Resorturile şi pericolele populismului


Spectrul populismului bântuie Europa şi Statele Unite. Alegerea lui Donald Trump, ascensiunea în Europa a unor partide sau candidaţi care cultivă ostilitatea faţă de elite, de instituţii, de establishment în general, ameninţă democraţia liberală şi reînvie teama faţă de ce ar putea urma. Populismul nu este însă aşa cum afirmă unii, o creaţie recentă a globalizării şi a crizei economice din 2007 şi 2008, ci are rădăcini vechi care trebuie înţelese pentru a evita pericolele pe care acesta le poartă.

Privind în trecut, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, economia mondială a trecut printr-o fază de globalizare care s-a manifestat prin pătrunderea capitalismului într-un număr crescând de ţări, liberalizarea comerţului, deschiderea pieţelor, industrializare, dezvoltarea infrastructurii de transport, urbanizarea, progresul cercetării ştiinţifice, creşterea gradului de educaţie şi îmbunătăţirea stării de igienă şi de sănătate a populaţiei. Acest progres remarcabil a fost însoţit de transformări sociale, de apariţia proletariatului industrial, migraţii interne (din rural spre urban), migraţii externe (din Europa spre Statele Unite), distrugerea comunităţilor, schimbări ale regulilor şi normelor culturale etc. Politica rămânea însă în continuare apanajul elitelor tradiţionale.

Primul Război Mondial, cu toate grozăviile şi suferinţa pe care le-a adus, a distrus vechea ordine internaţională şi a însemnat sfârşitul acelei faze a globalizării. Au dispărut imperii, au avut loc revoluţii care ameninţau şi ordinea politică. Pentru a evita pericolul, a fost introdus votul universal, au fost îmbunătăţite condiţiile de muncă, au fost implementate reforme agrare, a fost permisă organizarea sindicatelor şi au apărut partide noi. În acelaşi timp, aproape toate statele beligerante aveau economiile distruse, reconstrucţia necesita resurse enorme, învinşii fiind supuşi unui regim împovărător de reparaţii de război. A urmat o perioadă cu inflaţie puternică (cauzată de abandonarea etalonului aur) şi de şomaj ridicat, ce a însemnat sărăcirea unei pături importante a populaţiei, ceea ce pe fondul implicării crescute a unei părţi mai mari a publicului în politică (consecinţa votului universal), combinat cu precaritatea culturii politice, a dus la o criză a democraţiei care a favorizat ascensiunea mişcărilor extremist/chiar fasciste. Scurta perioadă de avânt şi de exuberanţă începută la mijlocul anilor ’20 („the roaring twenties”) a fost curmată de Marea Criză. Acolo unde tratamentul a fost regimul de austeritate (conservarea puterii banilor în Germania îngrozită de hiperinflaţia din perioada Republicii de la Weimar şi Statele Unite înainte de alegerea lui F.D. Roosevelt), criza economică şi socială s-a adâncit, iar democraţia a slăbit, permiţând mişcărilor extremiste/fasciste să câştige puterea într-un număr de state. Situaţia s-a ameliorat în ţările în care au fost luate măsuri de stimulare a economiei şi de implementare a statului bunăstării (New Deal-ul lui F.D. Roosevelt în SUA).

Reducerea importanţei componentei economice în dezbaterea stânga / dreapta a fost însoţită de creşterea ponderii aspectelor culturale şi identitare în intenţia de vot a electoratului

Marile probleme şi soluţiile lor

La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, a fost implementată una dintre marile promisiuni făcute maselor de democraţiile occidentale pentru motivarea acestora în lupta împotriva nazismului, dar şi pentru combaterea concurenţei care era reprezentată de modelul sovietic, care privea împărţirea bogăţiei (prin creşterea clasei de mijloc) şi edificarea statului bunăstării, şi care consfinţea solidaritatea, cu pachete generoase de securitate socială. Reconstrucţia accelerată a Europei Occidentale a fost posibilă şi datorită Planului Marshall.

După război, s-a creat în Europa Occidentală un consens pe marile teme:

  • alianţa cu SUA, care garanta securitatea,
  • integrarea economică şi politică a continentului pentru a evita repetarea distrugerilor enorme cauzate de conflictele dintre puterile europene, şi
  • statul bunăstării ca expresie a solidarităţii.

A urmat o perioadă de creştere economică, de pace socială şi de întărire a democraţiei liberale. Biserica a continuat să joace şi ea un anumit rol în sistemul de valori şi norme tradiţionale. Nu era loc într-un asemenea sistem pentru populism.

După victoria din Războiul Rece contra comunismului, a urmat o perioadă de accelerare a globalizării, de deschidere a pieţelor, de implementare a unor reforme economice neoliberale şi de încurajare a diversităţii. În paralel, se diminua rolul bisericii şi se estompau valorile tradiţionale. Occidentul se revendica drept spaţiu cosmopolit, tolerant, prietenos.

Până în 1989, pe plan politic, diviziunea tradiţională stânga/dreapta era în continuare determinată mai ales de dimensiunea veniturilor şi a gradului de bogăţie a aderenţilor. Clasa muncitoare vota predominant cu partidele de stânga, spre deosebire de clasa mijlocie şi de cei avuţi care se regăseau în programele şi ideologia dreptei politice conservatoare.

După 1989, partidele tradiţionale de stânga, în primul rând cele socialiste, dar şi cele social-democrate, jenate de asocierea ideologică cu comunismul, s-au deplasat mai spre centru (laburiştii sub Blair, democraţii sub Clinton, social-democraţii sub Schroeder), lăsând pentru o bună bucată de vreme, până la criza din 2007/08, un spaţiu neocupat pe stânga eşichierului politic. Partidele de dreapta au migrat, la rândul lor, spre centru, prin adoptarea într-un număr de ţări a unei agende de reglementare puternice, ceea ce a dus la estomparea semnificativă a diferenţelor faţă de stânga. Victoriile în alegeri nu mai erau determinate de programe, ci de personalităţi. Asta nu a deranjat câtă vreme a existat creştere economică şi prosperitate. Părea că s-a ajuns la „sfârşitul istoriei” şi în materie de dezvoltare economică, nu doar de poziţionare doctrinară, şi că Occidentul va intra într-o lungă perioadă de prosperitate şi pace socială.

Efectele din subteran

În profunzime însă, forţe puternice create de sistemul Occidental lucrau împotriva lui. Noua rundă de globalizare a dus la pierderea locurilor de muncă din industrie în favoarea unor economii emergente (China devenind „atelierul lumii”). Perdanţii globalizării au fost mai ales zonele industrializate cu comunităţi omogene etnic, conservatoare şi rigide (Rust Belt în SUA, Nordul Angliei), de unde au migrat slujbele către economiile emergente. Apoi evoluţiile tehnologice au schimbat complet structura economiei (General Motors, cu 200.000 de angajaţi, avea o capitalizare net inferioară lui Facebook, care are doar 6.000 de angajaţi). Globalizarea şi Tehnologia au distrus atât clasa mijlocie, cât şi clasa muncitoare (mai ales pe cei cu calificări şi abilităţi reduse, cei imobili profesional şi cultural) din Occident. Aceste evoluţii aveau loc în paralel cu adâncirea inegalităţilor şi a polarizării sociale care devenea mult mai vizibilă în condiţiile generalizării comunicării în masă.

Reducerea importanţei componentei economice în dezbaterea stânga/dreapta a fost însoţită de creşterea ponderii aspectelor culturale şi identitare în intenţia de vot a electoratului.

Se spune că, în general, populiştii eşuează odată ajunşi la putere. În fond, populismul este un simptom al crizei democraţiei, dar ignorarea cauzelor poate duce la eşecul democraţiei, cu riscul venirii la putere a unor partide cu adevărat extremiste

Puterea finanţelor

În paralel, s-a produs un transfer de autoritate de la instituţiile care reprezentau teoretic voinţa electoratului către agenţii independente şi Bănci Centrale (cu autoritate crescută în materie de supraveghere financiară, de reglementare şi cu control asupra unor bugete semnificative) sau de la autorităţile naţionale către unele supranaţionale (FMI, OMG, UE, BM), care erau numite, şi nu alese. Iniţial, acest transfer avea rolul de a reduce marja de abuz a politicienilor care erau dispuşi să facă orice pentru a câştiga alegerile, chiar dacă efectele pe termen lung puteau fi devastatoare pentru societate (sună cumva cunoscut?).

Acest transfer de autoritate de la „guvernare” (aleasă) la „guvernanţă” (numită) a generat o problemă de legitimitate pentru „guvernanţa” care a fost făcută responsabilă de politicieni de toate eşecurile acestora, după modelul „mergem la Bruxelles sau la FMI, semnăm acordurile şi la întoarcerea acasă ne plângem că am fost forţaţi” (ne amintim de faimoasa noapte de negocieri de la Bruxelles a lui Tzipras, venit sfidător, dar care spre dimineaţă a semnat tot ce i s-a cerut, şi despre care circulă o glumă în societatea grecească: se pare că omul a mers la Bruxelles să îşi cumpere păr, dar s-a întors ras în cap!).

Nu în ultimul rând, a crescut şi rolul pieţelor financiare în relaţia cu guvernele, mai ales în cazul (marii majorităţi) statelor cu deficite (provenind mai ales din statul bunăstării nesustenabil, dar mai recent şi din nevoia salvării băncilor) care trebuie finanţate pe pieţele internaţionale.

Ca rezultat al acestor e(in)voluţii, Occidentul a intrat într-o fază de stagnare, de stază economică cu impact asupra prosperităţii unei părţi importante a populaţiei şi de reducere a influenţei şi relevanţei sale strategice, ceea ce a generat nemulţumiri care se manifestă sub forma partidelor/mişcărilor populiste care ocupă locul liber de la stânga şi de la dreapta eşichierului politic şi care-i acuză pe cei care s-au aglomerat la centru că „toţi sunt la fel şi că nu au nicio soluţie şi nicio putere”. Se pare că masele nemulţumite au fost mai ales atrase de populismul de dreapta, în detrimentul celui de stânga, ceea ce poate părea surprinzător.

Aceasta explică de ce populismul înfloreşte acum, în Europa şi în Statele Unite, şi nu în Asia (care are creştere economică, dar şi un alt model cultural) sau în America Latină (cu economii distruse de decenii de guvernare de stânga, care s-au compromis).

Reînvierea liderului

S-a creat în acest fel spaţiu pentru apariţia liderului providenţial (cu discurs antisistem), de la care se aşteaptă rezolvarea rapidă a problemelor, prin „decret”, cu încălcarea regulilor, dacă este necesar. Societatea nu mai are răbdare şi nu acceptă constrângerile, ea vrea o soluţie acum! Lipsa de răbdare este alimentată şi de comunicarea directă, prin reţele de socializare care au devenit parțial un spaţiu al manipulării (Facebook în alegerile din SUA).
În mod tradițional, populiştii se pare că ar fi mai buni în opoziţie decât la putere, pentru că le este mai uşor să promită decât să livreze (atunci când trebuie să facă faţă constrângerilor, exemplu fiind schimbarea în abordare a Siriza din Grecia, odată ajunsă la guvernare).

Chiar dacă liderul populist, odată ales, trebuie să îşi renege o parte din promisiuni (pentru că trebuie să facă faţă realităţilor economice, pieţelor – a se vedea, spre exemplu, nuanţările lui Trump după alegeri faţă de Obama Care, zidul cu Mexicul etc.), el este obligat ca măcar pe o parte să livreze, astfel riscă nemulţumirea (eventual violentă) suporterilor săi. O zonă în care populiştii îşi propun să livreze promisiunile este legată de emigraţie. Pentru că dacă în materie de globalizare este acceptată în general libera circulaţie a bunurilor (care sunt „impersonale”) sau a serviciilor, emigraţia aduce străinul cu obiceiurile lui în contact direct cu populaţia locală, cu riscul alterării modului de viaţă, a ţesutului social. Din această perspectivă, emigraţia pare a fi ultima frontieră a globalizării care probabil va fi la rândul său trecută. Cu ce costuri, vom vedea.

Chiar dacă liderul populist, odată ales, trebuie să îşi renege o parte din promisiuni, el este obligat ca măcar pe o parte să livreze, astfel riscă nemulţumirea (eventual violentă) suporterilor săi

Se spune că, în general, populiştii eşuează odată ajunşi la putere. O asemenea judecată poartă însă riscul inacţiunii.

În fond, populismul este un simptom al crizei democraţiei, dar ignorarea cauzelor poate duce la eşecul democraţiei, cu riscul venirii la putere a unor partide cu adevărat extremiste. Pentru a evita o asemenea derivă, partidele tradiţionale ar trebui să aducă marile subiecte (globalizarea, politicile economice şi sociale, stagnarea economică, inegalităţile, deteriorarea comunităţilor, blocajele instituţionale etc.) în dezbaterea publică şi politică, şi să prezinte alternative clare, cu asumarea ideologiei, împreună cu un mesaj pozitiv despre societate.

Boarea extremismului peste fragilitatea democraţiei

Există temeri că populiştii de azi ar putea fi extremiştii de mâine. Temerea nu este în acest moment în întregime fondată. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt deocamdată împotriva democraţiei, aceasta este puternică şi are rădăcini adânci în majoritatea statelor occidentale. Societatea civilă are vitalitate şi dispune de mecanisme de apărare a democraţiei. Situaţia este diferită însă în Sudul şi Estul Europei, acolo unde mecanismele sunt mai plăpânde. Dar pericolul nu trebuie subestimat şi eliminarea lui necesită acţiune concretă în reformarea societăţii şi a sistemelor politice, sub conducerea unor lideri moderaţi şi echilibraţi care să se bucure de sprijinul unei părţi importante a populaţiei, în aşa fel încât populismul să fie doar un episod pasager urmat de revenirea la o democraţie liberală reformată.

În mod tradițional, populiştii se pare că ar fi mai buni în opoziţie decât la putere, pentru că le este mai uşor să promită decât să livreze (atunci când trebuie să facă faţă constrângerilor, exemplu fiind schimbarea în abordare a Siriza din Grecia, odată ajunsă la guvernare).

  1. George says:

    Nimic concret, în afara trecerii în revista a aspectelor care au caracterizat dpdv social perioada dintre începutul și sfârșitul RR. Îmi permit sa afirm ca nu sunt (nu pot fi gadite)soluții în acest deceniu. Poate după o perioada mai scurta sau mai lunga de populism (draga și nou ex-comhnustilor) vor vedea către ce sa se îndrepte lumea. În prezent istoria ne-a spus clar: socialismul a eșuat, democrația este total nefuncțională deoarece s-a neglijat un principiu de bază: nu ne naștem egali, nu trăim în egalitate și ne ducem fiecare singuri. În rest doar povesti cu care acest monstru numit PROPAGANDA (pus bine în valoare de naziști și comuniști în aceiași masura) ne digera zilnic.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te