Rockul ca exerciţiu al libertăţii


Distribuie articolul

Zilele acestea am aflat că unii dintre contemporanii mei, care se laudă a cunoaște Biserica, sunt uimiţi că aceasta se ridică împotriva unei lumi a spectacolelor de gen Electric Castle ori Untold. Și sunt de-a dreptul sideraţi de lipsa de perspectivă și modernism a Ortodoxiei. Ba, mai mult, înfierează orice poziţie a vreunui preot – gen Părintele Claudiu Melean de la Cluj – la marele eveniment, megalitica sinteză muzicală etc. etc.

Mă declar învins. Cert este că, dacă într-adevăr cunoști Biserica din care te lauzi că faci parte sau te dai rotund că o înjuri fără să o cunoști decât din știrile de la ora 5, și o socotești că nu este suficient de modernă pentru aspiraţiile tale, se presupune că ai cunoștinţă și de scrierile Părinţilor Bisericii, unii de secolul III și IV, cum vedem, dar mult înainte de ceea ce numesc unii Evul Mediu.

Ei atrăgeau atenţia asupra dezumanizării culturii prin teatrul antic – modern pentru epoca aceea, pierderea timpului în vomitariumul distracţiei cotidiene fiind principalul motiv de atenţionare. Apoi glorificarea curviei, a amantlâcului, crimei și incestului, goliciunii și pervertirii, oferirea de modele detrunchiate de pe omenie și a unui mod de viaţă violent erau suficiente motive pentru ca teatrul să nu fie iubit de propovăduitorii Evangheliei, adepţii unei culturi opuse celei prezentate de teatrul vremii. Uneori și de teatrul de azi. Nu văd unde este surpriza contemporanilor mei.

Cred că e o ecuaţie simplă. Caragiale da, oricând. Alina Mungiu Pippidi cu mediocra lucrare Evangheliștii, nu. Nu pentru construcţie, o vituperare mediocră a echipei de Apostoli, ci pentru puţinătatea conţinutului.

Oricând o piesă clasică, știu și eu, Livada cu vișini, de exemplu, ori Gaiţele lui Kiriţescu ori teribila Mobilă și durere a lui Mazilu. Evitarea pieselor ce aduc aminte mai mult de Moulin Rouge decât de o scenă naţională, care, asemenea Academiei Române, are și obligaţia de răspunde de curăţia limbii ce o vorbim și a moralei ce se naște din cultura comunicării sociale, nu este doar obiectivul unei pastorale a Bisericii. Dar, accept și am scris pe tema aceasta, teatrul nu trebuie confundat cu catehismul, dar nici actorul obligat să se prostitueze după toate frustrările regizorului.
Biserica nu are, la acest capitol, o opoziţie pe temă, ci o atentă susţinere a persoanei care are probleme cu ceea ce i se cere ca profesionist ori beneficiar de act cultural, pentru a-i susţine hotărârea personală. Încercarea de a induce ideea că Ortodoxia are o atitudine inchizitorială faţă de teatru e absurdă și prostească. O spun în calitate de colaborator la acţiunile unui Festival Internaţional de Teatru, la Sibiu, și de invitat la două Festivaluri de Teatru, Fălticeni și Turda, la care am simţit frumuseţea unităţii de cultură cu oameni tineri, dispuși să descopere în Biserică un partener de dialog cultural. Cum parte din tinerii ce-i cresc cu voia Duhului Sfânt pentru viaţă sunt studenţi în teatru, regie și management cultural. Și nu, nu i-am oprit de la Împărtășire pentru aceasta. O spun în calitate de prieten al unor oameni care trăiesc pe viaţă și pe moarte vocaţia lor în arta teatrală și cinematografică, valori inestimabile ale rostirii românești. Rugători și împlinitori ai unor chemări creative de excepţie. Oameni care refuză mediocritatea și se hrănesc din dragostea lui Dumnezeu. Care aduc prin arta lor oamenii dinaintea lor înșiși, pentru a se cunoaște și pentru a înţelege unde stau. Apropiindu-i de Dumnezeu cu mai mult decât o seamă de predici ce le ascult și mă tot minunez.

Ce are rockul cu această o introducere?

Are. Și aici avem de a face cu aceeași mirare bazată pe necunoașterea „cunoscătorilor” analiști. Mi s-a socotit de unii curaj, iar de alţii lepădare de Cruce faptul că, în plină criză și tragedie legată de cazul de la Colectiv, mi-am permis să spun că ascult rock. Unii mi-au reproșat că îmi mănânc din timpul de rugăciune, unii nu m-au crezut, iar alţii au trecut la încă una din „vedetismele” personale afirmaţia. Pentru mine, însă, în spatele acestei afirmaţii era o istorie. Prin 1987, pe când habar nu aveam de preoţie, Biserică și Taine, pe când visam însă la libertate, ne-am strâns brașoveni, nu puţini, de prin toate cartierele, la o vizionare Beatles în Sala Sporturilor. Am rămas fără buletin, o zi. La ieșire, miliţienii ne-au verificat identitatea și ne-au scris pe o listă. Nu ne-am temut. Eram mulţi, eram tineri, eram sinceri. Asta m-a obligat să încep să ascult rock, să înţeleg ce i-a deranjat. Nu mai știu cei de azi, departe la doar o butonare, ce înseamnă să alergi la cozi după vinilinuri, să împrumuţi, să asculţi, fie și zgâriate, la infinit, pe Pacific sute de ore o muzică fără sfârșit…

Nu mi-a făcut bine sufletului decât descoperirea blues-rockului, heavy metal-ul ori hard rockul fiindu-mi la îndemână doar pentru distracţie, nu pentru odihnă. Așa i-am descoperit pe Jimmy Reed ori Muddy Waters, Albert King ori parte din ceea ce cânta Rolling Stones ori Lonnie Mack… Interesant este că ne școleam unii pe alţii. Unul dintre colegi, astăzi medic excepţional undeva în Statele Unite, ne-a descoperit Pink Floyd, cu Zidul… The Wall. Motiv să învăţăm mai bine engleză, să înţelegem că avem de a face cu o formaţie de rock progresiv, să ne căutăm, fără rezultat, în tot Brașovul, albumul Animals și să ne întoarcem la vizionarea, prin ianuarie 1989, videocasetei cu Zidul. Cred că ţin minte și acum: 81.09 minute. Liberi. Fără nicio constrângere. E doar un exemplu. Ne-am crescut apoi din formaţiile românești. Pe locul întâi: Celelalte Cuvinte. Apoi am descoperit Iris ori Metronom, pe care i-am urmărit vreo zece zile la Costinești, prin 1986, pe o terasă de pe plajă, uitând cu totul de tabără. Uimit. Marcat de zgomotul ce nu-mi ucidea libertatea. Când am aflat și ascultat Riff ori Holograf, eram deja crescuţi în sentimentul că nimeni nu poate lua de la noi muzica. Apoi a venit Revoluţia. Apoi libertatea, care a plecat mai repede decât m-am așteptat. Nu și muzica libertăţii.

Rockul înseamnă libertate

Am descoperit teologia ca exerciţiu de libertate. Am descoperit că rockul poate crea un mod de viaţă anarhic și imoral – după criteriile moralei creștine. Dar asta nu înseamnă că nu poate ajuta la dezvoltarea unei lucidităţi ludice de valoare, nu poate menţine tonusul creativ al omului. Neșansa-șansă de a nu putea înţelege, nu doar de emoţia muzicii, engleza cântată de formaţii m-a salvat să transfer în inima mea zgura răutăţii ori îndrăcirii pe care alţii o văd în rock. M-am emoţionat la Forever Young (Alphaville, cine mai știe că e compusă în 1984…) sau la Fragile (Sting, 1987) ca la un exerciţiu de sens. Și încă mă emoţionez. Am reușit să ascult, fără să cârtesc, încercările elevilor mei din Colegiul „Lazăr” de a mă converti la Rammstein (cu al său Neue Deutsche Harte) și m-am folosit de răbdarea mea pentru a le descoperi pe J.S Bach ori Rimsky-Korsakov (mai ales Scheherezada). Am folosit rockul pentru a mă împrieteni cu oamenii nu pentru a-i urî ori a-i judeca. Nu cred că gust rockul „evanghelic”. Îmi pare că rănește structura de metaforă a pânzei de aur ce îmbracă frumuseţea Cerului Împărăţiei. Dar este o părere pur personală. Tot ce am scris aici este o realitate pur personală. Biserica nu poate opri pe nimeni să asculte muzică, dar Duhovnicul ori oamenii de Duh ai ei pot atenţiona când rockăreala devine mod de viaţă care duce spre moarte, nu spre viaţă. Amestecul cu drogul, alcoolul, sexul ori violenţa pot fi rezultate secundare ale ascultării rockului când aceasta cuplează pe o educaţie deficitară, pe izolări de suflet, pe mizeriile cotidiene ale unei școli mediocre ori elitiste, dar fără valoare propriu-zisă. Când este singura scară de valori pe care un suflet hăituit caută să iasă la lumină.
Ascultând rock, nu am renunţat să merg la Filarmonică ori să mă bucur de excelentele opere ori operete puse în scenă la Brașov care azi îmi lipsesc nu doar ca parte a copilăriei și adolescenţei mele. Cum, deseori, regret că din școli a dispărut ora de muzică de ne ţinea pe noi vii: audiţii, comparări de compozitori… Par așa de departe toate. Am ascultat folk și valorile muzicii populare, am ascultat muzică din striaţiile de suflet ale popoarelor prin mijlocul cărora m-am perindat.

Iubesc durduk-ul armenesc și muzica adusă la inimă de Jordi Savall mi-este bucurie. Și mi-e rușine că abia în urmă cu puţini ani am ascultat pentru întâia oară muzica lui Dimitrie Cantemir, primul semn al muticulturalismului născut din enciclopedismul său, la care astăzi, robiţi de ifose mediocre, abia visăm. Iubesc ariile din Lucia di Lammermoor a lui Donizetti Ascult în liniște I puritani a lui Bellini, Stabat Mater în construcţia muzicală a lui Rossini. Ascult în liniște Mozart și da, recunosc, am mers la mormântul lui să spun o rugăciune. Mă entuziasmez ascultând Verdi. Plâng la Manon a lui Massenet ori tresar la versurile din I Lombardi alla Prima Crociata a aceluiași Verdi: La mia letizia infondere… sunt primele cuvinte în italiană pe care le-am învăţat. Uit ani de domnie ai unor regi ori texte, poate importante, dar nu emoţia din creaţia Danielei Vlădescu într-un Rigoletto remarcabil, prin 1988, la care am plâns ca un copil…

Mă topesc după Itzak Perlman, cu tema din Lista lui Schindler, ori Nigel Kennedy, violonistul cu cea mai lipsită de complexe comportare scenică, care însă nu pierde nimic din tandreţea muzicii prin care încântă. Nimic din toate acestea nu ar fi fost în inima mea de preot, dacă prietenii mei nu ar fi preţuit lecţia rockului ca lecţie a libertăţii, a cunoașterii.

Ce scriu acum nu este o apologie a rockului, ci a oamenilor care iubesc muzica. Și teatrul. Și arta. Pot fi păcătoși, la rigoarea morală a oricărei religii, nu doar creștine. Dar și în acest caz sunt subiecte de rugăciune, nu de critică ori jignire. Temperanţa în gândire, destinderea în aprecierea valorii autentice și bunul-simţ în exprimarea unor păreri sunt obligatorii gândirii creștine. Sunt două căi, mereu și mereu, dinaintea noastră. Una a luminii și alta a întunericului, una a vieţii și alta a morţii… Să fii mereu de partea luminii și vieţii înseamnă să asculţi atent de Hristos și să-i înţelegi chemarea. Ea poate veni, de ce nu, pe ritmul muzicii la care nu te aștepţi…

A doua zi după ce am ieșit în faţa Catedralei din Sibiu pentru a mă ruga cu oamenii care, la momentul Colectiv, manifestau cerând dreptate, nici azi făptuită, părerea mea, câţiva prieteni rockeri și motoriști, adică grav de grav, au venit să-mi spună că, dacă e nevoie, ei vin să spună că Biserica pentru ei este viaţa lor și să apere Catedrala. Pe motocicletele lor. Le-am mulţumit, știam că în seara aceea și din seara aceea mereu a fost așa, manifestanţii nu vor mai trece prin faţa Catedralei. Dar am înţeles, a câta oară, că iubirea lui Dumnezeu se împlinește în tot sufletul curat ce-și caută mântuirea. Cred acum, după ce au trecut ani din viaţa mea, că Dumnezeu m-a iubit mult de m-a adus să ascult muzica bizantină, psaltică și muzica de cor a Bisericii, cu o inimă iubitoare. Crescută în Hristos prin toată creaţia ce mi-a atins-o. De la baladele rock la Balada lui Porumbescu și de la plânsul tânguit al unei seri de mahala bucureșteană, pe Aleea Peleș de pe malul Pantelimonului, cu Romica Puceanu sfidând gravitaţia sunetelor într-un cosmos al curăţiei inimii fără egal, la cântările lui Nicodimos Kabarnos ori Mikis Teodorakis (nu doar cu Zorba, ci și cu celebra Trilogie Mauthausen, cea mai impresionantă Baladă despre Holocaust).

Muzica este semnul libertăţii

Al unei libertăţi pe care Biserica n-o îngrădește, ci o cere educată ca sufletul nostru să nu se piardă. A unei libertăţi în care Troparul Învierii este cântat de toţi, cu o voce și o inimă, plin de nădejde și limpezime. Poate un pic fals, poate stângaci. Dar curat și născător de viaţă. Urechile trebuie puse sub cheie (Grigorie de Nazianz), dar nu tăiate. Ţinând cont mereu de cuvintele Părinţilor, atât de uitaţi: „Cunoașterea e pentru muritori faima cea mai mare în viaţă, dar ea este un rău pentru cei ce se folosesc de ea în chip rău” (Maximele Părinţilor, Deisis, 2010, pg. 84). Neuitând nicio clipă că „dacă faci binele, păzește-te să rămâi în el; căci repede este alergarea spre cele mai rele…”. Evitarea relelor e un efort complex. Din care libertatea nu poate lipsi. Reamintindu-ne mereu că „buzele înţelepte izvorăsc cuvinte preadulci, dar gâtlejul amar vomită certuri” (idem, pg. 84).

Să creștem, dar buze înţelepte.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te