România frustrantă

În multe situații în care mecanismele democrației nu mai pot ajuta, uită sau pur și simplu nu știu să o facă, neoficiala putere în stat – presa – devine singura speranță a celor care trăiesc la persoana întâi declinul României.


„România, te iubesc”, difuzată de PRO Tv și „În premieră”, difuzată de Antena 3, singurele producţii de televiziune din România bazate pe anchete de presă, devin prin intermediul jurnaliștilor, poate de prea multe ori, singura speranță a celor pentru care statul român pur și simplu uită să mai facă ceva. Fie că este o chestiune de priorități înțelese prost sau o problemă de lipsă a unor valori fundamentale, din presă, felul în care România funcționează nu se vede deloc bine.

România, te iubesc

„Există viață după moarte”, campania „România, te iubesc” care a arătat că transplantul și donarea de organe sunt vitale, a reușit, conform Agenției Naționale pentru Transplant, să mărească cu 50% numărul donatorilor în 2008 și a determinat Ministerul Sănătății să ia în calcul înființarea Registrului Donatorilor de Măduva, România fiind una din puținele țări europene care nu are acest registru. Jurnalista Paula Herlo s-a aflat în mijlocul acestei lupte cu un stat ale cărei priorități par a fi tot timpul diferite de cele ale oamenilor. Munca ei și a colegilor de la „România, te iubesc” se lovește aproape de fiecare dată de un zid pe care statul l-a ridicat în jurul propriilor mecanisme nefuncționale, iar gustul amar e îndulcit doar de victoriile de etapă datorită cărora, în multe cazuri, oameni altfel condamnați mai primesc o șansă.

Echipa realizatorilor emisiunii „România, te iubesc” (de la stânga la dreapta, jos): Alex Dima, Paula Herlo, Cosmin Savu, (sus) Rareş Năstase, Cristian Leonte şi Paul Angelescu

După atâția ani de presă și mai ales ani de „România, te iubesc”, vi s-a schimbat percepția asupra modului în care lucrurile merg în România?

Percepția se schimbă în fiecare an în funcție de „marfa clientului”, unde clientul este statul român. Altfel priveam lumea la 20 și ceva de ani, când m-am angajat la PRO Tv, și altfel o văd acum. În echipa „România, te iubesc” eu sunt pe sănătate și asistență socială în primul rând și percepția pe cele două domenii este una absolut dezarmantă. Dacă în trecut mai aveam speranțe că se poate schimba ceva, în momentul acesta nu mai am nici un fel de speranță. Sunt lipsită de orice fel de perspectivă.

În tot acest context, care mai este motivația pentru a continua această luptă?

Noi nu putem decât să ne uităm spre alte țări și în general, la România, te iubesc, în momentul în care semnalăm o problemă mergem și spre alte țări să vedem cum au rezolvat-o. Drive-ul acum este reprezentat de modelul oferit de alte țări și de acolo luăm speranța că poate cineva vede ce le arătăm noi la televizor și se va inspira de acolo.

Care este sentimentul cu care rămâneți în general după o zi de muncă?

Este foarte frustrant și este foarte frustrant mai ales în momentul în care ai senzația că te lovești de un zid. Tot ce faci și toată informația pusă pe tapet, rămâne cumva suspendată în aer și nu ai un partener de dialog. Partenerul de dialog ar trebui să fie autoritățile cu care, atunci când ai niște probleme, să poți sta la masa pentru a desena un proiect viitor care să rezolve niște probleme. Noi în trecut am reușit să facem asta pe niște probleme, am reușit să schimbăm o lege și să înființăm niște instituții, dar acum senzația este că nu mai avem parteneri. Zidul pare mai înalt.

Zidul acesta prea înalt, din ce este el construit?

Nu știu dacă e nepăsare cât cred că este vorba de priorități. Ce văd eu ca fiind prioritar pentru societate, nu este și pentru stat. Mă refer aici la sănătate. În momentul în care știi că ai un sistem de sănătate învechit, să nu reușești tu, autoritate să te pui la masă și să desenezi un sistem de sănătate nu performant, că asta este foarte greu acum, dar să fie funcțional. Asta mă îngrozește: văd că niște domenii ca educația și sănătatea nu au nicio speranță.

Dacă ar fi să vă gândiți la un moment în care ați simțit efectiv că lucrurile în România o iau la vale, care ar fi acela?

Sunt foarte multe exemple și avem în primul rând copii care au murit din cauza neglijenței statului român. Sunt copii condamnați la moarte de un sistem de sănătate cum avem noi. Până să se fi înființat registrul donatorilor de celule stem, mulți oameni habar nu aveam că există transplantul de măduvă ca formă de tratament. Medicii nu le spuneau pentru știau că nu îi pot ajuta deoarece nu exista o instituție care să aducă grefe de celule stem de la donatori din străinătate. În momentul acest, există o grămadă de părinți care aleargă de nebuni prin străinătate pentru a aduce în țară tratamente pentru copiii lor bolnavi de cancer, pentru că la noi nu se găsesc. Mă întreb cum e posibil așa ceva? Cum e posibil să pui un părinte ce are un copil bolnav de cancer, să îl pui pe drumuri ca să facă rost de tratamente? Ce sistem de sănătate este ăsta?

Ați simțit că această lege este o schimbare radicală spre bine sau doar o victorie de etapă?

A fost o victorie de etapă. O piesă într-un puzzle, dar acea piesă care lipsea, ucidea foarte mulți oameni. Exista o infrastructură în sistem, bolnavii de leucemie puteau face transplant în străinătate dacă aveau donatori în familie, dar cei care nu aveau, adică vreo 75%, mureau. Foarte puțini ajungeau în străinătate în condițiile în care un transplant de acest fel costă 200.000 de euro. A fost o mică piesă într-un puzzle și da, a fost o mică problemă rezolvată într-o anumită specializare, dar mai sunt foarte multe probleme. Mă refer la managementul spitalelor, la sumele de bani care sunt netransparente și la foarte, foarte multe altele.

Unde credeți că greșim? Statul are cu siguranță o mare parte din vină, dar noi, societatea?

Am văzut și cunoscut foarte mulți oameni care au început să lupte cu sistemul pentru a produce schimbări, dacă tu, cetățeanul, care vezi că ești călcat în picioare de sistem de mai multe ori, nu mergi să vezi unde e problema, să îți ceri drepturile și să te și lupți pentru ele, atunci nu avem nicio șansă. Mă lovesc de foarte multe ori de problema asta: părinți cu copii bolnavi de cancer care apelează la mine și atunci când ajungem la problema de bază, adică poate un prost management al spitalului, reacția este „ah nu, că nu vreau să se supere”. Când e în joc viața copilului tău, te mai gândești dacă se supără pe tine doctorul? Asta este o atitudine prezentă în foarte multe domenii: nu vrem să îi supărăm pe alții și rămânem noi supărați. Este parte a mentalității noastre. Noi încă mai funcționăm în comunism, unde trebuia să te ai bine cu toată lumea. Generația părinților noștri și chiar și noi nu reclamam atunci nimic, că nu aveam cui, iar asta s-a dus mai departe și găsești puțini oameni de 35-40 de ani cu simți civic. Noi am fost copiii care am crescut în băncile comuniste, cu mâinile la spate și nu am vorbit fără să fim întrebați. Aveam poate o opinie, dar o spuneai dacă erai întrebat și așa suntem și acum: avem supărări, dar dacă nu ne întreabă cineva, o lăsăm așa, că într-un fel sau altul se rezolvă.

Dintr-un domeniu în care, din păcate, aveți atât de mult „material”, mai aveți speranțe de mai bine?

Trebuie să fie o speranță, pentru că asta e și singura speranță. Noua generație, cea născută după 1990, crește într-o libertate absolută și nu ar mai trebui să aibă constrângeri sau bagaj comunist. Ei trebuie să fie o voce și un motor al schimbării.

Paula Herlo (dreapta) şi colega sa cameraman, Dalila Dulgheru, în timpul filmării campaniei „România, te iubesc” – „România căruntă”

În premieră

„Ca jurnalist, e greu să fii optimist pentru că ai la îndemână atât de multă informație și ajungi să știi atât de multe lucruri”, spune jurnalista Carmen Avram, producătorul emisiunii de reportaje și investigații, „În premieră”. După numeroase reportaje în care, alături de colegii ei, a vorbit despre cum pădurile României dispar, deșertificarea este o problemă tot mai reală în sudul țării. După zeci de materiale despre situația alarmantă din spitalele românești, românii continuă să intre pe riscul lor în instituții care altfel ar trebui să îi salveze. După deja nenumărate reportaje despre educație, reformele de fațadă continuă să curgă fără nici un efect pozitiv. Declinul se simte în fiecare domeniu, crede Carmen Avram, iar dispariția valorilor de bază ale societății este garanția că, în acest ritm, lucrurile nu se vor îndrepta.

Simțiți în viața de zi cu zi și în munca dumneavoastră un declin în felul în care lucrurile merg în România?

De curând, cineva mi-a reproșat că aș fi pesimistă. Mi-aș dori să fiu mai optimistă. Sunt foarte tristă și nu cred că România merge într-o direcție bună, pentru că din nefericire, din motive care ar trebui dezbătute, au dispărut niște lucruri esențiale. Au dispărut patriotismul, respectul și rușinea. Patriotismul sunt sigură că a existat. Respect, nu aș fi foarte sigură, dar urme au fost, pentru că niciodată nu a fost atât de grav cum este în ultimii ani. Nu mai avem respect față de noi, față de aproapele nostru, față de autoritate, față de funcționar, față de medic, față de client, față de pacient și față de cei cu care în general interacționăm de-a lungul unei zile. Rușinea, nu știu, pur și simplu nu mai există. Undeva și cândva s-a depășit un prag, iar acum nu mai ne e rușine să facem ilegalități, să vorbim urât despre un oponent folosind în termeni care nu țin de civilizație, să ne afișăm ura în toate felurile, să facem ceva rău și să apărem la TV de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu ne mai este rușine de cel de lângă noi. Sunt oameni cărora le atragi atenția și le spui că au făcut ceva greșit, iar reacția este „da. Așa. Și?”. Toate aceste lucruri au dispărut pur și simplu și cred că aici este tragedia României, acum.

Ce ne-a adus la punctul acesta?

Am o teorie personală în privința asta. Nu am studiat-o, dar am observat-o. sunt mai mulți factori. Întâi și întâi, cred că este oboseala pe care o resimt două generații: cei care au prins comunismul și au trecut în forma asta de capitalism dar au obosit pur și simplu să mai aștepte ceva bun. Au obosit să construiască și să nu reușească, au fost obosiți de scandalurile permanente și nu le mai pasă acum. Au trecut prin viață 50 de ani și nu a primit nimic bun. Sunt oameni care au trăit în comunism, au stat în închisori, au fost pândiți de securiști și te ridicau de acasă, iar lumea nu vede. Generația nouă nu vede sau poate nu a știut niciodată ce se întâmpla atunci și cât de mult se aseamănă cu ce se întâmplă acum. Acum este încurajată delațiunea, trădarea, minciuna și cătușele.

Pe de altă parte, am avut un președinte căruia nu vreau să îi spun numele. El a scăzut nivelul limbajului public atât de mult, încât dincolo de asta nu cred că poate fi ceva mai rău. Un limbaj mai josnic decât a avut acest om nu mai poate exista. El a deschis o ușă spre încălcarea regulilor, iar atunci când faci asta devine foarte greu să spui care regulă poate fi sau nu încălcată. E de ajuns să creezi un precedent, iar înapoi nu mai poți merge.

Carmen Avram, „imaginea” unei echipe de 15 realizatori ai emisiunii „În premieră”: Mădălina Codreanu, Carmen Moise, Andrei Ciurcanu, Denisa Moraru, Yevgeniya Kironaki, Alex Nedea, Mihai Dină, Liviu Dochiţa, Cristian Tamaş, Mihai Buzduga, Leonard Zsolt, Bogdan Lungu, Claudiu Roşoiu, Ana Iorga şi Magda Bucur

Nu s-au creat modele în nici un fel în această țară în ultimii 28 de ani. Obișnuiesc să întreb oamenii un lucru: dintre toți oameni publici ai aceste țări, din 1990 până acum, puteți numi trei care să poată deveni la un moment dat nume de stradă. Eu nu cred că am avut în această țară, în ultimii 28 de ani, personaje publice demne de a da numele unei străzi. Noi creăm modele în școală pentru că suntem foarte ocupați de scandaluri cu manuale, de a râde de miniștri, de scandaluri cu bani, schimbăm numele la materii, avem multă imaginație și în acest haos general nu mai avem timp să construiești modele. Nu mai avem timp să le explicăm elevilor cât de important este pământul pe care trăim, cât de importanți au fost oamenii care au construit această țară. S-a ajuns la situația halucinantă în care niște tinerii își doresc să moară bătrânii pentru că fără ei țara asta va fi mai bine. Am o veste pentru ei: bătrânii ăia de care râdem că nu au dinți sunt cei care au construit pe timp de război această țară și au suportat foamete, închisoare, canal și comunism crunt. De asemenea, nu se mai cultivă patriotismul în școli. Nu mai cultivăm dragostea de țară în nici un fel. Noi eram duși cu forța la muncă patriotică și defilări, dar tot aveam în noi o urmă de mândrie pentru că trăiam în țara asta. Nu știu dacă cei din facultăți ar mai merge azi la practică agricolă sau ar ieși în stradă să protesteze.

Apoi, ultimul motiv cred că este globalizarea. Ea a făcut posibil, pentru fiecare dintre noi, să intrăm în legătură cu președintele SUA, cu miliardari, cu actorul preferat de la Hollywood și tot soiul de personaje. Mi se pare foarte fain că poți face asta. Asta te ridică deasupra pământului din care te-ai născut și te face cetățean universal, ceea ce e și bine, dar e și rău.

Este vreun subiect la care ați lucrat recent și care v-a lăsat un gust amar cu privire la felul în care funcționează lucrurile în România?

La sfârșitul lunii septembrie am avut un material despre încălzirea globală și despre cum ea afectează România. Mă uit la munții și dunele de nisip din sudul României și mă întreb cum este posibil să lăsăm această țară să se transforme în deșert. În 15 ani va fi foarte grav. Nu era suficient că ne-am dat jumătate din terenurile agricole să fie exploatate de alții, în condițiile în care nimeni din jurul nostru nu mai vinde pământ, și pe de altă parte, ce ne-a rămas, lăsăm la voia întâmplării. Nu se mobilizează nimeni să facă irigați sau ceva pentru a stopa fenomenul. Apoi avem pădurile. Deși s-a urlat în presă despre tăieri, există în continuare companii pe care nimeni nu le deranjează și care fac ce vor. Ne vom trezi într-o zi că mai avem trei brăduți în vârf de munte și ne vom aduna cu toții acolo de Crăciun ca să le cântăm o colindă. O să mergem cu copiii ca la muzeu la cei trei brăduți. De asemenea, avem copiii din căminele de copii. Noi trecem cu vederea și credem că s-a încheiat epoca în care ei aveau probleme. Numărul e același și crește în fiecare an. Nu găsim variante să le rezolvăm problemele, deși știm că ei vor deveni adulți pe care să îi întrețină generația tânără de acum, care însă e mai mult într-un mediu virtual și mai puțin în realitatea concretă. Dincolo de mediul virtual, trebuie să îi învățăm că mai există multe, dar cum să facem asta daca profesorii nu îi învață, guvernanții nu o fac? Sincer, nu cred că există vreun domeniu despre care să pot spune că este ok. De sănătate nici nu mai vorbesc. Fiecare domeniu a devenit o loterie rusească.

Îmi spunea cumnata mea că a constatat, foarte șocată, după ce a venit în București că în cele trei zile petrecute nu a văzut nici un om care să se uite spre fetița ei de un an și jumătate și să îi zâmbească, ceea ce în Slovacia, unde trăiește ea, se întâmplă atât de des încât este obișnuință. Suntem incredibil de crânceni, de apăsați și supărați încât nu ne mai putem bucura de ceva frumos cum este un copil.

Cum sunt momentele în care un material la care ați lucrat rezolvă o problemă?

Ne bucurăm de ele ca de niște excepții. A fost de exemplul materialul lui Alex Nedea, în urma căruia s-a adoptat o lege prin care s-au redus niște dobânzi îngrozitoare de 15.000%, dar rămân lucruri pe care nu le rezolvă nimeni niciodată. Educația de exemplu, care nu este deloc un subiect sexy pentru telespectatori, rămâne o situație nerezolvată. Pădurile, la fel. Apoi mai apare ceva ce rezolvăm, dar nu aș vrea să ne bucurăm doar așa din când în când. Aș vrea să ne bucurăm de faptul că în România, la fel ca în alte țări, când apare o problemă, cineva se sesizează și începe să se ocupe de el. Noi trebuie să mergem la diverși, să avem intervenții, să îi rugăm să facem ceva și câteodată mai găsești pe cineva care te ascultă, dar există cealaltă variantă în care mergi la un minister, spui ce se întâmplă te întreabă cu ochii larg căscați „Vai, serios?!”. Și îți vine să îi întrebi unde au trăit, pentru că noi doar am ieșit puțin din redacție și am văzut o problemă, iar pentru ei, să identifice problema și să o rezolve reprezintă treaba lor de zi cu zi.

Nu merg bine. Dacă nu facem ceva acum, foarte repede, dacă nu trezim și dacă nu începem să îi învățăm pe oameni că adevărul este întotdeauna în mai multe nuanțe, că nu există nimic perfect alb și nimic perfect negru, nu cred că avem șanse să mergem în direcția bună. Sunt atâtea pericole ce vin peste noi, avem o Europă crăpată peste tot, lucrurile se schimbă, Rusia abia ne așteaptă, Coreea de Nord face teste cu rachete nucleară încât e necesar să ne trezim foarte repede. Aș vrea să facem din România o țară așa cum merită ea și cum sper că merităm și noi.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te