Reuşită, reţele şi postmodernitate

Suntem fiinţe sociale, indivizi profund preocupaţi de felul în care suntem priviţi în societate şi în care ceilalţi se raportează la noi. Cel puţin asta nu s-a schimbat de la începuturile umanităţii.


Distribuie articolul

Ne dorim să reuşim; într-o lume tot mai complexă, cei mai mulţi dintre noi îşi doresc încă să reuşească. Dar să reuşească ce? În măsura în care devine tot mai greu să reperăm şi să conturăm un ideal indiscutabil de reuşită socială, întrebarea devine critică. Un studiu din 2015 al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei1, arată că, în linii mari, elevii români îşi doreau cam aceleaşi lucruri care erau urmărite şi în urmă cu trei sau patru decenii. În principal, carieră, familie şi siguranţă financiară.

Chestionaţi asupra semnificaţiei reuşitei în viaţă, elevii au dat însă răspunsuri care indicau drept markeri ai reuşitei stări afective complexe, mai degrabă decât situaţii perfect cuantificabile şi descriptibile: să fiu fericit în ceea ce fac, să fac toată viaţa ceea ce îmi place, să mă bucur de viaţă cu bune şi cu rele, să-mi îndeplinesc visele, să îmi iubesc munca, să trăiesc viaţa, nu să o pierd muncind etc. De asemenea, surprinde o pondere semnificativă a răspunsurilor care au o componentă spiritual-religioasă: să urmez calea lui Dumnezeu, să fiu o persoană liberă, să-şi amintească cineva cu drag de mine, să fiu un om bun, la bătrâneţe să mă simt împlinit/ă, să fiu o persoană normală, care să aibă ce oferi celorlalţi etc. Analiza tehnică a studiului relevă alte câteva caracteristici interesante: şi anume că „ponderea cea mai ridicată a caracteristicilor personale valorizate de elevi o reprezintă elemente ce ţin mai degrabă de valori contextuale, situaţionale, decât de valori abstracte, ideale (fericirea, bunătatea).” De asemenea, observă specialiştii, „cultura grupului de elevi…  se construieşte mai degrabă pe axa autorealizării (individualism) decât pe cea a preocupării pentru ceilalţi”, şi, de asemenea, „predominanţa elementelor pe dimensiunea deschiderii la nou (autodeterminare, hedonism), în ciuda ponderii crescute a valorii stabilităţii (prin viaţa de familie).”

Chipul

Nu îmi propun să fac o analiză exhaustivă a ceea ce relevă acest studiu, ci, mai degrabă, în calitate de pedagog şi de practicant al filosofiei, încerc să înţeleg semnificaţia acestor date oarecum surprinzătoare. Care este chipul generaţiei care crede deopotrivă în valori clasice, dar şi moderne, care identifică reuşita cu stări psihologice complexe şi greu definibile, care mizează deopotrivă pe stabilitate şi nou, pe tradiţie şi pe hipermodernitate? Şi mai ales, ce a modelat acest chip? Răspunsul este complex şi articularea lui riguroasă va rămâne, în continuare, în sarcina psihologilor şi sociologilor care se preocupă de educaţie. Aproximând fenomenologic, voi spune că tabloul generaţiilor aflate acum în şcoală nu mai este la fel de surprinzător dacă luăm în considerare profilul ontologic şi epistemic al lumii în care trăim.

Unitatea lumii a devenit pur şi simplu şi o metaforă, o figură de stil şi atât. Un flatus vocis, care ascunde un multivers, conectat spaţial, dar fracturat temporal, un hiperspaţiu de bule concurente, în care lumi profund diferite coexistă, atât bulele tradiţiei, cât şi cele ale hipercomplexităţii desfăşurate la viteze uriaşe.2 De asemenea, trăim primele momente ale unei culturi globale a reţelei, ale cărei implicaţii abia începem să le înţelegem.3 Conectarea, ca textură primă a lumii, cartografiile parţiale, heterospaţiile şi heterocroniile digitale, relevarea unei dimensiuni infinit abisale a informaţiei (orice subiect de cercetare devine infinit aproximabil printr-o cunoaştere pe care niciun subiect clasic al cunoaşterii nu o mai poate controla sau stăpâni în mod satisfăcător, iată câteva determinante ale noii realităţi. Desigur, dintr-un anumit punct de vedere, lumea noastră, aşa cum se arată azi, nu este decât consecinţa firească a premiselor moderne, o modernitate desfăşurându-şi posibilităţile încă din secolul al XVI-lea. Or, premisele modernităţii au fost de la bun început legate într-o matrice logică: dinamismul, mai degrabă decât staticul, procesul mai degrabă decât esenţa, adâncul mai degrabă decât înaltul, relativismul, mai degrabă decât fundamentalismul. Şi, ca răspuns la toate acestea, o intensificare fără precedent a subiectivităţii. În plan social – nu vom mai relua aici analize celebre – modernitatea a însemnat emergerea unei culturi a mobilităţii şi reuşitei sociale, o intensificare a individualismului creator şi o întreagă mitologie a progresului, la fel de vie până azi.4

Noua realitate

Dar, momentul complexităţii, cum îl numeşte Mark C. Taylor, nu este pur şi simplu, un alt moment din proiectul modernităţii (Habermas). Este, la propriu, momentul emergerii unei alte realităţi factuale şi sociale, în care chiar şi unele dintre cele mai riguroase proiecte intelectuale umane (precum metoda ştiinţifică) vor trebui abandonate sau restructurate fundamental.5 Idealurile educaţionale sintetice (cognitiv-acţional-axiologice) ale Iluminismului clasic vor trebuie regândite, deopotrivă cu un alt model al interacţiunii politice (probabil că nu există problemă mai urgentă a filosofiei politice decât aceea de reconciliere a heterospaţiului social complex propriu unei culturi a reţelei cu idealul peren al convieţuirii paşnice).

Orice model al reuşitei va deveni, prin urmare, inevitabil local, un model de bulă, în care criteriile reuşitei şi recunoaşterii (nu este deloc necesar să fie întotdeauna explicit-formale sau definite riguros) se definesc invariabil local, în raport cu un anumit sistem de referinţă, ca în teoria relativităţii. El va putea fi deopotrivă contingent, fundamental, infinit aproximabil atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Da, mă văd nevoit s-o spun, cultura postmodernă este o cultură în mod fundamental relativistă, spre exasperarea multora. Mai trebuie adăugat şi că nu există ieşire din cultura postmodernă. Idealizarea gospodăriilor ţărăneşti, aşa-zisa reîntoarcere la religie, hedonismul reperabil al anacronicului, toate sunt fenomene fundamental postmoderne. Emergerea culturii reţelei a bulversat lumea noastră la nivel ontologic, metafizic şi epistemic. A ne pregăti pentru ea înseamnă să ieşim din logica ereziei şi a deviaţiei.

Noul ideal

Lumea noastră nu este o aberaţie a unui model clasic pretins atemporal. Lumea noastră e momentul nostru, cu complexitatea şi problemele aferente, iar elevii simt asta atunci când intuiesc că nu pot descoperi decât în ei înşişi şi în cultivarea propriilor afecte un teren ferm. În cadrul culturii postmoderne a reţelei, ce ştie acest individ are prea puţină relevanţă sau deloc în raport cu ce poate face cu ceea ce ştie.

Devine important modul în care operează cu informaţiile pe care le deţine. Se configurează, desigur, şi un nou ideal educaţional: în acest context, indivizii conectaţi se mişcă înlăuntrul propriilor lor reţele care sunt, la rândul lor, conectate la reţeaua universală a cunoaşterii, reţea care se reconfigurează continuu… Implicaţiile acestui nou mod de a percepe cunoaşterea asupra învăţării sunt definitorii. Învăţarea devine abilitatea de a construi şi a traversa conexiuni. Activităţile pe care le întreprindem pentru a construi aceste reţele sunt mai valoroase decât asimilarea conţinutului lor… implicarea în procesul de învăţare fiind cea care contează, nu rezultatul. Individul învaţă „dorind să înveţe”, creşte şi se dezvoltă „devenind conectat”.6

Cum va arăta însă umanitatea acestui individ şi cum va fi ea păstrată în această lume diversă? Cum vom reacţiona în faţa consecinţelor perverse ale conectivizării, din care amintim doar riscul re/fundamentalizării (în faţa creşterii complexităţii, acesta este mereu un pericol enorm)? Cum vom face faţă noii ere a ignoranţei, care rezultă din devenirea obeză a reţelei globale de cunoaştere?7 La toate acestea are de răspuns o pedagogie a viitorului.

  1. Referinţe bibliografice
    1. https://adevarul.ro/educatie/scoala/studiu-inseamna-reusita-viata-elevii-astazi-1_55c7868df5eaafab2c64c974/index.html
    2. Analiza lui Mark C. Taylor din lucrarea Speed limits. Where time went and why we have so little left, Yale University Press, 2015
    1. Mark C. Taylor, The Moment of Complexity. Emerging the Network Culture, Chicago University Press, Chicago, 2002; Gabriela Topoleanu, „Creştem şi ne dezvoltăm devenind conectaţi” – http://sucitoruldeminti.ro/reflexiv-in-educatie/crestem-si-ne-dezvoltam-devenind-conectati/#.Wz3HjAvxYFw.facebook.
    2. Steven Pinker, Enlightment now. The Case for Reason, Science, Humanism and Progress, Penuin Books, London, 2018
    3. https://www.wired.com/2008/06/pb-theory/
    4. Gabriela Topoleanu, op. cit.
    5.  https://www.theguardian.com/science/2007/jul/01/art; https://m.romanialibera.ro/societate/educatie/42–dintre-romani-cred-ca-soarele-se-invarte-in-jurul-pamantului-195191

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te