Remarcabilii

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.


Doi arbori sau doi oameni?

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”,„Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle.

Îmi amintesc emoția pe care am simțit atunci când am venit prima dată în România în urmă cu numai trei ani, văzând sistemele de păşuni cu arbori care încă funcționează – peisaje care în trecut au fost comune în toată Europa, dar care azi sunt de domeniul trecutului în regiuni întinse ale Europei. A fost atât de palpitant să descoperim aceste sisteme social-ecologice excepţionale, bogate, care încă trăiesc și respiră în România. Nu mă pot opri să nu mă întorc.

Sir Charles Burrell, unul dintre susținătorii proiectului Arbori remarcabili. .

Dacă te uiți atent la ei, vezi că au trăsături umane, coaja brăzdată de riduri adânci, câte un picior lipsă, umeri lăsați, cocoașă găunoasă,… dar sunt încă vii, dau ghindă sau pere pădurețe, soiuri care au dispărut în restul Europei, fac umbră pentru oi sau vite vara, adăpostesc specii de păsări care numai acolo trăiesc și nu în păduri, și-l adăpostesc pe om de frig, arșiță sau ploaie. Ce nu știam noi și nu socoteam important este că acești arbori sunt o generație pe cale de dispariție. În curând, dacă vor fi tăiați sau arși, se va termina cu istoria lor. Nu mai sunt alții care să le ia locul. O să înțelegeți de ce, dacă urmăriți povestea mai departe. Noi am mers cu biologul Tibi Hartel și studenții lui vreo 300 de kilometri ca să v-o putem spune.

Pagina de web Arborii Remarcabili din România este deschisă pentru toată lumea pentru a înregistra arborii mari, la adresa arboriremarcabili.ro. Click pe hartă pentru mărire.

Profesorul rătăcitor

Merge repede, dând din mâini ca din niște aripi mari, are obrajii roșii și rostogolește cuvinte peste pajiști parcă ar arunca semințe. Aleargă cu studenții peste câmpuri să-i găsească pe „remarcabili”, să-i cunoască, să le dea nume pentru ca pe toți bătrânii aceștia să-i aibă sub ocrotirea unui site, a unei hărți, a unui raport virtual, arme noi în calea pieirii. Iluzii. Arborii și oamenii au o relație specială, e ceva doar între ei, prizonieri în alveola timpului, ca într-o capcană. Oamenii ar ucide dacă în moartea unui bătrân de lemn n-ar vedea propria moarte. Profesorul a început cândva, ca toți ecologiștii, să macine teorii sofisticate, dar la un moment dat, și-a dat seama că sensul e greșit, că mai întâi trebuie să se ocupe de om, pe el trebuie să-l înțeleagă, pentru ca apoi să vadă cum pot salva împreună pomii. Acum face un fel de bio-antropologie, de eco-antropologie. Nu are încă o denumire exactă pentru asta. Dar în fond e vorba despre relația omului cu natura, de o viziune holistică, nu doar despre natură. El nu pledează pentru o natură pură, neatinsă de om. Natura este îmbogățită de intervenția omului, dacă intervenția este moderată, cumpătată, are scopuri bune și blândețe. „Dacă prin noroiul ăsta n-ar fi trecut roata unei căruțe, aici nu s-ar fi format băltoaca și-n ea n-ar fi fost… broasca asta”, zice profesorul zvâcnind cu mâna prin apă și scoțând la lumină un broscoi cu burta galbenă tremurând tot de spaimă și furie. „Doar la noi mai sunt astfel de broaște, Izvorașul galben, pentru că aici mai sunt astfel de bălți. Agricultura standardizată și drumurile bune din Occident au terminat bălțile și odată cu ele neamul broaștelor cu burta galbenă. Dar nu rezolvi lucrurile împingând elemente marginale în viața comunităților, ca să devină centrale. Degeaba spui: Vreau să fie broască în balta aia! Omul locului se va uita la tine și va spune: Te-ai prostit, ești bolând? Broasca ta o fi prima mea grijă? La fel și cu arborii bătrâni. Oamenii sunt obișnuiți să-i taie pentru că sunt găunoși și le e teamă că vor cădea, se vor prăbuși peste oameni sau animale sau peste culturi. Dar dacă le arăți că legând arborele frumos cu un material blând, funie sau curea de piele și dacă îi pui un reazem sub ramuri, el mai poate trăi încă mulți ani. Poate să-i dea fructe, umbră, dar și o lecție de viață, îi poate da putere, încredere în nemurire, poate îi aduce și niște curioși din lumea largă, turiști care să ducă veste mai departe despre ce are el în ogradă, atunci altfel te va privi și va cădea pe gânduri. Pleci și când te întorci găsești părul sau plopul tot acolo, legat fedeleș cu o frânghie, să nu crape la furtună, proptit cu pari pe dedesupt și gata pregătit să înfrunte lumea care va să vină, la fel ca el, ca stăpânul lui din carne și oase. Atunci vezi semințele încrederii, te ia cu frisoane de optimism și începi să iubești omul poate mai mult decât pomul. Poate că pomul te-a ajutat să vezi omul.”

Profesorul Tibor Hartel consideră că oameni remarcabili sunt aceia care reuşesc „să te atingă”, să-ţi deschidă mintea spre ceva nou, să-ţi trezească mintea

Tibor Hartel are 38 de ani. O nimica toată pe lângă părul de lângă el. S-a născut la Sighișoara într-o familie care nu era bogată dar avea mintea deschisă. Tatăl îl lua cu el, făceau drumeții și foarte des mergeau la pescuit împreună. Îi explica tot ce vedeau, îi arăta natura. Copilul Hartel a început să iubească peștii, broaștele, șerpii, cârtițele. I-a dus acasă, îi ținea în borcan, pentru că încă nu erau acvarii, târziu a avut unul. Mama lui mai zicea câteodată: „Copilul ăsta nu va avea o meserie bănoasă, din care să o ducă bine”. Iar tatăl lui îi răspundea: „Dar va fi fericit, va face ce-i place.” Mai târziu s-a gândit: „Care ar fi meseria care să-mi dea să mănânc din pasiunea mea și să contribui și la binele societății?” A mers la facultate la biologie, apoi a predat timp de zece ani ca profesor de gimnaziu și colegiu la Sighișoara. „Acolo am văzut că lumea e plină de oameni buni. A fost o experiență fantastică. Copiii m-au învățat limba română fără să râdă, cu dragoste și generozitate. Iar eu îi scoteam în fiecare weeked la plimbare în natură, eu îi învățam altceva”.

În 2012 a plecat cu o bursă în Germania. După acel stadiu de cercetare a dorit să meargă mai departe, simțea că la colegiul din Sighișoara se plafona. Acum este conferențiar la universitate, la facultatea de mediu și continuă să cutreiere țara împreună cu studenții lui așa cum făcea cu elevii din orașul natal. „Am considerat că predăm degeaba știința mediului dacă nu semănăm în generațiile următoare pasiunea, ei trebuie să avanseze și să descopere noi metode de ajutorare a naturii, dar pentru asta trebuie să aibă acolo germenele patimii. Fără ea nimic nu iese cum trebuie.”

În crâng nu plâng

Tipul de tăiere „în crâng” ajută pădurea să întinerească şi îi ajută pe oameni să aibă lemne. Numai că ea nu se mai practică decât rareori şi numai în România

E o zi de primăvară caldă, bate vântul pe Valea Zălanului, un vânt subțire ce albește pânzele puse la uscat și „înflorește” pământul. Câmpul e plin de toporași albaștri, de clocotiși și năsturei galbeni. Profesorul ne arată un crâng des de copaci subțirei, răsăriți din buturile unora mai mari, care fuseseră tăiați. Ne explică și cum acest tip de tăiere protejează pădurea, o întinerește, dar lasă și lemnul vechi acolo ca să lăstărească și să adăpostească habitatul unor viețuitoare care altfel ar fi pierit. Astfel, omul are lemne de foc, iar pădurea are și lemn vechi și puiet nou. „Se cheamă tăiere în crâng. Nu se mai practică în alte părți ale lumii, silvicultura modernă nu se mai face astfel de tăieri, ei curăță tot și e păcat. Omul de aici, din satele de la noi a avut grijă, a știut și a păstrat obiceiurile care ajută natura și pe el în același timp. Nu îi învățăm noi pe ei”, spune profesorul, „noi trebuie să venim și să învățăm de la ei”. Și ca să înveți de la ei, faci vreo 14 kilometri de drum de pământ. Printre păduri și porci care dorm în băltoace la soare. Mai sunt vreo 120 de oameni în sat, iarna și mai puțini, pentru că merg la copii pe timpul frigului. Oamenii, ca arborii, sunt tot mai bătrâni și mai puțini.

Trecem pe la câțiva arbori bătrâni, un păr pădureț mai strâmb. Împreună cu studenții îl eliberaseră din strânsoarea altor pomi care răsăriseră prea aproape de el și-i luau aerul, lumina. Unii arbori sunt ca oamenii, dacă nu au spațiu unde să se desfășoare suferă și cresc firavi. Părul, deși e bătrân, a rămas subțire. Dar are crengile sănătoase și în vara asta va fi plin de pere. Au făcut și un gard împletit din nuiele, așa cum fac adesea țăranii locului pe câmpuri ca să oprească pământurile din revărsarea lor după ploaie. Și poate joarda de salcie se va prinde și va fi un gard viu foarte interesant. Nici studenții și nici profesorul lor nu mai făcuseră până azi un gard de nuiele.

Primul gard de nuiele împletite făcut de profesor şi studenţii lui

Pășunea cu arbori presărați

Închideți ochii și spuneți: pășune cu arbori presărați, pășune cu arbori presărați… Așa-i că o vedeți? E un câmp verde sau acoperit de o pătură vălătucită de fân uscat și pe coama lui, din loc în loc, arbori falnici, frumoși precum îi desenam noi la grădiniță cu acuarele care se întinau simetric când îndoiam foaia. Vedeți arborii cu brațe largi, întinse în părți, ușor curbate deasupra pământului, parcă ar ține greutatea azurie a cerului în curbura lor. Singuratici, liberi, locuri de adăpost și plăcere pentru om și animal, acoperișuri vii, case crescute singure din pământ pentru vietățile pământului. Arborii pe care-i vedeți sunt stejari, carpeni, peri pădureți sau tei sălbatici. Circumferința trunchiului de 2,5 metri la părul pădureț îl face „remarcabil”. În Polonia spre comparație părul este considerat „bătrân” la o circumferință de 1,8 metri. „Dacă am lua etalonul Poloniei, la noi sunt atât de mulți peri bătrâni, încât nu ne-ar ajunge o viață să-i inventarie”, spune profesorul. „Dacă am lua etalonul Poloniei, la noi sunt atât de mulți peri bătrâni încât nu ne-ar ajunge o viață să-i inventariem”, spune profesorul.

Pajiștile sunt prețioase pentru că ele arată un mod de viață, o practică rurală inteligentă, cu valoare economică, biologică și culturală. România are a doua suprafață de pajiști cu arbori presărați din Europa, după Spania.

„Conform unor cercetări recente unde am fost implicat”, explică profesorul, „România este a doua țară europeană în ceea ce privește acoperirea pășunilor cu arbori presărați, e vorba cam de 15000 de km pătrați, imediat după Spania care are vreo 19.000 de km pătrați, explică profesorul. Prin inventarierea arborilor bătrâni de pe pășuni în cadrul proiectului Arborii Remarcabili din România, am descoperit peste 2.400 de arbori bătrâni de pe 90 de pășuni numai în Transilvania. Conform cunoștințelor noastre actuale, existența unui număr mare de arbori bătrâni în peisaje de producție agricolă, cum sunt pășunile este o trăsătură unicat a Transilvaniei la nivel național și european. Pășunile de lângă Mercheașa, cu peste 400 de stejari bătrâni, Ticușu – cu 250 stejari bătrâni, Dășoara – cu alți 200, Breite-Sighișoara, și ea cu peste 200 de stejari bătrâni sau Câmpu Cetății, cu peste 300 de fagi bătrâni ar putea fi considerate adevărate miracole la nivel național și internațional”.

România este a doua țară europeană în ceea ce privește acoperirea pășunilor cu arbori

Dar pășunile cu arbori presărați nu există. Ele nu sunt recunoscute de legislația românească. Ba mai mult, țăranii sunt determinați de subvențiile pentru pășuni să curețe pășunile, nu să păstreze sau să planteze arbori pe ele. Oricât au încercat activiștii de mediu și biologii să atragă atenția asupra acestor pășuni, cum că ele înseamnă nu doar agricultură, ci și cultură, nimeni n-a vrut să-i asculte vreodată. Ele nu sunt protejate, nu sunt încurajate. Nu sunt.
Și acum deschideți ochii și veți vedea că pășunea cu arbori presărați e peste tot pe unde ați trecut. Ce-i drept, arborii sunt bătrâni, dar remarcabili. Iar pășunea există, nu e o fantasmă. Doar statul român n-o recunoaște. E orb și surd.

Dacă ar fi după mine, aș declara aceste pășuni monumente cultural-naturale de valoare internațională și aș pune la dispoziție resurse financiare pentru comunitățile locale care le dețin, pentru a continua pășunatul extensiv – cu bivoli, vite și cai – și a proteja aceste peisaje, inclusiv arborii bătrâni și regenerarea lor

Tibor Hartel

Rănile arborilor

La ieșirea din Valea Zălanului, pe spinarea dealului, în dreapta drumului se întinde o pajiște splendidă, plină de stejari seculari. Călcăm pe brândușele înflorite și violetul lor crud pocnește sub tălpi, o ciocârlie de câmp zboară speriată din tufe deasupra capetelor noastre. „Vedeți”, spune profesorul, „ciocârlia asta trăiește doar pe câmp, nu e pasăre de pădure. Dacă omul ar pleca și ar lăsa pădurea să se întindă, locul să se sălbăticească, nici pajiștea n-ar mai fi, dar nici ciocârlia care cântă acum deasupra noastră. Eu nu sunt adeptul teoriilor că omul, în general, dăunează naturii, nu! Omul ajută natura, dacă poate să facă asta și dacă știe cum”.

Ne îndreptăm pașii spre stejarii bătrâni. Încă dezgoliți, lipsiți de frunze, își creionează scheletele negre pe cerul alb de martie. Chiar mai impresionanți astfel, mai sobri, minimaliști. Pe măsură ce ne apropiem, o rană neagră se deschide tot mai mare în trunchiul stejarului. E scorbura lui, adâncă, ca un hău, cicatrizată de arsura focului. În trunchiul acestui stejar, în miezul lui putred, omul a făcut focul. A vrut să-l ardă, să-l eutanasieze. Dar el s-a încăpățânat să rămână viu, să rămână în picioare. „Nu din răutate fac oamenii acest lucru”, ne explică profesorul, „ei văd că un arbore bătrân are noduri puternice, e greu să-l mai folosești la ceva, e greu să-l tai și arde greu. Ei cred că va cădea într-o zi, că e putred și nefolositor, și-i pun foc, îl ard de viu ca să-i grăbească prăbușirea.”

„În timp ce noi vorbim, se taie stejari bătrâni pe păşune”, Tibor Hartel, biolog

E adevărat că astfel se și încălzesc ciobanii iarna, fac focul în stejar și se lipesc de el ca de sobă. Dar stejarul îi surprinde, nu moare. Prin coaja rămasă se hrănește și face ghindă și umbră pământului, și oilor, și ciobanului…

Arborii remarcabili sunt prețioși pentru că păstrează rămășițe ale faunei străvechi. În scorburile lor trăiesc multe insecte pe cale de dispariție, vreo 209 specii s-au descoperit în România. Dar și pentru că au dezvoltat o rezistență formidabilă, sunt material genetic extraordinar, iar semințele lor pot fi folosite în pepiniere pentru reproducere și replantare. Gaițele îngroapă și ele cam 4.000 de ghinde fiecare, vreo 60 de gaițe au sădit tot dealul. Dar pășunatul intensiv, pășunatul cu vite nu lasă să crească nimic. Ar trebui ajutat țăranul să poată întrerupe pășunatul o vreme, să poată face acest lucru fără să piardă economic, iar pajiștea să renască.

În Codul Silvic însă, arborii mari nu sunt prevăzuți, nu sunt protejați, ba mai mult, textul lasă să ne înțeleagă că pot fi eliminați pentru curățarea pajiștilor. Ei lipsesc inclusiv din legislația de conservare a naturii.

Tamas prinde între degetele lui o gânganie mică și gri, cu multe picioare, care mișuna prin zgura stejarului și o arată profesorului. Se uită semnificativ unul la altul: Vezi? Ce ți-am spus?

Tamas este discipolul profesorului, îl urmează peste tot. Vrea să devină un Hartel la rândul lui, pasionat și fericit. Vrea să se întoarcă acasă, să ajute localitățile de unde este. Îi place de profesor pentru că face lucrurile cu plăcere, pentru că duce ceea ce începe la bun sfârșit și pentru că este un cercetător desăvârșit: caută continuu răspunsuri în jur, la sursă, nu în birou.

Rănile oamenilor

Biologul Tibor Hartel străbate satele României în căutarea arborilor remarcabili, în căutarea pășunilor, dar și în căutarea păcii dintre om și natură. După anii din urmă, în care el crede că a devenit mai degrabă antropolog decât biolog, a înțeles un lucru important: că țăranul, fermierul român nu este înțeles și de aceea politicile care vin peste el nu sunt acceptate. „În comunități trebuie să construiești pe ce ai, material natural și uman. Mai întâi trebuie să știi ce ai. Apoi trebuie să le transmiți localnicilor ceva ce nici guvernanții n-au înțeles: că poți să folosești în favoarea ta exact ce ai. Ai drumuri proaste, pe ele trebuie să le valorifici, să spui, când ați mai mers pe un drum de pământ, cu calul sau cu căruța? Drumurile proaste ne-au apărat de invazia noului, suntem aici păstrând ceva rar. Ai arbori bătrâni, încearcă să transmiți că așa ceva nu mai vezi în Europa, acolo peisajul este refăcut complet, nu are continuitate, aici din evul mediu nu s-a întrerupt natura, cu alte cuvinte: folosește ce ai, orice ai, e bun pentru cineva!”

Profesorul şi discipolul. Tibi Hartel şi studentul lui Tamás de vorbă pe pajişte, lângă crâng

De multe ori cu origini medievale, pășunile cu arbori sunt bogate în biodiversitate și arborii vechi sunt de neînlocuit. Rugăm comunităţile locale să aibă grijă de arborii lor, și vom merge la Bruxelles și București pentru a cere politicienilor să îmbunătățească politicile agricole și de mediu pentru a le proteja.

Barbara Knowles, biolog britanic

Însă vorbele acestea sunt greu înțelese. Bolile de care a observat profesorul că suferă comunitățile sunt cam de două feluri: satele sunt fie capcane sociale, comunități în care toți sunt nefericiți, dar nici nu pot scăpa, nu găsesc soluții de ieșire, trăiesc într-un soi de fatalitate și lucrurile stagnează așa, mizerabil – iar acest lucru vine din neîncredere, corupție locală, războaie între triburi, și alt tip de boală, dată de prea multă creativitate, inițiativă, efervescență de voință. Fiecare individ din comunitate vrea să facă ceva, dar să fie el șef, nu vor doi să facă același lucru, nu colaborează între ei, nu se asociază și nu iese nimic. În situația aceasta e greu de construit ceva.

De aceea trebuie intervenit cu legi și politici adecvate, care să încurajeze bunurile și valorile comune. Cu reguli și practici care să demonstreze că sunt bune și să capteze atenția tuturor. „Ori, la noi, vine pădurarul spune ceva, vine polițistul spune altceva, vine primarul spune nimic și vine biologul-tradiționalistul și zice și el ceva. Iar țăranul se uită la ei și zice: Bă, sunteți proști!? În primul rând nu există colaborare între instituții, de acolo trebuie să plece unitatea de viziune și convergența. Așa nu poți construi repere, nu poți construi nimic în comunitate”.

„Există însă și semnele schimbării”, mărturisește profesorul, „de sănătate și optimism. Într-un sătuc din Odorhei, la Boldu, aveau un jugastru bătrân. Primarul le-a spus, nu tăiați, că e o valoare și nu l-au tăiat. Într-o zi a oprit un autocar acolo, niște turiști cu aparate de fotografiat au coborât și s-au dus să admire și să fotografieze arborele lor. Oamenii au văzut că uite măi, e interesant și i-au făcut un gard împrejmuitor ca să-l evidențieze și să-l apere și au pus băncuțe roată sub jugastru ca să stea turiștii când mai vin. Asta mi se pare mie sămânță de schimbare.”

Soluția pe care o vede profesorul pentru viitorul satelor din centrul țării ar fi să fie recunoscute și susținute ca un hub de biodoversitate, un refugiu, nu o rezervație ci un centru de prezervare a trecutului pentru viitor, pentru că aici este singurul loc din Europa unde nu a existat întrerupere în natură. Și în timpul glaciațiunilor, materialul viu, biologic s-a retras în anumite refugii bio-culturale. „Ei bine, pentru Occident, noi suntem un astfel de refugiu, de insulă, de unde omenirea își poate lua material biologic și cultural nealterat. Am putea crea împreună ceva fascinant! Pentru că arborele găunos nu înseamnă decădere, ursul nu înseamnă sărăcie, balta nu înseamnă mizerie, asta trebuie să înțelegem”, încheie Tibor Hartel.

O lecţie în natură

România are încă o mulțime de arbori bătrâni și mii de hectare păşuni care au arbori multiseculari, care sunt extrem de valoroase la nivel european. Ei sunt o parte importantă a patrimoniului cultural, contribuie semnificativ la frumuseţea peisajelor și oferă habitate multor vieţuitoare sălbatice, adică plantelor, insectelor, păsărilor, amfibienilor, reptilelor şi mamiferelor, multe având statut protectiv. De asemenea, păşunile cu arbori reprezintă o integrare durabilă a agriculturii cu valorile ecologice, estetice și culturale. Speranţa noastră este că acest proiect va contribui la reconectarea comunităţilor locale cu arborii remarcabili şi peisajele cu arbori”.

Tibor Hartel, biolog

  1. Cristina Mîrza says:

    Minunat articol,exceptional om.Recunoștință.Cristina Mîrza

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

8 + eleven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te