„România trece prin etapa unor false figuri ale puterii”

Interviu cu scriitoarea Ruxandra Cesereanu, realizat de Cristina Beligăr


Distribuie articolul

„România este o nație bolnavă, cu o formă de patologie în care este foarte greu să accepți alteritatea celuilalt. Românii înțeleg ce e aia democrație, înțeleg că trebuie să existe mai multe voci, mai mulți lideri, dar încă negociază alteritatea la nivelul acceptării”, consideră scriitoarea Ruxandra Cesereanu, autoare, printre altele, a volumului „Imaginarul violent al românilor” și a recentului poem-manifest „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”.

În interviul acordat revistei Sinteza, Ruxandra Cesereanu vorbește despre depresia de țară și despre lipsa liderilor emblematici din România, dar și despre imaginarul violent al românilor și imaginea scriitorului în comunism și post-comunism.

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă. Profesor la Catedra de literatură comparată a Facultăţii de Litere din Cluj, este membră a Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Cluj, Phantasma, în cadrul căruia susține ateliere de scriere creativă în poezie, proză şi scenariu de film. Este redactor-şef la revista de cultură Steaua. Dintre volumele de poezie şi proză ale scriitoarei publicate până acum amintim: Zona vie (poeme, 1993); Purgatoriile (proză scurtă, 1997); Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006); Tricephalos (roman, 2002); Kore-Persefona (poeme, 2004); Nebulon (proză scurtă, 2005); Naşterea dorinţelor lichide (proză scurtă, 2007); Coma (poeme, 2008); Angelus (roman, 2010); California (pe Someş) (poeme, 2014), Imaginarul violent al românilor (2003). La Editura Polirom a mai publicat: Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții (2004, 2009); Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste (2005); Năravuri româneşti. Texte de atitudine (2007); Un singur cer deasupra lor (roman, 2013, 2015; prima carte de proză realistă a autoarei); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014); Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (2016). La Editura Paralele 45 a publicat Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest (2018).
Ați găsit răspunsul la întrebarea cine suntem noi, românii, după felul în care vorbim și scriem, temă pe care o abordați în volumul „Imaginarul violent al Românilor”?

Nu există o modificare tranșantă în ceea ce privește limbajul românilor. Din nou depinde de cum vorbesc elitele și de cum vorbește lumea simplă. Distanța și discrepanța au rămas aceleași. Toată problema este în ce măsură ne-am mai civilizat și comportamentul nostru a devenit mai decent în public și în tot ce înseamnă colectivitatea. Evident că odată cu momentul în care românii au ajuns să lucreze în străinătate, a survenit o formă de civilizare, de europenizare în comportament. Până și omul simplu care a ajuns să lucreze în Germania, Franța, Italia sau în SUA, vorbește și se comportă altfel. Pur și simplu a înțeles că există un cod comportamental și un cod lingvistic minimal, oficial, pe care trebuie să îl respecte. Din punctul acesta de vedere, chiar dacă nu este o modificare mare, există dorința de a fi acceptați în Europa. Pentru a fi acceptat în Europa, atunci trebuie să ai un comportament civilizat. Altfel, cum am spus, discrepanța, tranșanța la nivel lingvistic, excesele au rămas aceleași. România este o țară plină de pasiuni. Politica nu merge mai bine, dimpotrivă lucrurile se deteriorează deși ar trebui să fie anul aniversar, anul împăcărilor, al comuniunii, al acceptării alterității celuilalt, disensiunile sunt foarte acute din cauza hemoragiilor de toate tipurile din politica românească. Sigur că nu este vorba nici de comuniune, ci de tensiune, nici de unitate, ci de discrepanță din toate punctele de vedere. Și la nivel politic, și la nivelul bisericilor și la nivelul grupurilor de oameni. Așa că suntem din acest punct de vedere tot unde am fost, chiar dacă există o adaptabilitate românească la comportamentul european. Românul știe că atunci când iese în Occident trebuie să se comporte altfel. Înțelege că este o convenție pe care trebuie să o respecte și a acceptat să se supună acestei convenții. Nu o vede ca pe un lucru rău, ci ca pe o modalitate de a fi acceptat într-un alt spațiu.

În poemul-manifest „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară” faceți referire la tinerii care aleg să părăsească România, respectiv la creierele lor care sunt izgonite în tot felul de „străinătăți”. Cine sunt acești tineri?

Evident că m-am gândit și la tinerii care au spus că vor să rămână aici, dar m-am gândit și la cei care sunt prea decepționați, care au depășit limita suportabilității, au emigrat, au ales să trăiască în alte țări și atunci plecarea lor este un fel de izgonire. Aici există o culpabilitate a autorităților. Și atunci versurile acestea din poemul-manifest sunt legate de întrebarea Ce facem cu cei care au plecat? Șansa noastră este ca ei să alcătuiască o diasporă puternică și să aibă ceva de spus în politica românească. Dacă însă legile se vor modifica și diaspora românească va avea mai puțină pondere, atunci cu adevărat a avut loc o izgonire. Dacă vom rămâne la nivelul pensionarilor care să fie dominanți în România, atunci țara asta va deveni o țară vetustă, care va putrezi de vie.

Cu ce sentiment ați scris acest poem-manifest? Se poate citi o anumită furie printre rânduri.

Nu furie, ci durere, mâhnire. S-a și suprapus peste o problemă personală în familie dar dincolo de asta manifestul s-a născut dintr-o revoltă legată de ceea ce se întâmplă în România. Suntem o țară care are toate șansele să progreseze. Nu avem doar oameni fără locuințe, copii orfani sau oameni care comit lucruri abominabile. Avem foarte mulți oameni inteligenți care au rezultate și aici și în străinătate. Atunci ideea este cum să facem ca oamenii aceștia să devină vizibili și nu doar atât, să aibă pârghii de putere prin care să poate schimba ceva. Dacă România va rămâne o țară la cheremul pensionarilor și a celor care votează orbește în căutarea unor tătuci, o țară care în comunism a suferit o formă de dresaj și care încă nu s-a desprins de dresaj, nu este deloc un scenariu care să ne avantajeze. Chiar cred că ar fi momentul ca o nouă cruciadă a copiilor să aibă loc. Mă refer la momentul Decembrie 1989, la Piața Universității 1990, la momentul post-Colectiv după tragedia din clubul Colectiv. Sunt mulți tineri și care fac parte din mișcarea #rezist. Cred că este momentul ca ei să înceapă să dețină pârghiile puterii.

Tot în poemul menționat spuneți că depresia personală se face portal pentru depresia de țară. Suntem o națiune depresivă?

Da. Evident. Și asta din cauza oamenilor care sunt la putere și care provoacă o depresie de țară celorlalți.

„Românul s-a născut proclet, era scrijelit pe o bancă în parc, dar noi ne-am încăpățânat să credem că românul s-a născut poet”. Este și acesta un mit în care ne-am adâncit orbește ca nație?

Este o joacă amară și mâhnită în aceste cuvinte. Noi, românii, mereu am construit mitul românului care s-a născut poet și avem câteva figuri emblematice în sensul acesta, care sunt valabile indiferent de regimul în care au trăit, în poezia clasică și modernă. Dar n-aș mai zice acum că românul s-a născut poet. Este o frază vetustă. Mai degrabă reiese că, cel puțin în politică, românul s-a născut proclet. Poate s-a născut poet cândva în mentalul spiritual, literar. Dar în ceea ce este România astăzi, cu exagerarea de rigoare, românul este mai degrabă proclet.

Au românii o imagine clară asupra conducătorului pe care îl vor la cârma României?

Am observat ceva interesant în anii din postcomunism. Dacă ne gândim la mitul salvatorului, la noi, acest mit a primit diferite valențe. Mareșalul Antonescu, invalidat prin greșelile pe care le-a făcut chiar dacă el a avut și calități sau figura lui Corneliu Zelea-Codreanu, cazul său a fost o invalidare masivă datorită extremismului pe care l-a reprezentat. Poate figura cea mai fascinantă mi se pare cea a Regelui Mihai I pentru că în tinerețe clar s-a mulat pe o realitate a românilor legată de regele cel tânăr care poate salva România. N-a putut să o facă pentru că în fața unei invazii sovietice ești un biet rege. A fost proiectat ca salvator parțial în perioada comunistă de către cei care cunoșteau interbelicul și România post-unire. Figura lui a reînviat foarte interesant după căderea comunismului, dar n-a fost lăsată să se dezvolte fiindcă regimul Iliescu nu a permis acest lucru și nici nu a avut loc un referendum în care românii să aibă o opțiune, știind ce a însemnat monarhia și ce ar putea însemna monarhia. Figura regelui a fost apoi invalidată prin colaborarea cu regimul Iliescu. Atunci, nu neapărat regele, dar familia ar fi vrut să obțină niște beneficii, ceea ce era legitim, dar însemna o formă de compromis între reprezentanții a două regimuri complet incompatibile, un monarh și președintele unei republici. Figura lui a pălit când moștenitoare a fost lăsată principesa Margareta pentru că la noi nu există tradiția unei regine, nu există ideea de monarhie pe linie feminină. România este o țară misogină, nu are un antrenament pentru a accepta figuri feminine, poate doar figuri feminine totalitare, de tip Ana Pauker sau Elena Ceaușescu. Și dacă ne uităm la figurile feminine de acum, sunt toate figuri invalidate, care nu fac sens și nu au acoperire corectă. Ca urmare, figurile feminine de la conducere astăzi sunt impostoare, sunt false figuri ale puterii.

Acela ar fi fost momentul când, poate, la nivel de mentalitate s-ar fi putut schimba ceva dacă nepotul Nicolae ar fi fost urmașul. Însă, odată cu moartea Regelui s-a produs un fenomen de sacralitate pentru că el nu a mai fost salvatorul, ci „mucenicul”. A suferit o formă de mucenicie din pricina tuturor umilințelor la care a fost suspus, reușind totuși să își păstreze demnitatea. Pentru că ceea ce au trebuit să recunoască și inamicii lui, și cei care l-au disprețuit și care l-au urât continuu a fost faptul că a fost un om demn. Neexistând în România un exercițiu pentru a înțelege autoritatea feminină la nivel regal a fost invalidată monarhia, dar odată cu moartea regelui s-a ajuns ca până și cei care îl detestau au trebuit să îi recunoască o formă de sfințenie, de sacru. Cred că acesta a fost mitul cel mai interesant din spațiul românesc. Dintr-o dată, Regele Mihai I a fost văzut foarte clar ca urmașul lui Ferdinand, urmașul marilor regi, mai puțin urmaș al lui Carol al II-lea care a fost oaia neagră a monarhiei.

Are România în acest moment lideri emblematici?

Nu există lideri emblematici. Însăși colectivitatea este un lider. De aceea se și numește mișcarea #rezist. Ideea de colectivitate în sine nu presupune un lider, dar asta nu înseamnă că ar trebui să rămână așa. Toate petițiile acestei mișcări, foarte bune de altfel, al trebui adunate într-un program în așa fel încât semnăturile să nu se pulverizeze în diferite părți.

„Unde sunt păzitorii, intermediarii între noi și ceilalți”, vă întrebați în poem. Ne putem gândi în acest caz și la anumiți lideri care să coalizeze mișcarea?

Dincolo de alegorie, de nevoia îngerilor păzitori, ne putem referi desigur și la nevoia de lideri. La noi mai degrabă sunt vizibile figuri din cultura română care își asumă o apartenență la mișcarea #rezist, decât figuri politice. Nu mi se pare că există o figură politică puternică, despre care să poți spune că el este liderul de mâine. Pentru că nu doar comunismul, ci și post-comunismul au produs la noi o situație hibridată, au produs cenușiuri, griuri. S-au despărțit de la început lucrurile între alb și negru, s-a știut cine a fost Ceaușescu, ce a fost Securitatea, cine au fost cei abominabili și cine au fost cei buni. După această etapă s-a produs o pastă cenușie în care nu s-au mai putut naște lideri cu un conținut real. Și Piața Universității a fost emblematică exact ca mișcare colectivă, nu prin niște lideri. Și acolo de fapt liderii erau chiar grupările, nu un reprezentant al acestor mișcări. Iar în ceea ce privește mișcarea #rezist, se întâmplă același lucru. Nu există lideri și nimeni nu mai vrea să își asume acest lucru. Nu știu de ce. Poți să îți asumi, dar dacă ceilalți nu te recunosc, sau dacă ceilalți nu mai au nevoie de astfel de leadership, fiind sătui de tot ceea ce înseamnă autoritate și gonflarea unei autorități.

În ce a constat dificultatea de a acoperi tema obsedantului deceniu comunist, respectiv perioada 1945-1990 în volumul „Un singur cer deasupra lor”?

Cartea aceasta ar fi trebuit intitulată roman-frescă având în vedere că este o frescă alcătuită din capitole care fiecare reprezintă povestiri ce descriu o scenă din comunism și din post-comunism, precum asasinarea lui Ioan Petru Culianu, sau scene cu parlamentari din România post-comunistă. A fost esențial faptul că am scris această carte în zece ani de zile și că nu am știut de fapt când o voi termina. Ea și-a avut ritmul ei lăuntric și pentru toate personajele avute în vedere am avut niște modele vii, oameni pe care fie i-am cunoscut, ori oameni despre care am citit și m-am documentat pentru că erau emblematici pentru un personaj sau altul. Pentru femeia luptătoare în munți am cunoscut o țărancă extraordinară, Lucreția, pe care am avut-o invitată în fața studenților. L-am mai avut model pe bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, preotul greco-catolic care a făcut închisoare, l-am avut ca model pe Arsenie Boca pentru aspectele religioase, sau pe părintele Cleopa și Maica Veronica. În cazul lui Nicolae și Elena Ceaușescu am încercat să identific grotescul lor, latura caraghioasă a autoritarismului lor. Sigur, există o întreagă galerie de victime, sau de oameni care sunt pur și simplu niște trăitori sub comunism. Apare și figura cenzorului și a celui cenzurat, și figura securistului și a celui care acceptă sau nu colaborarea. Este prima mea carte realistă, cu o doză de ficționalizare tot realistă, cu personaje veridice, cu dialoguri logice. Cu istoria României nu te poți juca.

Care era imaginea scriitorului în comunism și care este astăzi?

Este știut faptul că în comunism existau două direcții. Pe de o parte scriitorii oficiali și semioficiali care aveau și cărți care făceau jocul regimului, dar și cărți care ar fi putut reprezenta o oarecare opoziție la regim și existau apoi scriitorii underground care erau marginalizați, dar care pentru un anumit curent al cititorilor și al tinerilor care se formau spiritual, aceia erau scriitorii autentici. Astăzi, din păcate, există atât de multă maculatură, încât nu mai poți alege neghina de grâul bun. Explozia editorială este în inflație și din cărțile care se publică, cred că 30% sunt cărți bune. Restul sunt maculatură. Însă în cadrul acestui procent de 30% avem foarte mulți scriitori valabili în literatura europeană și mondială. Chiar cred că avem 20 de scriitori compatibili cu valoarea estetică a ceea ce se produce actualmente în lume. Nu știu dacă trebuie să existe neapărat niște așteptări de la scriitori. Până la urmă și scriitorul este un biet om care își are „depresia de țară” și depresiile personale. Pentru că majoritatea scriitorilor au actualmente depresie de țară, simpatizează mai degrabă cu mișcarea #rezist decât cu puterea. Din fericire pentru noi. Au și ei puterea lor, dar din cauza maculaturii, textele ajung mai greu la publicul larg. În tot sistemul internautic care există actualmente se pompează foarte multă informație trivială. Inclusiv din punct de vedere cultural. Pe de o parte avem scriitori compatibili și valoroși în contextul literaturii mondiale, pe de altă parte figurile scriitoricești, cu câteva excepții, nu ajung la un public larg în așa fel încât să schimbe mentalități. Publicul este de nișă, segmentat. Lumea simplă are acces la tot felul de broșuri ridicole, foarte ingurgitabile în lumea soap în care trăim, în care totul e puțină operetă, totul e publicitate, totul e fast-food de tip internet, facebook, sau lumea digitală. Așa că fie te adaptezi la asta, sau rămâi în bibliotecă și faci lucrurile „serioase și grave” dincolo de lumea internautică.

De ce credeți că imaginarul violent este alimentat atât de asiduu, în continuare, de mass-media?

Și în presă este la fel ca în lumea scriitoricească. Există presă majoritar „garbage”, vulgară, de mâna a patra, a cincea. Și există și presă reală. Problema este cum își gândește presa PR-ul pentru a ajunge la un public țintă. Dar se trăiește într-o asemenea viteză încât atât oamenii din presă, cât și publicul receptor nu mai are răbdare. Fiecare este de fapt formatat pe a îngurgita informație de fast-food. Imaginarul violent este alimentat în continuare. Ce am uitat să spun atunci când am publicat cartea despre imaginarul violent și poate ar fi trebuit să spun este că România nu este singulară în chestiunea aceasta. Imaginar violent există în absolut toate țările și în toate spațiile în care cineva scrie literatură sau face presă. Pamfletul, sarcasmul, rictusul, atitudinea ironică, până la vulgaritate există în toate spațiile. Problema este ce ne face pe noi să ne împărtășim aproape masochist dintr-o formă de vulgaritate sau de trivialitate lingvistică. Avem o predilecție pentru așa ceva, sau ține de faptul că suntem o părticică a balcanilor?

Ați urmărit în carte nouă registre ale limbajului violent: subuman, igienizant, infracțional, de tip bestiari, religios, al putridului și al excremențialului, sexual sau libidinos, funebru, xenofob și rasist. Mai sunt ele astăzi valabile?

Ele au rămas valabile. Poate acum nu mai există chiar o revistă cum era România Mare în primii ani după căderea comunismului, care era clar o revistă de o virulență vulgară tocmai ca să atragă pe cei frustrați care aveau nevoie de această vulgaritate violentă și care a creat o pătură de cititori. Dar nu am mai urmărit presa în ultimul timp. Actualmente pre puțină lume citește pe hârtie. Este atât de mare volumul de informație, încât este greu de monitorizat presa astăzi. Tendințele există încă din trecut. Studiul meu urmărește parcursul de la 1877, când Eminescu ajunge la Timpul, până în post-comunism. Am ajuns până la scrisorile împotriva Anei Blandiana, dar între timp au primit și alți intelectuali astfel de scrisori. Eu însămi am ajuns să primesc în 2000-2004 câteva scrisori în acest sens. În prezent, toate televiziunile au înțeles că există o curiozitate a românului pentru situațiile conflictuale din stradă. Există o formatare a românului față de știrile care de exemplu se difuzau la ProTV la ora 5. În sensul acesta există un dresaj al populației și se speculează lucrurile agresive care aduc rating. Este vorba doar de vânătoarea de rating a televiziunilor care prin ceea ce difuzează creează o formă de adicție.

Mai sperați că exorcizarea defectelor va genera un nou început al nației?

Eu asta am sperat și sper în continuare. Și una dintre dorințele mele a fost, așa cum înțeleg că și doamna Doina Cornea testamentar a spus, o reconciliere a celor două biserici naționale, a Bisericii Ortodoxe și a Bisericii Greco-Catolice. Eu am sperat în acest an într-o comuniune a celor două biserici. Nu știu dacă ea se va petrece pentru că asperitățile există între ele. Din fericire, eu sunt o ecumenică pentru că amândoi bunicii mei au fost preoți, cel din sud a fost ortodox, cel din nord era greco-catolic, sunt mai apropiată de bunicul ardelean greco-catolic pentru că el a fost și deținut politic, dar între ei nu au existat tensiuni și disensiuni. S-au văzut rar, dar s-au respectat unul pe altul. Așa ceva aș vrea să existe. Un ecumenism mai degrabă, dar nu cred că e posibil. România este o nație bolnavă, cu o formă de patologie în care este foarte greu să accepți alteritatea celuilalt. Românii înțeleg ce e aia democrație totuși, înțeleg că trebuie să existe mai multe voci, mai mulți lideri, nu unul singur, dar încă negociază alteritatea la nivelul acceptării.

Cât de ancorată este tânăra generație în realitatea politică și socială?

Eu predau la Facultatea de Litere din Cluj și pot să vorbesc despre studenții mei. Am printre ei și idealiști, și sarcastici, și indiferenți, și negativiști. Cei la care am acces, la Departamentul de Literatură Comparată, sunt oameni deschiși la cap cu care poți dialoga. Polemicile sunt interesante, nu virulente, de respingere a celuilalt. Citesc foarte multă literatură universală și lecturile le formatează altfel mintea și sufletul și emoționalitatea și ideatica. Vorbesc despre niște oameni foarte tineri pe care da, îi văd în viitor ca având potențial să alcătuiască niște puncte de referință în a combate ceea ce nu-i bun în România. Dar sunt o minoritate.

Ați amintit despre indiferență. Cât de gravă este indiferența?

Este foarte gravă. Și cred că una dintre probleme, astăzi, este că nu mai poți fi indiferent. Pe de altă parte, s-a dus și devotamentul acela care a existat până la Mineriada din 1990, când oamenii mai erau încă dispuși să moară. Atunci a fost o ruptură. Acum nu se mai poate muri pentru că lumea a devenit foarte pragmatică. S-a renunțat la toată emoționalitatea aceea din decembrie, din 1990, un an foarte dizgrațios și plin de ciocniri între români. Aproape un război civil la nivel mentalitar. Astăzi tinerii vor chestiuni logice, informaționale, nu neapărat emoționalitate, nu neapărat sentimentalism, nu neapărat idealism. Luciditatea prinde bine, este sănătoasă, este igienizantă, e terapeutică. Memoria aceasta a lor se vrea să fie o memorie informațională, logică și poate etică, nu neapărat o memorie emoțională. În continuare mi se pare de bun augur că în ciuda a ceea ce se întâmplă în România, o țară care îmbătrânește urât, există umor, există ironie, există joacă, subversivitate asumată într-o formă voioasă, nu încrâncenată. Nu te duci cu coasa în stradă. Te duci cu cuvântul, cu imaginarul și cu umorul. Până la urmă, nu este doar hazul acesta de necaz specific românesc. Este altceva. Se merge spre ceva serios și lucid. De aceea cred că pe fundalul acesta nu este sănătos să mai existe indiferentism. Pentru că indiferentismul te face să nu mergi la vot. Ori, ca cetățean al acestei țări, trebuie să mergi.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te