România înfricoșată


Atunci când sociologii abordează problema riscurilor şi a ameninţărilor, România apare ca o ţară devastată de frici şi de percepţia unor pericole care pândesc individul, comunităţile sau chiar ţara în totalitatea ei, la tot pasul. Universul social al românului pare populat de nesiguranţă şi incertitudini, de spaime şi viitoare pericole care îl determină la acţiuni sau reprezentări fataliste sau pesimiste cu privire la viitor. În mod evident, când sociologii studiază opiniile şi atitudinile faţă de riscuri, aceştia nu măsoară o realitate obiectivă, ci o reverberaţie subiectivă a unei imagini a pericolelor din societate. Pentru a putea identifica, măsura şi analiza riscurile din societate, avem nevoie de câteva clarificări conceptuale cu privire la noţiunea de risc.

Fricile pot fi atenuate prin politici sociale și economice constructive

Fricile pot fi atenuate prin politici sociale și economice constructive

Construcţia socială a conceptului de risc

Transformările sociale care se află la originea bunăstării sociale individuale din perioada contemporană au fost generate de metamorfozarea riscului într-o construcţie socială. Dacă în perioadele premoderne riscul făcea referire de cele mai multe ori la fenomene independente de acţiunea umană, în prezent acesta nu numai că depinde de factorul uman, însă contribuie la rândul său la organizarea şi structurarea/destructurarea relaţiilor umane si instituţiilor sociale, devenit o realitate construită social, dependentă de contextul cultural, politic si economic în care se manifestă, cu capacitatea de a modela comportamentele percepţiile şi comportamentele indivizilor.
Înţelesul iniţial al conceptului de risc a exclus responsabilitatea umană şi a asumat imprevizibilul pe seama unor forţe exterioare naturale sau supranaturale. Modernitatea, care a adus odată cu sine Revoluţia industrială, a generat o mutaţie în ceea ce priveşte sensul conceptului de risc, majoritatea statelor simţind nevoia raţionalizării procesului de producţie prin controlul activităţii umane. Folosirea statisticii şi a ştiinţei probabilităţii s-a intensificat, proliferându-se credinţa că, prin raţionalizare şi monitorizare, se poate controla riscul devierilor de la normă (Lupton, 1999). Spre deosebire de perioada premodernităţii, această schimbare transformă conceptul de risc, poziţionându-l ca fiind o consecinţă a acţiunii umane, şi înlocuind conceptele mai vechi de soartă sau noroc portretizate de Giddens ca fiind „expresia unor semnificaţii ascunse ale naturii sau ale intenţiilor inefabile ale zeităţilor” (2000, p. 38). Conceptul de risc devine deci, în acest context o unitate calculabilă care se sprijină pe estimările probabiliste ale producerii evenimentelor, fiind rezultatul activităţilor pe care omul le întreprinde cu bună ştiinţă. Un alt termen asociat conceptului de risc – incertitudinea, a fost utilizată la începutul modernităţii ca un termen alternativ pentru situaţiile în care probabilităţile nu puteau fi estimate sau erau necunoscute (Reddy, 1996, p. 237). Diferenţele conceptuale între incertitudine şi risc au fost explicata mai ales în teoriile economice şi în cele legate de procesul de decizie. Spre exemplu, economistul Keynes susţine că incertitudinea este ceea ce caracterizează comportamentele investitorilor şi oamenilor de afaceri în general, pentru că sunt animaţi de „spirite animalice” care prin natura lor nu fac subiectul unei analize privind probabilitatea sau riscul (Reddy, 1996).Conform acestei perspective, incertitudinea are la bază lipsa calculului raţional asupra posibilelor alternative pe care le implică acţiunea umană pe cînd

Existenţa unui risc presupune cunoaşterea şi/sau prezicerea prin intermediul raţiunii a unor probabilităţi.
Finalul secolului XX şi schimbările tehnologice care l-au însoţit aduc noi perspective în dihotomia risc – incertitudine. Conceptul de risc nu se mai asociază cu calculul probabilităţilor, ci cu noţiunea de pericol: „cuvântul risc înseamnă acum pericol; risc ridicat înseamnă pericol si mai mare”, arată Douglas (1996, p. 24), iar în sens etimologic cuvântul risc îşi pierde din ce în ce mai mult asocierile pozitive, cea mai mare parte a literaturii academice privind riscul prezintă individul postmodern ca trăind în frică, urmărit în mod constant de sentimente de anxietate, vulnerabilitate şi incertitudine în relaţie cu riscurile prezentate în permanenţă prin diferite mijloace (Lupton şi Tulloch, 2002).

grafic 1

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Preocuparea tot mai intensă a societăţilor contemporane pentru conceptul de risc este generată de schimbările sociale produse de tranziţia către era postmodernă, care se caracterizează prin „fragmentare culturală şi decăderea valorilor, normelor si tradiţiilor (…) pentru individ aceste schimbări sunt asociate cu o intensificare a sentimentelor de incertitudine, complexitate, ambivalenţă şi dezordine, o neîncredere crescândă faţă de instituţiile sociale şi autorităţile tradiţionale şi o conştientizare tot mai intensă a ameninţărilor inerente din viaţa de zi cu zi” (Lupton, 1999, p. 11-12).

În perioada postmodernă, literatura de specialitate distinge şase categorii de riscuri care predomină preocupările indivizilor şi societăţii, fiind parte integrantă a vieţii noastre sociale:

  • riscuri de mediu: poluare, radiaţii, inundaţii, incendii;
  • riscuri asociate stilului de viaţă: consumul neadecvat de alimente, consumul de droguri, relaţii sexuale neprotejate, stiluri de şofat, stresul;
  • riscuri medicale: legate de diferite tratamente, medicamentaţie si chirurgie, de naştere sau de noile tehnologii privind reproducerea;
  • riscuri interpersonale: legate de relaţiile intime şi interacţiunile sociale, de sexualitate, prietenie, căsătorie si creşterea copiilor;
  • riscuri economice: precum şomajul, lipsa locurilor de muncă, datorii, împrumuturi, investiţii, faliment, distrugerea proprietăţii;
  • riscuri infracţionale: legate de poziţia de participant sau de victimă a unei activităţi ilegale. Lupton (1999)

O parte din aceste riscuri sunt consecinţe ale stilului de viaţă modern, altele sunt consecinţe reziduale ale progresului tehnologic tot mai evoluat. O parte din riscuri le asumăm în mod conştient, în timp ce altele sunt independente de voinţa personală, însă toate aceste riscuri reprezintă o realitate construită social care ne influenţează deciziile şi potenţează nesiguranţa.

Indiferent cum sunt definite, în prezent, riscurile sunt fenomene dependente de contextele sociale, culturale, economice şi politice în care sunt percepute si în care se manifestă, gradul de conştientizare cu privire la acestea reglând priorităţile indivizilor în viaţă si activităţile cotidiene.

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Din perspectiva construcţiei sociale, teoreticienii disting între:

  • risc definit ca realitate de sine stătătoare (risc obiectiv, risc real), care ia în considerare proprietăţile transcendente ale riscului;
    risc definit ca realitate în virtutea judecăţii unei persoane (risc subiectiv, risc perceput), care poate fi văzută ca o abordare epistemologică a riscului (Althaus, 2005).

Din perspectivă antropologică, riscul reprezintă un fenomen cultural, convenţiile si aşteptările sociale filtrând în mare parte percepţiile indivizilor şi deciziile acestora privind asumarea sau evitarea riscului.
Abordarea sociologică a conceptului de risc este construită pe ideea că între risc şi societate există o reciprocitate fundamentală, prin intermediul riscului fiind organizate şi dezvoltate instituţiile sociale, iar societatea la rândul său impune ceea ce indivizii numesc risc.

Din perspectivă realistă, riscul este prezentat drept un pericol obiectiv care poate fi măsurat independent de procesele socio-culturale, însă care poate fi denaturat de acestea. Conform acestei abordări, riscurile există ca atare şi pot fi identificate cu ajutorul cunoaşterii prin măsurare şi calcule probabiliste pentru a identifica sau anticipa răspunsurile cognitive şi comportamentale ale indivizilor aflaţi în situaţii de risc. (Lupton, 1999)

În opoziţie cu abordarea realistă, perspectivele social constructiviste (constructivismul clasic şi relativismul critic) aduc în discuţie faptul că riscul nu va fi niciodată în totalitate obiectiv, depinzând de sistemele sociale în care se manifestă, drept urmare cunoştinţele referitoare la risc se află într-o strânsă relaţie cu realitatea şi contextul socio-cultural. Unii exponenţi ai constructivismului clasic văd riscul ca fiind un mediator socio-cultural al unui pericol real, iar ceea ce se înţelege prin risc reprezintă de fapt doar rezultatul condiţiilor istorice, sociale şi politice, un construct social pur, care ia naştere în momentul în care indivizii îl etichetează ca atare.

O a cincia perspectivă cu privire la riscuri este cea socio-culturală care încearcă să reunească teoriile culturale, cele privind „societatea riscurilor” si „mentalitatea guvernării” pentru a produce o sinteză a înţelegerii riscului ca fenomen social. Conform acestei abordări, indivizii îşi reglează percepţiile despre risc şi adoptă comportamente asociate acestuia prin intermediul valorilor promovate de grupurile şi instituţiile sociale din care fac parte. Indivizii sunt fiinţe sociale pasionale care îşi asumă riscuri, care trăiesc în diferite structuri sociale la care pot face apel în caz de risc. (Douglas, 1996)

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Multitudinea de riscuri din societatea postmodernă au determinat apariţia unei teorii denumită „societatea riscurilor” care are ca obiectiv explicarea modalităţii în care factorii determinanţi ai societăţii contemporane influenţează percepţiile şi reacţiile individului faţă de risc. Ulrich Beck şi Anthony Giddens sunt promotorii acestei teorii, ei analizând riscurile din perspectiva globalizării, individualizării şi reflexivităţii modernităţii.

Potrivit lui Beck, societăţile contemporane trec printr-un proces de transformare prin care instituţiile sociale si indivizii devin din ce în ce mai conştienţi de faptul că bunăstarea produsă în perioada industrială este însoţită de riscuri greu de calculat. Ca urmare, în prezent, majoritatea energiilor sociale sunt mai degrabă concentrate pe managementul riscurilor decât pe distribuirea bunurilor. Din perspectiva lui Beck (2001), riscul este o modalitate de a controla consecinţele neintenţionate ale modernizării radicale, dar spre deosebire de abordarea socio-culturală a riscului, Beck susţine că indivizii devin responsabili pentru cursul propriei vieţi şi sunt singuri în faţa riscurilor. Tot el este cel care atenţionează asupra faptului că în societatea postmodernă rezultatele riscurilor ar putea afecta nu doar anumite comunităţi locale, ci întreaga umanitate din cauza faptului că „pericolele produse de civilizaţie nu mai pot fi delimitate în spaţiu si timp” (Beck, 2001, p. 19), iar pe fondul globalizării, riscuri de aceeaşi natură ajung să afecteze indivizi aflaţi în contexte geografice diferite, cele mai multe fiind rezultatul utilizării pe scară largă a unor tehnologii similare. Pe de altă parte, Beck este un sceptic al managementului riscurilor, ca şi construct de abordare a riscului în societatea modernă. „Povestea riscului este o poveste a ironiei. Această poveste are a face cu satira involuntară şi inutilitatea optimistă cu care instituţiile dezvoltate ale societăţii moderne – ştiinţa, statul, afacerile şi armata – încearcă să anticipeze ceea ce nu poate fi anticipat”, conchide Beck (2006, p. 329). El îşi fundamentează scepticismul pe ideea conform căreia la baza riscurilor stă o sinteză între cunoaştere, lipsă a conştientizării alături de incapacitatea de a cunoaşte datorată tocmai dezvoltării excesive a raţionalităţii experţilor care nu pot să înlăture din calcule nicio posibilitate şi deci nici să atingă o cunoaştere general acceptată. În consecinţă, individul poate reacţiona în trei feluri, în faţa riscului: prin negare – reacţie specifică culturii moderne, prin apatie – caracteristică nihilismului postmodern sau prin transformare – reprezentând „momentul cosmopolit” al societăţii globale a riscului. Iar în accepţiunea lui Beck, cosmopolitismul se manifestă ptin intermediul procesului reflexiv, o societate care se percepe pe sine ca fiind de risc reprezentând o societate reflexivă.

Beck defineşte societatea cosmopolită ca fiind o „societate hibrid” care depinde în acelaşi timp de percepţiile culturale, de judecăţile morale, de politică şi de tehnologie. Însă sociologul german nu consideră că riscul înseamnă distrugere, ci avansează ideea că riscul ameninţă cu distrugerea. Conceptul de risc defineşte o stare intermediară între siguranţă şi distrugere în care „percepţia unor riscuri ameninţătoare condiţionează gândul şi acţiunea” (Beck, 2001, p. 135).

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

Sursa: Studii IRES „România înfricoșată, percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”. Aprilie 2015

În acelaşi timp, Anthony Giddens îşi fundamentează propria teorie privind „societatea riscurilor” în jurul câtorva procese precum: separarea timpului de spaţiu, dezvoltarea mecanismelor de încapsulare, încrederea şi reflexivitatea modernităţii. Giddens explică faptul că „a sti” nu înseamnă neapărat a fi sigur din cauza faptului că trăim într-o lume care este constituită în întregime prin cunoaştere, iar reflexivitatea ar reprezenta capcana în care modernitatea a căzut ca urmare a reconsiderării constante a informaţiilor în funcţie de care ne organizăm viaţa socială. În acest condiţii, în faţa caracterului inevitabil al unor riscuri incontrolabile, indiferent dacă sunt oameni de rând sau experţi, indivizii pot:

  • accepta pragmatic eventualitatea producerii unui eveniment neaşteptat, concentrându-se asupra supravieţuirii, pe când alţii pot reacţiona în faţa riscului prin afişarea unui optimism susţinut de soluţiile ştiinţei
  • adopta pesimismul cinic – reacţie caracteristică indivizilor care, contrar celor care acceptă pragmatic iminenţa unui pericol, se implică direct în acţiuni care pot duce la scăderea intensităţii stărilor de nelinişte asociate riscului
  • adopta un comportament de angajament radical, contestând sursele riscurilor percepute, implicându-se activ şi mobilizând resurse pentru diminuarea impactului acestora asupra vieţii sociale.

Din perspectiva lui Giddens (2000), profilul riscului specific perioadei contemporane urmăreste câteva elemente de bază:

  • este global si intens întrucât poate ameninţa supravieţuirea umanităţii;
  • afectează o mare parte din populaţia acestei planete;
  • este o consecinţă a aplicării cunoaşterii umane în mediul înconjurător;
  • a devenit parte integrantă a conştiinţei sociale, multe dintre pericole fiind cunoscute
    publicului larg si este imposibil de calculat ca urmare a limitelor cunoaşterii experte.

Sintetizând, teoriile lui Beck şi Giddens descriu riscul ca fiind un fenomen central pentru contemporaneitate, în funcţie de acesta fiind organizate şi structurate relaţiile umane şi instituţiile sociale.

Nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul apropiat sau îndepărtat care caracterizează societatea contemporană creează premisele intensificării conştientizării riscurilor. Pe de altă parte însă paradoxal, cu cât se dezvoltă si se rafinează mai mult strategiile de anticipare şi management al riscurilor, cu atât se intensifică sentimentele de anxietate si neîncredere în viitor ca urmare a limitelor inerente ale cunoaşterii.

Mass-media amplifică incidenţa unor riscuri şi ajută, de cele mai multe ori, la naşterea sentimentului unor ameninţări viitoare, pericole virtuale sau ameninţări colective. Unele riscuri sunt atenuate printr-un optimism
exagerat al gândirii cotidiene, altele sunt supraestimate datorită unor accente intens mediatizate sau chiar prin incidenţa unor campanii de marketing sau promovare a unor produse sau servicii.

Cu multe dintre riscuri, omul obişnuit nu are un contact direct, ajunge să le perceapă doar prin intermediul mass-media. Mass-media amplifică incidenţa unor riscuri şi ajută de cele mai multe ori la naşterea sentimentului unor ameninţări viitoare, pericole virtuale sau ameninţări colective. Unele riscuri sunt atenuate printr-un optimism exagerat al gândirii cotidiene, altele sunt supraestimate datorită unor accente intens mediatizate sau chiar prin incidenţa unor campanii de marketing sau promovare a unor produse sau servicii. Uneori, media este acuzată că produce anumite angoase colective, alteori este acuzată că ignoră programatic mediatizarea unor riscuri sau a unor politici de protecţie în faţa riscurilor. Dar mass-media nu este singură atunci când se produce imaginea unor riscuri sau sentimentele legate de acestea. Guvernele şi administraţiile ar trebui să lucreze la strategii pentru integrarea riscului in gândirea cotidiană, ar trebui să ajute populaţia să se obişnuiască cu riscurile şi să trăiască cu acestea. Uneori, în campaniile electorale, politicienii exagerează riscurile sau incidenţa lor şi caută să obţină voturi din înfricoşarea electoratului pe teme precum poluarea, dezastrele economice, pericolele migraţiei internaţionale şi multe altele. Evident, cetăţeanul este cel care analizează, conştient sau nu, caută mereu confirmări din viaţa reală pentru ceea ce vede, ascultă sau citeşte.

Chiar dacă studiile ştiinţifice nu arată întotdeauna o legătura clară între percepţia unor riscuri şi comportamentul de autoprotecţie, ne pare evidentă necesitatea de a monitoriza percepţia riscurilor la nivelul întregii societăţi, pentru a putea articula un management societal care să ia în calcul elementele care formează încrederea în instituţii şi capitalul social, comportamentele prosociale sau formele de solidaritate colectivă. Sunt zeci de riscuri care ar merita campanii de prevenţie şi strategii de informare publică, dincolo de obsedantul şi redundantul anunţ de la televiziunile noastre despre excesul de „sare, zahăr şi grăsimi”.

Studiile sociologice din ultimii ani demonstrează că o serie de campanii de promovare au avut efecte majore asupra percepţiei unor riscuri, dar şi asupra schimbării unor comportamente şi adoptării unor comportamente de autoprotecţie, în cazul unor riscuri de tipul: abuz de substanţe toxice, comportamente sexuale de risc, programe de prevenţie a cancerului sau altor boli, violenţă şi altele. Eficacitatea acestor proiecte depinde de dozajul şi realismul lor, tonalitatea afectivă şi emoţională, targetarea precisă şi adaptarea mesajelor la populaţiile cu risc crescut, folosirea canalelor adecvate, dar şi de altele.

Dincolo de toate acestea, riscurile şi expresia lor subiectivă trebuie să fie cunoscute şi cercetate mereu, deoarece agendele publice schimbă des ierarhiile. IRES prin programele sale caută să aducă în faţa opiniei publice şi guvernanţilor imaginile care explică sau determină multe comportamente sociale.

Ceea ce observăm noi, sociologii, este că în România creşte percepţia iminenţei unor riscuri şi, alături de aceasta, se dezvoltă o situaţie de incertitudine care face să crească neîncrederea în societate şi o nelinişte legată de securitatea individuală sau posibilitatea controlului propriului destin. Românii dezvoltă comportamente adaptative care, în multe situaţii, prelungesc iluzii sociale sau, în altele, accentuează pierderi masive de capital uman, cum ar fi cea de a căuta siguranţa în alte societăţi, prin migraţie internaţională. Riscuri precum nesiguranţa locului de muncă sau cel legat de şomaj sunt cele cu care ne-am obişnuit în ultimele decenii, dar la ele se adaugă mai nou terorismul, riscurile alimentare, poluarea, accidentele nucleare. Românii sunt tot mai speriaţi de traficul şi consumul de droguri sau de riscul unui război in zonă. Până şi riscul de dictatură are o incidenţă de 39% într-un moment politic şi ideologic în care suntem convinşi că democraţia a învins definitiv, la oraşe şi sate. România este văzută de români ca o ţară nesigură, cu cetăţeni speriaţi, care pe termen scurt se confruntă cu riscul unui război, iar pe termen lung şi mediu cu riscul unei crize economice cronicizate.

Text: Adriana Dâncu, Vasile Dâncu, Mihaela Orban

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te