România trăită departe

Lumea nu mai este demult doar un loc unde să stai, ci un loc pe unde poţi să umbli. Oameni în căutarea unei patrii întâlnim peste tot. Aproape că nu mai există ţări, ci, cel mult, continente. Dincolo de politici şi programe strategice, viaţa fiecăruia e doar visul lui.


Iarna pare la fel peste tot. Doar luminile de Crăciun arată altfel. În marile oraşe se întind ca o constelaţie nouă, deasupra caselor, făcând din noapte zi, prin văile adânci din munţi se risipesc anemice, precum amintirile. Iar în marginea săracă a continentului se adânceşte o beznă rece. Spre luminile din cetăţi, minţile şi sufletele oamenilor au străbătut drumuri vechi. Pornesc pe ele pentru o pâine mai bună, pentru învăţătură, pentru viitor sau pentru un prezent de care fug. Niciunul nu ştie dacă Marele Oraş va fi capătul drumului sau doar începutul lui.

Haralambie Căpăţână a plecat de acasă într-o seară de iunie. A mers prin porumb, prin mlaştini, pe ape. Ca Iisus. A reuşit să treacă viu graniţa. Când a ajuns în Austria, s-a predat. I-au luat actele şi l-au repartizat într-un lagăr, apoi la o pensiune undeva în munţi unde trebuia să muncească şi primea nişte bani, adăpost şi mâncare. Fugise împreună cu o fiică. Ducea în primul rând grija ei, dar şi a celor rămaşi acasă, în Timişoara. N-a durat mult şi, după revoluţia din decembrie, în iarna aceea, au venit şi ei. Când au obţinut drept de muncă, s-au stabilit toţi în Viena.
Atunci, pentru Haralambie a început viaţa bună, aşa cum îi place să spună. Lucrase la un institut de proiectare în Timişoara, iar aici şi-a găsit de lucru la curăţenie, pe străzi. Avea un cărucior şi o mătură. Trebuia să străbată străzile ce-i erau repartizate şi să strângă gunoiul. „A fost o perioadă foarte bună. Atunci am avut cel mai bun şi mai bine plătit serviciu. Lucrul era uşor, la austrieci străbăteam şi trei străzi ca să găsesc o hârtie. Mă chemau că se anunţă zăpada şi stăteam ore în şir, nu venea. Dar ne plăteau dublu pentru orele suplimentare. Aveam salariul de bază 18 mii de şilingi, dar luam şi câte 40 de mii pe lună. Aş fi vrut să ies la pensie din serviciul ăla, dar m-am îmbolnăvit şi nu s-a mai putut. După ce am fost operat şi am revenit, m-am angajat la un restaurant al unui american. Mi-am făcut cinstit treaba, iar după câţiva ani americanul a renunţat la restaurant, mi l-a făcut cadou mie. Împreună cu familia am preluat restaurantul şi a urmat o perioadă bună, afacerea a înflorit. Când n-a mai mers, l-am dat şi eu altcuiva şi m-am retras. Sunt la pensie.”



Austriecii sunt de două feluri, austriecii bătrâni şi cei tineri. Cei mai vârstnici sunt conservatori, iar tinerii, mai deschişi, mai toleranţi. (…) Acum Austria, ca toată Europa, are alte griji. Noi nu mai suntem o problemă. Nu cred că există firmă din Viena unde să nu lucreze român

Haralambie Capățâna, român care trăiește în Viena


Haralambie nu e „filosof”

Bem cafeaua cu ochii pe geam, undeva lângă biserica românească din Viena. Haralambie pomeneşte în treacăt de boala lui, de vindecare, de Dumnezeu, aşa cum ar vorbi despre vântul de afară sau de soarele prea iute de decembrie. „Cum trec graniţa, românii devin imediat credincioşi. Îl descoperă pe Dumnezeu. Vin la biserică, deşi unii habar nu au de buchia Bibliei sau de lucruri simple din religie. Pun nişte întrebări din care înţelegi că n-au avut de-a face cu lucrurile astea până atunci. Dar eu înţeleg de ce vin. Nu mai au pe nimeni şi atunci îl caută pe El. Nu vreau sa fac pe deşteptul, eu nu sunt filozof, dar oamenii ăştia, ca şi mine altădată, îşi caută o nouă familie în lipsa celei de acasă, o nouă comunitate, un sprijin. Ce s-ar face dacă n-ar exista nici biserica?”, continuă el, cu ochii plecaţi spre tăblia mesei.

Şi brusc îşi aminteşte de propria casă. Şi-a cumpărat-o acum 21 de ani într-un cartier unde a fost primul străin. La început nu-l salutau vecinii. Dar el le dădea bineţe chiar şi când se întorceau cu spatele. A continuat să-i salute, chiar dacă ei nu-i răspundeau. După o vreme au început să-i răspundă, iar apoi să se întoarcă ei ca să-i dea bineţe. „Un vecin avea caise. M-am dus să cumpăr şi eu de la el pentru copii, am văzut că le vindea şi altor vecini de pe stradă. Mie n-a vrut să-mi vândă. Am plecat trist de la poarta lui. Dar, după doi ani, când s-a convins că nu sunt un om rău, a venit el şi mi-a dat caise din grădina lui. Nu a fost uşor. Mai demult românii aveau o faimă bună în Europa. Lumea ştia de Enescu, de Holender, apoi, când a venit valul după revoluţie şi au început furturile şi cerşetoriile, imaginea bună s-a stricat. S-a stricat rău de tot. După o vreme, s-a mai cernut treaba şi românii muncitori au căpătat respect, neghina a fost îndepărtată şi am putut iar să ridicăm fruntea. Acum Austria, ca toată Europa, are alte griji. Noi nu mai suntem o problemă. Nu cred că există firmă din Viena unde să nu lucreze români”. Cum este acum Austria, cum sunt austriecii? „Austriecii sunt de două feluri, răspunde scurt Haralambie la provocare, austriecii bătrâni şi cei tineri. Cei mai vârstnici sunt conservatori, iar tinerii, mai deschişi, mai toleranţi”.
Locul din Viena unde Haralambie se simte cel mai bine este gradina casei lui, cumpărată acum 21 de ani. Acolo, fetele lui au ridicat două case după care „se învârte soarele” şi acolo îi place să stea vara cu prietenii la o bere.

George Enescu a debutat în anul 1892, la 11 ani, în sala Bösendorfer din Viena, alături de profesorul său Joseph Hellmesberger jr. Entuziasmul publicului a fost foarte mare: în presă au apărut atunci 60 de articole despre el.

Icoana Fecioarei Înlăcrimate, pictată de maramureșeanul Ștefan Papp, în catedrala Sfântul Ştefan din Viena

România din biserică

Petrică vine din Bucovina, azi s-a îmbrăcat, special pentru slujbă, în costum tradiţional. Şi-a pus şi o traistă din care va împărţi fructe la toată lumea. Cântă în cor iar cu viaţa, aici, se descurcă „cum poate”. El nu are copii, dar biserica românească din Viena, într-o zi de Sfântul Ştefan, se umple de ei. Familiile tinere de români care trăiesc aici au de regulă cam trei copii. Ana are cinci ani, vorbeşte perfect româneşte şi spune că ea este „din Viena”. Se învârteşte împreună cu ceata de vârsta ei printre cei mari în timpul slujbei, ca în curtea bunicilor. Pe prietenii ei de joacă sub cupola bisericii îi cheamă Teodora, Elena, Matei, Ecaterina…

Ramona este asistentă medicală într-un spital din Viena. Are trei copii, cel mai mare are 9 ani. Soţul ei a venit înaintea ei în Austria. A lucrat în construcţii, apoi şi-a făcut o firmă. Când s-a simţit în stare, i-a luat şi pe ei. Ramona crede că România a început să se schimbe în bine. De câte ori vine în ţară, se bucură de ce vede nou. Renovarea palatului culturii din Iaşi a încântat-o. Iar faptul că voluntarii fac acţiuni de împădurire o bucură mult – „înseamnă că lucrurile merg spre drumul cel bun”. „Ar trebui să avem grijă de natura noastră”, spune ea, „aşa cum au şi austriecii, pentru că ea înseamnă bogăţie pe termen lung”. Locul din Viena în care se simte ce mai bine este biserica românească în care ne aflăm.

Dragoş Deliu este tânăr, frumos, doctor în matematică. Îl ţine în braţe pe Filip cel botezat astăzi, copilul prietenilor lui, Ana şi Radu. Şi Radu are doctoratul. „Ce bine îţi stă cu copilul în braţe”, îi şoptesc aluziv doamnele trecând pe lângă el. A lucrat şase ani în America, după ce a studiat Ştiinţele matematice la Bucureşti. Acum s-a stabilit la Viena. Dragoş lucrează acum la Bank Austria. „De matematică toate domeniile au nevoie astăzi”, explică el. România? „Are toate şansele, dar şi toate datele ca să le poată rata!”, spune zâmbind. Cel mai mult în Viena îi place să se plimbe prin zonele istorice, la Parlament şi la muzee. „Istoria te pune pe gânduri, te face să meditezi la ce s-a făcut bine şi unde s-a greşit. Ceea ce e foarte util în viaţa unui om, oriunde s-ar afla”.

În prezent, în şcolile din Austria studiază religia ortodoxă, 11 755 de elevi de origine sârbă, română, greacă, rusă şi bulgară. În 2004-2005, în Viena, participau la învăţământul religios ortodox român 117 elevi.

Părintele Dura a încărunţit un pic. Subţire şi înalt, vorbeşte repede şi cu căldură. Copiii îl trag de pulpana patrafirului, se culcă pe piatra pardoselii, se joacă în panglicile ritualului, se uită şir în apa cristelniţei bănuind ce urmează să i se întâmple lui Filip cel mic, iar părintele Dura zâmbeşte ca un bunic îngăduitor. „Copiii trebuie să se simtă bine în biserică, să vină cu plăcere în Casa Domnului”. Termină ritualul sfântului botez, apoi trece printre enoriaşi şi-i întreabă ce mai fac. Îi ştie după nume. Acum 20 de ani erau 10-20 de suflete la liturghie, iar acum se fac două liturghii duminica, pentru câte 100-200 de enoriaşi. Una la subsol şi una în biserică. A preluat o capelă plină de datorii, dar a construit două biserici şi acum a cumpărat terenul pentru a treia. Mai are doi confraţi preoţi mai tineri, iar fiica sa le predă religia elevilor români. Biserica e senină, discretă, lipită de alte două clădiri ale străzii, ca într-o îngăduită înfrăţire de ziduri. Uşile din sticlă în forma unor aripi mari de înger lasă lumina să pătrundă, deschide închiderea şi neascunzişul. Din cele 150 de parohii româneşti din Europa Occidentală, unele cu o vechime de peste 60 de ani, doar cinci şi-au construit sau şi-au cumpărat biserică proprie până acum.

Preotul Nicolae Dura a venit la Viena în 1993, să-şi finalizeze studiile. L-a ajutat mult în timpul acela pe preotul vârstnic, părintele Branişte, şi apoi a trebuit să-i rămână în loc. Avea ajutor financiar din ţară doar 200 de euro pe lună. Dar mai ţinea cursuri la universitate, dădea ore şi aşa s-a ţinut pe linia de supravieţuire. Îşi vizitează enoriaşii bolnavi acasă sau în spitale, ascultă durerile rătăcitorilor prin lume şi obişnuieşte să spună că „nu e nimeni plecat de acasă, căci biserica este casa noastră”. S-a dat peste cap şi acum 15 ani a obţinut o parcelă în Cimitirul Central pentru morţii români. „Toţi aveau locuri de veci în parcelele lor, laolaltă, numai noi nu. M-am dus şi am spus: e timpul ca şi românii care au muncit şi au trăit pe pământul Austriei să aibă locul lor în cimitir”. Şi au primit parcela 38. 150 de loturi cu patru locuri pe un lot.

106.535 de români trăiesc în Austria, conform ultimelor cifre date publicităţii de oficialităţile române

Morţi şi vii

Vântul curăţă văzduhul şi-l face sticlos ca apa. Răsuceşte florile de pe morminte, împrăştie frunzele rămase şi stinge lumânările. Părintele Dura se înconvoaie pe flăcăruia unui chibrit să aprindă lumânări la monumentul dedicate eroilor români din primul război mondial.

Pe parcela 38, pământul pare încă reavăn pe câteva morminte. Grămezi de flori, coroniţe, lumânări şi bileţele se revarsă din peticele de pământ ca nişte altare ale suferinţei. Părintele şopteşte împotriva vântului şi şoaptele lui se preling peste cruci până departe: aici odihneşte o doamnă care trăia singură, nu avea pe nimeni şi au găsit-o moartă după câteva zile în care nu mai dăduse niciun semn. Singurătatea este o boală a exilului. Dincoace, vai!, o copilă, o fetiţă ucisă chiar de mama ei, a fost o tragedie fără seamăn. Familii cu copii din mai multe căsnicii, cu soţi străini, oameni debusolaţi care o iau razna, uneori e o viaţă cumplită viaţa în pribegie. Mulţi cad pradă nebuniei. Dar, iată că o zăreşte pe o femeie îndurerată, venită să-şi plângă fetiţa moartă la 11 ani. Pare că o cunoaşte bine. „Veniseră aici şi au sperat că o pot vindeca, dar nu s-a putut. Fetiţa a murit”, explică preotul. Femeia îi spune ce mai fac ceilalţi din familie, soţul şi cei doi copii. După ce termină fiecare ce avea de făcut în cimitir, preotul o va lua în maşină, s-o ducă spre casă.

În cimitirele din Austriea sunt îngropaţi 731 de militari români, cunoscuţi după nume, morţi în războaie. De Ziua Morţilor, ca şi de Ziua Eroilor, în aceste cimitire se duc flori, se aprind lumânări şi se oficiază slujbe de cinstire.

Unii îl cheamă acasă la ei pe preot când nu se simt bine, când nu se pot deplasa, alţii îl sună când vor să vorbească cu cineva. Dar sunt şi alţii, români ajunşi bine, cu bani şi poziţie socială bună, care nu mai vor să audă de comunitate, cer – de exemplu – ca părintele să meargă singur la ei acasă când au câte un eveniment religios, să nu fie însoţit de alte persoane, pentru că nu vor să se ştie multe despre ei, „să se ducă vorba”. Cât priveşte limba, cei mai mulţi vorbesc în casă, cu copiii, numai româneşte. Chiar nepoatele preotului au plecat la grădiniţă fără să ştie o boabă germană. Învăţarea limbii materne curate li se pare o datorie. Dar sunt şi unii care refuză să mai vorbească româna. „Cu noi vorbeşti germana, părinte”, i-a spus un medic la telefon. Dar părintele vorbeşte o singură limbă, limba lui Dumnezeu. Uneori nici ea nu-i e de ajuns…Sunt câţiva români declaraţi cu problem psihice, consideraţi incapabili să-şi ducă grija. În sistemul austriac, aceste persoane îşi pierd drepturile autonome, nu pot să ridice alocaţia copiilor, să deschidă un cont, nici să –şi cumpere un abonament de tramvai, ei nu există, pentru orice ar vrea să facă au nevoie de un tutore. Dacă nu se supun regulilor tutoriale, ei ajung oamenii nimănui. Ca şi cum n-ar exista. Preotul îi ajută cum poate, dar ei au nevoie şi de un altfel de ajutor. „Sistemul e bine pus la punct”, spune el, „dar dacă ai rămas în afara lui, eşti un om mort”. Nici Austria, ţara adoptivă, nu o duce prea bine, statisticile din ultimii ani arată că din 8 milioane de locuitori, 1 milion trăiesc sub pragul sărăciei, iar în capitală se înregistrează un şomaj de 14%.

Cimitirul central din Viena este cam cât un oraş. Are 8 km de gard, 11 porţi şi 2,5 milioane de morţi. Mai mulţi decât viii Vienei, care acum nu ajung la 2 milioane. Prin el se circulă cu autobuzul, trece din jumătate în jumătate de ceas. Aici este înmormântat generalul Alexandru Lupu din Lugoj, cel care a pus bazele primei comunităţi româneşti la Viena, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, sau György Sandor Ligeti, compozitor evreu născut la Târnăveni, care a inovat muzica secolului XX.

Mormântul lui Nicolae Dumba, alături de cel al lui Brahms şi Beethoven

Dumba & Bethoven

Dar cea mai importantă „stradă” a Vienei Veşnice e strada Muzicii. Monumentele funerare ale lui Bethoven, Mozart, Brahms, familia Strauss sunt obiective turistice, asaltate de chinezii care-şi fac selfie cu ele. Preotul Dura se opreşte însă lângă monumentul unui necunoscut pentru noi, Nicolae Dumba, un aromân foarte bogat care făcea comerţ la Viena. Se spune că, întrebat la o masa de împăratul Franz Josef cât e de bogat, Dumba, îl loc de răspuns, i-a aprins ţigara cu o bancnotă. Cert e că şi acum stă lângă Brahms, în faţa lui Bethoven. El şi Cantacuzino au străzi în Viena.
Pentru români, Viena era o Mecca a culturii. Aici veneau să facă studii de la 1400 încoace cam toţi românii mai răsăriţi. Nicolae Olahus, Martin Siebenburger, născut la Sibiu în 1475, a studiat ştiinţele juridice, a fost ales decan al Facultăţii de Drept de trei ori şi primar al Vienei în 1512. În septembrie 1851, familia lui Titu Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de Justiţie. În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea „Însemnărilor zilnice” pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858, absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană, reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă. Samuil Micu, Gheorghe Lazăr, Ioan Piuariu Molnar, Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, George Enescu, câteva zeci şi sute de tineri frecventau anual cursurile colegiilor şi universităţilor vieneze. Respirau aerul rarefiat al culturii, se construiau pe ei, vedeau, trăiau, înţelegeau raporturile noastre cu lumea. „Unii trăiau cu gândul la ridicarea patriei, la cum puteau folosi ce au învăţat pentru luminarea neamului lor”, explică părintele Dura, autor şi al unei monografii a diasporei româneşti la Viena. „Alţii se ridicau pe sine ştiind că astfel ridică şi faima poporului lor. Dar rareori se întâmpla ca vreunul să ne facă de râs”.

Hans şi Eminescu

Oare cum era Viena în timpul în care o străbătea râzând în hohote tânărul Eminescu? Avea 19 ani şi un avânt nebunesc. Stefanelli, colegul său, spunea despre Eminescu că pe atunci era vioi, vorbăreţ şi neastâmpărat, că „râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă şi ceilalţi”. „Mă aşezai la masă deoparte lângă fereastră, de unde, fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toţi tinerii ce vorbeau între dânşii româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânşii. Deodată se deschide uşa şi văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, şi întinzându-i mâna, i-am zis:«Bună ziua, domnule Eminescu!»”, povestea Iacob Negruzzi, cel care-i publicase poeziile în ţară, despre prima lor întâlnire la Viena. Cât timp a studiat acolo, între 1869-1872, Eminescu a locuit în vreo patru clădiri. Pentru că nu avea bani de chirie, adesea trebuia să schimbe gazdele. Dar prima sa locuinţă a fost în Porzellangasse, la numărul 9.

Porzelangasse 9, prima casă în care a locuit Mihai Eminescu la Viena (plan general în stânga, detaliu, dreapta)

E o zi de decembrie destul de caldă. Viena se pune greu în mişcare după zilele de Crăciun, dar la parterul clădirii masive, în stil clasic, cu balcoane frumoase, galeria lui Hans Taus e deschisă. Pe zidul de afară, la mijlocul secolului trecut, Societatea austriaco-română a pus o placă memorială pe care scrie că aici a locuit Mihai Eminescu, un mare poet român.

Clădirea, impunătoare prin arhitectură, a căpătat o notă de distincţie şi mister prin placheta cu chipul visător al unui poet străin. O tânără vieneză, veselă şi plină de bunăvoinţă, ne invită să intrăm, ne arată scările, interiorul, încăperile semiobscure din miezul casei. O bătrână intră sprijinită de cârje, le lasă la uşă şi încet-încet dispare dincolo de zidurile vechi. Iar din uşa unui oficiu, o femeie îmbrăcată în halat urmăreşte atentă dialogul nostru. E Orania de la Slatina. Se oferă să ne fie translator. A venit la Viena acum 12 ani, mai mult pentru copil, „ca să facă aici şcoala”. Acum a terminat Ştinţele economice şi e economist la o bancă. A meritat chinul ei de la început. Şi Orania din Slatina lăcrimează. Dar acum e bine, aici e foarte bine. Orania face curăţenie în casa unde a locuit Eminescu.
Hans Taus are, poate, 70 de ani. O mustaţă albă, tunsă impecabil, haine lejere, dar nu lipsite de eleganţă, care-l întineresc. Conduce propria galerie de artă, mobilier şi design interior, este proprietarul imobilului. S-a născut în această clădire, aşa şi-o aminteşte, nu ştie cum era înainte, când a stat aici Eminescu. Ştie cine a fost, de multă vreme s-a obişnuit să îi primească pe turiştii care vin să fotografieze şi să se intereseze de acest loc, dar nu are nicio carte de poezii sau vreo biografie a poetului ca să le poată arăta. Nu are vreun album sau ilustrate cu chipul lui, nici măcar vreun pliant de prezentare în mai multe limbi. Hans cunoaşte România, a fost la Bucureşti în interes de afaceri, i se pare o ţară interesantă, cu mult potenţial. Crede că locul ei era în Europa, indiferent de aderare, că oamenii sunt deasupra politicii, el îi respectă pe toţi, indiferent de naţionalitate. Crede în omul universal, aşa cum a fost Mihai Eminescu. Pe zidul lui stă chipul lui Eminescu şi doar numele lui Hans, Hans Taus.

Arhivele vieneze, recunoscute prin rigoare, păstrează şi alte adrese din perioada fericită a lui Eminescu la Viena, pomenite de mai toţi curioşii care i-au pornit pe urme: Dianagaße 8, cu faţada gri-verzuie plină de sculpturi; Gärtnergaße 5, o casă bej-rozalie, pe faţadă cu o mare frescă înfăţişând un copac şi numele unei crâşme vechi: „Zum grünen Baum” („La copacul verde”). Kollergaße 3, o clădire galbenă, cu ferestrele pline de flori şi o veche placă memorială care aminteşte că aici a locuit Eminescu din aprilie şi până în octombrie 1871, Landstraßer Hauptstraße, o clădire barocă albă, lângă o turlă de biserică şi Radetzkistraße, o casă gri, simplă. Ar trebui să existe şi un loc mai puţin pomenit, clinica doctorului Leidesdorf din Oberdöbling unde Eminescu a fost tratat în iarna 1883-1884, identificat de George Călinescu şi înghiţit apoi de oraşul neîncăpător.

Mai târziu, între anii 1888-1894, George Enescu a studiat şi el la Viena. Avea doar 7 ani când a păşit în capitala Austriei. A studiat cu Ernst Ludwig, Robert Fuchs şi Joseph Hellmesberger jr., profesorul de vioară, care s-a ocupat în mod deosebit de el, găzduindu-l în apartamentul său din Niebelungenstraße.

Un alt mare român, Lucian Blaga, a studiat şi el la Viena între 1916 şi 1920. Acolo o cunoaşte pe Cornelia Brădiceanu, fiica ambasadorului nostru în capitala Austriei, Coriolan Brădiceanu. A revenit aici ca ataşat şi consilier de presă în 1936. A locuit într-o vilă frumoasă, pe strada Buchleitengaße la numărul 42, într-un cartier care aduce mult cu cvartalele din Cluj, oraşul din care venea. Casa este însemnată cu o placă memorială, iar liniştea din jurul ei confirmă firea poetului iubitor al tăcerii. Chiar şi cafeneua lui preferată, Café Museum, pare mai puţin gălăgioasă decât altele, e un loc liniştit, intim, relaxant. Cafeneaua aceasta mai era frecventată şi de Georg Trakl, Elias Canetti, Robert Musil, Oskar Kokoska sau Gustav Klimt.

Casa în care a locuit Lucian Blaga la Viena, marcată cu o placă memorială

Schimbarea lumii

Diaspora vieneză de azi e diversă. În Babelul ei trăiesc muzicieni, medici, matematicieni, funcţionari guvernamentali, doctoranzi şi studenţi, muncitori şi şomeri, bogaţi şi săraci, toţi rătăcitori pe propriile picioare, singuri sau duşi de valul lumii. Străinii, ne-vienezii, nu mai sunt nici ei doar europeni. Acum Austria ar fi bucuroasă să aibă imigranţi doar de pe continent. Radicalul Hofer, candidat la preşedinţie, a ajuns în finalul cursei cu un discurs anti-imigranţi şi pentru că în ultima vreme prezenţa musulmană este tot mai insinuantă.

„Au ajuns să împartă cărţi de popularizare a islamului traduse în germană, engleză dar şi română în faţa bisericii noastre româneşti”, spune părintele Dura. „Vă daţi seama cât efort fac pentru propaganda lor? Şi noi, biserica creştină ce facem? Am întâmpinat cu bucurie iniţiativa unor tineri catolici de a edita o culegere de texte biblice pentru tineri, însoţite de ilustraţii şi citate din gânditori şi filosofi care se referă sau explică mai bine textul biblic, o lucrare mai accesibilă. Va fi un efort comun al bisericilor noastre creştine. Tinerii trebuie atraşi spre biserică, altfel ei pot lua şi alte căi. Aflu că sunt 355 de tineri din Austria plecaţi în Siria. Vă daţi seama? Eu cunosc o româncă stabilită, aici pe al cărei fiu l-au convertit şi a plecat acolo. E o dramă pentru aceşti părinţi. Deocamdată e linişte şi sperăm aşa să fie, dar azi noapte într-un cartier s-au bătut două cete, una de ceceni cu alta de afgani. Mergeam într-o zi cu metroul, cu cutiuţa din argint la piept, în care aveam Sfânta Împărtăşanie şi-mi ziceam – dacă s-ar întâmpla ceva şi mor aici, nimeni nu va şti ce am în cutiuţa aceasta… Sunt doar temeri fireşti, umane, dar cred în puterea raţiunii şi a binelui comun”.

Nicolae Dura este un preot diplomat, deschis spre celelalte culturi, comunităţi şi instituţii. L-a avut oaspete în biserica sa pe preşedintele Parlamentului Austriei, episcopi şi monseniori catolici, a oficiat căsătorii în bisericile catolice din Viena şi a înmormântat oameni de alte credinţe sau condiţii umane. Într-o duminică, la împărtăşanie s-a trezit cu un enoriaş de culoare în faţa lui. Eşti ortodox?, l-a întrebat. El a zâmbit, şi-a făcut o cruce ortodoxă, iar părintele i-a dat împărtăşanie.

E seară şi preotul Dura merge repede pe Kaerntner Straße spre Stephansplatz. În marea catedrală Sfântul Ştefan din inima Vienei, există o comoară adusă acum 300 de ani de la Pócs (Pociu), de lângă graniţa actuală a Ungariei cu România. I se spune Icoana Fecioarei Înlăcrimate, pentru că în 1697, din 4 noiembrie până în 8 decembrie, Ea ar fi lăcrimat în bisericuţa greco-catolică din Pociu. Icoana fusese pictată de maramureşanul Stefan Papp, fratele preotului Daniel Papp din Pocs, la rugămintea acestuia şi seamănă mult cu cea de la Nicula. Când s-a aflat despre minune, acolo a fost trimis Contele Corbelli, comandantul trupelor imperiale, care, în faţa a 300 de martori, a verificat icoana, însă nu a găsit nimic îndoielnic. Împăratul Leopold I a cerut ca icoana să fie adusă, sub escortă militară, la Viena. La 4 iulie 1697, cortegiul a intrat în oraş şi însuşi împăratul a întâmpinat-o, a îngenuncheat şi şi-a cerut iertarea păcatelor în faţa ei. Poporul adunat a îngenuncheat şi el. Icoana a fost aşezată apoi în Stephansdom, unde este şi astăzi, cum intri în catedrală, în partea dreaptă, lângă capela unde s-a căsătorit Mozart.

Această icoană l-a inspirat şi pe poetul Mihai Eminescu când a scris poezia „Înger şi demon”. Într-o seară, poetul a văzut acolo o copilă neprihănită rugându-se şi l-au impresionat candoarea ei, solemnitatea locului şi magia icoanei. „Veţi vedea că şi acum, spune preotul Dura pătrunzând în hăul semiobscur al Domului, credincioşi din toată lumea, în faţa acestei icoane îngenunchează şi se roagă. E singurul loc din marea catedrală unde veţi vedea o mulţime de oameni stând la rugăciune. E tulburător să ştim că o fărâmă de suflet românesc stă chiar în miezul creştinătăţii vechii Europe şi o hrăneşte.” În Stephansdom intră anual cam 6 milioane de vizitatori din toată lumea, oameni de toate rasele şi credinţele pământului.

106.535 de români trăiesc în Austria, conform ultimelor cifre date publicităţii de oficialităţile române.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 − eleven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te