă gândesc la film (până atunci nici măcar ipotetic nu se pusese problema, examenul era celebru prin dificultate și umbla vorba că nu se poate să intri la facultatea de film fără să te cunoască cineva). Mi-am mai făcut curaj vreo doi ani și în final, la sfârșitul anului patru de biochimie, am dat examen la ATF (astăzi Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) și n-am intrat. Dar deja mă ambiționasem, așa că am mai încercat o dată, când a fost mai cu noroc. Mi-a folosit educația științifică și cred că rigurozitatea, disciplina, capacitatea de organizare care se învață în munca de laborator sunt indispensabile pentru un regizor. Am avut și foloase mai concrete, am predat biologie în SUA câțiva ani ca să-mi plătesc masteratul de film…

Originară din Cluj-Napoca, Ioana Uricaru a absolvit Regia de film la Academia de Teatru și Film din București

Originară din Cluj-Napoca, Ioana Uricaru a absolvit Regia de film la Academia de Teatru și Film din București

Cât de diferiți sunt astăzi studenții cărora le predai la Middlebury College în SUA, față de studenta Ioana Uricaru? Care le sunt interesele, cât de pasionați sunt de domeniul lor, care le sunt fricile?

Sunt cu totul alt fel de persoane, în primul rând. Sunt americani – ei nu-și pun problema, cum facem noi, să se hotărască de prin clasa a șaptea la ce facultate să „dea”, ca să aibă timp să se pregătească – ei își depun dosarul la zeci de facultăți, sunt admiși la câteva, se duc și le vizitează înainte de a hotărî pe care să o aleagă, așteaptă să vadă care dintre ele le oferă condiții mai avantajoase – o bursă, o finanțare – și se decid și în funcție de reputația școlii, dar și în funcție de locație, de viața socială, de aspectul campusului. Middlebury College e ceea ce se cheamă un „liberal arts college” – o universitate unde studenții urmează cursuri în mai multe discipline, urmând ca apoi să-și aprofundeze educația la un master sau doctorat. E o școală foarte bună, considerată în top 5 în SUA, iar catedra noastră de film are echipament și facilități foarte bune pentru un liberal arts college. Studenții sunt foarte buni – isteți, muncitori, interesați – dar în general cred că cel mai tare îi surprinde să descopere cât de grea și de intensă e munca în cinematografie.

Cât de greu este să duci un film de lungmetraj la bun sfârșit? În cazul filmului Lemonade au existat multe momente care au îngreunat filmările?

E un proces foarte lung și anevoios, care începe de obicei cu mulți ani înainte de perioada de producție, când lucrezi la scenariu și încerci să construiești o strategie de finanțare. Cred că te întrebi la fiecare pas dacă filmul în cauză se va face până la urmă și mult timp – până prin ultimele faze ale post-producției – trăiești cu o anxietate fiindcă nu știi dacă va „ieși”. Poți să aduni echipa, să plănuiești totul în cel mai mic amănunt, să filmezi tot ce ți-ai propus și tot nu ai o garanție sută la sută. Lucrezi un pic la risc. Dar asta e parte din thrill-ul meseriei.

Care a fost miza ta, în calitate de regizor, cu acest film?

Mi-am dorit în primul rând să îndeplinesc misiunea profesională – să închei proiectul on schedule și on budget – ceea ce e și o performanță emoțională și fizică. Și am sperat să fac cinste acestui subiect important și personal, să răzbată emoțiile și mai ales întrebările pe care voiam să le sugerez.

Există avantaje și dezavantaje ale realizării unui film în coproducție, în acest caz România (Mobra Films)/ Canada (Peripheria)/ Germania (42film)/ Suedia (Filmgate Films, Film i Väst)?

Avantajele sunt ușor de imaginat – de fapt, în Europa în momentul de față e aproape imposibil să faci film de autor cu un buget rezonabil fără să apelezi la coproducție. Pentru noi, coproducția cu o țară precum Canada a fost rezolvarea unei mari probleme – cea a locațiilor care să arate americane. Firește, sunt și dezavantaje – totul durează mai mult, birocrația și hârtiile se multiplică cu numărul co-producătorilor, există condiții și cerințe diferite impuse de fiecare țară co-producătoare.

Filmul urmăreşte câteva zile tensionate din viaţa Marei (Mălina Manovici), o asistentă medicală plecată din România, împreună cu fiul ei

Filmul Lemonade este, pe scurt, despre o femeie din România care emigrează în Statele Unite. De ce despre o femeie și nu despre un bărbat?În ce măsură te identifici cu personajul?

E despre o femeie româncă fiindcă eu sunt o femeie româncă și am putut să înțeleg acest personaj. Nu știu dacă mă identific neapărat cu personajul, dar Mara și cu mine împărțim multe emoții, gânduri și evenimente de viață.

Care sunt vulnerabilitățile Marei și care sunt calitățile ei puternice?

E posibil să fi avut, cel puțin la început, o oarecare naivitate care frizează inconștiența pe alocuri. Dar cumva asta vine la pachet cu o deschidere spre risc și drept urmare un curaj care și el frizează inconștiența. Dar cea mai mare putere a ei cred că e un fel de hotărâre, de determinare în a obține ceea ce are nevoie, pentru ea și pentru copilul ei.

Când crezi că cinematografia va deveni o prioritate a politicilor publice în cultură, în România? Ce așteaptă sau pe cine așteaptă ministerele pentru a-și moderniza viziunea? Simți vreo evoluție în acest sens?

Sincer, nu prea știu ce să răspund la întrebarea asta. Cinematografia, mai precis filmul de autor cu valoare artistică, ca să folosesc limba de lemn, ar fi trebuit de mult timp să fie o prioritate națională. E unul dintre puținele lucruri Made in Romania care a câștigat respectul și admirația lumii, unul dintre puținele domenii unde putem să dialogăm fără nici un complex la cel mai înalt nivel, pe plan global. Dar înțeleg că până și gimnastica e cam neglijată și din cauza asta cam pe ducă – deci nu mă mir ca cinema-ul e și el lăsat să se descurce cum poate.

Ce teme privind cinematografia românească ar trebui să constituie subiect de dezbatere pe ordinea de zi?

Cele mai stringente lucruri care merită dezbătute, fiind chestiuni de logistică și administrație, deci ceva posibil de realizat, ar fi: starea/lipsa sălilor de cinema și lipsa de educație și de strategie națională care să readucă publicul în săli și, în al doilea rând, un sistem de finanțare mai eficient, mai transparent și gândit spre încurajarea și susținerea acelor filme care vor continua să mențină prestigiul cinema-ului românesc (și chiar, îndrăznesc să sper, ar putea să readucă publicul în săli).

Trecând în revistă succesele filmului românesc în ultimii ani, putem spune că filmul românesc a devenit un brand al României în SUA? Că se vorbește despre filmul românesc mai mult decât despre celelalte arte? Avem exemplul festivalului Making Waves care are deja peste zece ediții la New York. Avem inclusiv exemplul filmului Lemonade care a fost remarcat și inclus recent în selecția unui festival de renume cum este Independent Spirit Awards.

O mică precizare: ISA nu este un festival, este o suită de premii profesionale, asemănătoare Oscarului (sunt uneori numite și Oscarul filmului independent). Publicul de nișă, publicul avizat din SUA care e interesat de filme de autor, de artă, de festival, e în general interesat de filmul românesc – care este, într-adevăr, un brand. În același timp, să fim realiști: cantitatea de produs pe piața americană este absolut enormă. În general, în SUA, filmele sunt remarcate de public când iau premii, sau când au în distribuție staruri, sau când au o campanie de promovare solidă. Filmele românești se bazează doar pe primul dintre aceste atuuri – și până în prezent s-au achitat foarte onorabil și consecvent, în fiecare an cel puțin un film românesc ia un premiu important. Însă e de reținut că doar pentru publicul de nișă îngustă contează un premiu la un festival european (poate cu excepția Palme d’Or de la Cannes).

Care este ritmul de viață în America în era Trump? Cum s-a desfășurat în cazul tău adaptarea? Ce te surprinde la America astăzi?

Ritmul nu s-a schimbat foarte tare în era Trump – probabil cea mai mare diferență față de când am sosit eu aici pentru prima dată este explozia mediului online și a rețelelor sociale.

Ce teme de discuție abordează în general americanii în mediul pe care îl frecventezi acolo? Îi preocupă sectorul cultural, își manifestă nemulțumirile, sunt critici la adresa sistemului politic?

Eu mă învârt în principal în medii academice și artistice, care sunt foarte ostile actualei guvernări și foarte preocupate de protest, de criticarea puterii și de atacarea sistemelor (sociale, politice, economice, culturale) percepute a fi complice guvernării Trump. Există o focalizare foarte intensă asupra problemelor rasiale și a celor de gen (gender). Dar în general constat o mare polarizare și intoleranță față de orice opinie diferită – în toate zonele spectrului politic.

Pentru cei care nu cunoaștem sentimentul emigrației, cum l-ai descrie?

Precaritate, vulnerabilitate, risc, speranță.

Ce te conectează cel mai mult cu România în acest moment?

Cinema-ul românesc și limba română. Prefer să vorbesc engleza cu accent românesc decât invers.

Ideea sau tematica pentru următorul tău film de lungmetraj ți-a venit în America, sau în timp ce te aflai în România ?

Nu știu exact care va fi următorul meu film, dar scenariul la care lucrez acum s-a născut dintr-un interviu la radio pe care l-am ascultat în timp ce conduceam mașina prin Los Angeles.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te