România. Următorii 25 de ani


La un sfert de secol de la Revoluţia din 1989, România se află în faţa unui moment de bilanţ. Ţara a reuşit integrarea politică în familia democraţiilor occidentale, dar mai are încă un drum lung de parcurs în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea. Aceasta va fi marea provocare pentru România în următoarele decenii – recuperarea în ritm accelerat a decalajelor de dezvoltare faţă de Occident, în aşa fel încât o parte cât mai mare a cetăţenilor să simtă benefi ciile integrării europene.

Pentru aceasta va fi nevoie de un proiect naţional, cu atât mai necesar, cu cât România trebuie să facă faţă realităţilor unei lumi în transformare profundă, rapidă şi uneori violentă.

Provocările geopolitice ale secolul XXI

Pe plan global, principala problemă la care Occidentul în general, incluzând aici atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană, trebuie să găsească un răspuns, este modifi carea balanţei de putere prin ascensiunea marilor state emergente – China, India, Brazilia şi Rusia. Dacă după Revoluţia Industrială, preponderenţa economică, militară şi politică a Occidentului a fost indiscutabilă, evoluţiile din ultimii 20-30 de ani au schimbat echilibrul de putere, dinamismul economic al statelor în curs de dezvoltare depăşind cu mult ritmul de creştere al economiilor avansate.

Răspunsul pe care îl vor da Statele Unite afirmării Chinei în Pacificul de Vest va scrie istoria secolului XXI – respectiv dacă acesta va fi unul al păcii şi cooperării sau al competiţiei susţinute între cele două mari superputeri cu risc de conflict cu potenţial devastator.

Sistemele de alianţe ale Statelor Unite sunt construite în perioada Războiului Rece refl ectând realităţile
şi riscurile din acea perioadă. Or, ameninţările secolului XXI şi provocările cărora va trebui să le facă faţă Statelor Unite nu se mai găsesc în principal în Europa, ci şi în zona extinsă a Orientului Mijlociu şi Asia. Statele Unite, după un deceniu de activitate militară intensă în Asia şi Orientul Mijlociu, care le-au suprasolicitat resursele, şi după o criză economică ce a retrasat priorităţile administraţiei de la Washington, păreau să intre într-o perioadă de reorientare a interesului către zona Pacificului şi de reducere a angajării internaţionale. Noua orientare a administraţiei Obama către Pacific confirmă îngrijorarea Statelor Unite cu privire la competiţia chineză în
zonă, cu atât mai periculoasă, cu cât Washingtonul şi-a asumat obligaţii de apărare a statelor din regiune.
În Europa, Statele Unite vor rămâne angajate în plan militar pentru apărarea vulnerabilei câmpii nord-europene, din Polonia până în Franţa, paralel cu o prezenţă crescută în Intermaris, spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, care include şi România, mai ales în contextul reafi rmării ambiţiilor regionale ale Rusiei, fapt evidenţiat de anexarea peninsulei Crimeea şi spijinirea de către Kremlin a separatiştilor rusofoni din Estul Ucrainei.

În ceea ce priveşte Europa, aceasta pare intrată sub zodia germană. Germania este în propria ligă în Uniunea Europeană, dominând continentul din punct de vedere economic şi fiind printre puţinele state care a ieşit întărit din confruntarea cu criza, cu atât mai mult cu cât Franţa, Spania şi Italia sunt afectate de probleme structurale persistente, iar Marea Britanie pare că s-a orientat pe o traiectorie ce riscă să o îndepărteze de Uniunea Europeană.

Criza de identitate a Uniunii Europene

Europa se confruntă cu o criză de identitate, generată şi de dificultăţile economice apărute după 2008. Modelul social european existent pare inadecvat pentru realităţile demografice şi, fără o reformă urgentă şi comprehensivă, pare condamnat la desuetudine. Extinderea Uniunii în lipsa integrării politice şi-a arătat limitele, blocul comunitar părând în acest moment nefuncţional. Pe de altă parte, adâncirea integrării politice a Uniunii este o temă nepopulară în rândul cetăţenilor europeni din mai multe state membre, fapt ce se reflectă într-un număr din ce în ce mai mare de voturi pentru partidele eurosceptice şi antisistem la fiecare rundă de alegeri europene.

Într-o Europă care s-a definit mai ales prin dimensiunea socială şi mai puţin prin cea de competitivitate, statul bunăstării se confruntă cu o serie de transformări economice (globalizarea, creşterea ponderii sectorului terţiar în dauna producţiei industriale în economiile dezvoltate etc.), demografice (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, achimbarea modelului tradiţional al familiei) şi tehnologice (revoluţia informatică şi comunicaţiile).

Europa, inclusiv România, trebuie să facă faţă provocării demografice care se va traduce în următoarele decenii prin îmbătrânirea şi chiar scăderea populaţiei, corelată cu o creştere a imigrării, deci a ponderii populaţiei non-europene şi implicit a dificultăţii de a integra noile comunităţi.

Lipsită de coeziune politică, Europa pare nepregătită pentru a da un răspuns comprehensiv multiplelor provocări cu care se confruntă şi prea consumată de criza sa internă pentru a face faţă pericolelor apărute la graniţele sale. Printre acestea se numără ambiţia de reafirmare a Rusiei ca putere mondială şi încercarea acesteia de a-şi reface sfera de influenţă în Europa de Est, Caucaz şi bazinul estic al Mediteranei, resurgenţa mişcărilor fundamentaliste islamice în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, regiuni care au trecut prin frământări dureroase după valul de revoluţii din aşa-numita „Primăvară arabă”, precum şi asaltul milioanelor de emigranţi africani şi asiatici disperaţi care doresc să ajungă în interiorul „Fortăreţei Europa”.

Această prezenţă sporită a imigranţilor non-europeni aduce cu sine şi un risc sporit de tensiuni sociale sau chiar o recrudescenţă a terorismului chiar în rândul cetăţenilor născuţi şi educaţi în Europa, care resping valorile democraţiei liberale de tip occidental în favoarea fundamentalismului. Asistăm astfel la un input de terorism inspirat de Statul Islamic şi Al-Quaida prin intermediul cetăţenilor europeni adepţi ai islamismului radical care se întorc din zonele de conflict din Siria şi Irak.

În mod paradoxal, tocmai criza ucraineană şi înrăutăţirea relaţiilor dintre statele europene şi Rusia s-ar putea dovedi un catalizator pentru refacerea solidarităţii europene, întocmai precum pericolul comunizării a reprezentat un impuls pentru naşterea instituţiilor europene şi euro-atlantice în anii 40-50 ai secolului trecut. În faţa agresivităţii Rusiei, statele occidentale au răspuns iniţial lent şi echivoc, însă din momentul în care a devenit evident că Moscova nu este interesată de concesii diplomatice sau de respectarea dreptului internaţional ori a suveranităţii Ucrainei, s-a profilat o poziţie mai fermă a democraţiilor occidentale, atât Statele Unite, cât şi statele europene adoptând o serie de sancţiuni la adresa Kremlinului, sancţiuni care au început să-şi arate efectele negative asupra Rusiei.

Agricultura este domeniul spre care s-ar îndrepta cei mai mulţi dintre românii care în următorii 10 ani afirmă că şi-ar schimba domeniul de activitate actual

Agricultura este domeniul spre care s-ar îndrepta cei mai mulţi dintre românii care în următorii 10 ani afirmă că şi-ar schimba domeniul
de activitate actual

România la a treia încercare de modernizare

În acest context geo-politic şi de provocări neconvenţionale extrem de complex, România trebuie să găsească un răspuns de secol XXI vechilor sale aspiraţii de modernizare, dezvoltare economică şi socială şi de integrare deplină în comunitatea occidentală. Ţara se află în prezent în faţa celei de-a treia încercări de modernizare din ultimii 160 de ani. Chiar dacă, în 1990, România pornea la drum fără povara unei datorii externe, economia era epuizată şi, în mare parte, necompetitivă.

Industria funcţiona cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, era energofagă şi decapitalizată. Câteva sectoare industriale au dispărut, pur şi simplu, în ultimii 25 de ani din România, iar altele şi-au redus foarte mult producţia. Spre exemplu, din 10 rafinării existente în România în 1990, numai patru sunt funcţionale în prezent – Petrobrazi (OMV Petrom), Petrotel (LukOil), Vega şi Petromidia (Rompetrol). Evoluţii similare s-au înregistrat în mai multe ramuri ale industriei grele şi constructoare de maşini.

Au apărut însă şi ramuri complet noi, unele dintre ele fiind legate de tehnologii de ultimă generaţie – sectorul IT, telecomunicaţiile mobile, companiile de outsourcing, societăţile de brokeraj bursier etc. În ultimii 15 ani a crescut ponderea industriei constructoare de maşini şi echipamente de transport în economia naţională, de la doar 3% din PIB în 2000, la 14% anul trecut, aceasta acoperind peste 40% din exporturile ţării.

A existat o transformare structurală a economiei naţionale. Astfel, ponderea capitalului privat în economia naţională a crescut în mod semnificativ. Potrivit unei analize, ponderea cifrei de afaceri a companiilor cu capital privat în economia naţională a ajuns la peste 90% (52,47% pentru companiile private cu capital majoritar străin şi 41,68% pentru companiile cu capital majoritar românesc). Au crescut mult investiţiile străine, de la câteva sute de milioane de dolari SUA la începutul anilor 90, la aproape 9,5 miliarde de dolari în 2008, înainte de declanşarea crizei financiare. Investiţiile străine directe din industria prelucrătoare (18,5 miliarde de euro sold în 2012) au avut o contribuţie esenţială la creşterea calitativă şi cantitativă a producţiei industriale, furnizând peste 60% din exporturi. Nu a avut loc doar un transfer de proprietate, dinspre cea de stat către cea privată, ci şi o transformare calitativă, fapt evidenţiat de creşterea productivităţii muncii generată de implementarea tehnologiei moderne şi reducerea treptată a consumurilor energetice.

Astfel, productivitatea muncii a crescut cu aproximativ 50% între 2005 şi 2013, similar cu intensitatea capitalului (raportul între stocul net de capital şi populaţia ocupată). Însă productivitatea muncii în România se situează în continuare la mai puţin de jumătate din media din Uniunea Europeană. Dacă în anii 90, România a fost o economie bazată pe exploatarea resurselor naturale şi forţa de muncă ieftină, după anul 2000, s-au făcut paşi importanţi în direcţia unei economii axate pe investiţii, pe baza stocului de investiţii străine directe (care a depăşit 50 de miliarde de euro) şi a unei rate foarte ridicate de creştere a formării brute de capital fix. Rata investirii a depăşit cu mult rata economisirii în timpul boomului, iar tendinţa a început să se inverseze odată cu declanşarea crizei, la sfârşitul anului 2008.

Această creştere şi-a atins limitele în condiţiile în care nu s-au produs îmbunătăţiri semnificative ale infrastructurii şi ale pregătirii forţei de muncă. Există în practică o limită naturală a creşterii investiţiilor în absenţa unei infrastructuri dezvoltate şi, ulterior, o limită naturală a valorii adăugate a investiţiilor în absenţa unei educaţii corespunzătoare a factorului uman. Per total, exporturile României au crescut de peste patru ori în ultimii 15 ani, ajungând aproape la 50 de miliarde de euro în 2013, iar structura acestora s-a schimbat crescând ponderea mărfurilor cu valoare adăugată brută mai mare. Însă, aşa cum sugerează analiza mai amănunţită a exporturilor, ţara rămâne unul dintre statele membre UE, dependent în foarte mare măsură, de livrările intracomunitare şi cu o pondere ridicată (40%) în totalul exporturilor a produselor cu valoare adăugată scăzută şi de complexitate tehnologică redusă, România înregistrând unul dintre cele mai scăzute procentaje din Europa de bunuri finite în totalul exporturilor. România nu este singura dependentă de Piaţa Unică, felul în care funcţionează economia Uniunii Europene făcând din aproape toate statele din Europa Centrală şi de Est hinterlandul marilor economii ale continentului şi îndeosebi al celei germane. În condiţiile unei creşteri economice anemice în Zona Euro, afectată de probleme structurale şi demografice care se vor accentua tot mai mult în anii viitori, situarea României pe o orbită captivă a Pieţei Unice poate să devină o vulnerabilitate şi să îi pericliteze perspectivele de creştere.

Treptat, România început să facă progrese în convergenţa reală cu statele vest-europene. Între 2000 şi 2008, PIB per capita în România a crescut de la aproximativ 28% din media PIB per capita în Uniunea Europeană la 47%. Acest lucru dă speranţe că decalajele de dezvoltare se pot recupera într-un orizont rezonabil. De altfel, la acest indicator, România a continuat să facă progrese şi în ultimii cinci ani, în pofida crizei, ajungând la 54% din media PIB per capita din UE în 2014.

Către un nou model de creştere

Ţara are nevoie de un nou model de creştere, care să poată fi susţinut pe termen lung. Câteva direcţii în care s-ar putea valorifica potenţialul:

Concentrarea pe obiectivele din Strategia Europa 2020.

Aceasta ar trebui să se traducă în promovarea economiei bazate pe cunoaştere, creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă de la nivelul de 63,8% din prezent către ţinta asumată de România de 70% din populaţia activă şi combaterea riscului de sărăcie şi excluziune socială. Restructurarea şi consolidarea instituţiilor. Continuarea reformelor şi eficientizarea instituţiilor pot atrage investiţii mai mari şi contribui la dezvoltarea economică sustenabilă. Este nevoie de recâştigarea încrederii în instituţii şi respectului faţă de acestea, dar şi al respectului instituţiilor faţă de cetăţeni.

Îmbunătăţirea infrastructurii.

Ar trebui să fie o prioritate a autorităţilor investiţiile în infrastructură care să conecteze România la marile fluxuri de marfă între Vest şi Est, Nord şi Sud, valorificându-se la maxim fondurile europene.

Pregătirea forţei de muncă.

România va trebui să investească mai mult în educaţie şi formare profesională pentru a răspunde eficient nevoii de angajaţi înalt calificaţi. Există şi un deficit de abilităţi de management, în parte datorită migraţiei celor cu astfel de calificări în Europa de Vest. O soluţie ar putea fi adoptarea unor politici pentru repatrierea celor care lucrează în străinătate şi care au avut rezultate bune, prin oferirea de facilităţi fiscale pentru cei care decid să se întoarcă.

Cercetare, dezvoltare şi inovaţie.

Investiţiile în cercetare şi dezvoltare au fost de doar 0,42% din PIB în 2012, faţă de ţinta UE de 2% (Strategia 2020) şi media vest-europeană de 2,1%. Pentru a creşte competitivitatea economiei româneşti, trebuie căutate soluţii pentru a investi mai mult în cercetare şi dezvoltare, atât în sectorul privat cât şi în cel public. Aceasta s-ar putea realiza prin susţinerea clusterelor industriale integrate, care să grupeze producători, furnizori de componente şi subansamble, universităţi şi şcoli profesionale, cu o colaborare strânsă între mediul universitar şi sectorul privat.

Concentrarea pe industriile cu valoare adăugată mare.

Din furnizor de forţă de muncă ieftină, ţara ar trebui să înceapă să producă subansamble şi echipamente din ce în ce mai sofisticate, a căror producţie implică înaltă tehnologie (automobile şi componente, produse pentru industria aero-spaţială şi electronice). În domeniul serviciilor există de asemenea premisele trecerii către activităţi de outsourcing şi offshoring (O&O) cu valoare adăugată mare. Nu în ultimul rând, în agricultură şi producţie alimentară România, ar putea deveni un pol regional important.

Reluarea procesului de urbanizare.

În cei 25 de ani de capitalism, România nu a făcut niciun progres în ceea ce priveşte urbanizarea, ba chiar în anii crizei, s-a produs o inversare de trend şi o migraţie către zonele rurale. Deşi avem încă amintirea urbanizării ca fenomen forţat derulat în perioada comunistă, aceasta este inerentă unei societăţi dezvoltate moderne. Oraşele oferă oportunităţi de muncă mai bune, serviciile publice pot fi gestionate mai eficient în oraşe, iar un nivel mai mare de urbanizare este de obicei asociat cu un grad mai mare de bunăstare.

Vezi pe pagina următoare care sunt sectoarele cheie pentru relansarea creşterii 

  1. Pingback: Aspen 5 Ideas. Week 26-31 January | aspen5ideas

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te