„României îi lipseşte liniştea de a se realiza”

Interviu cu Livia Grama Medilanski


Livia Grama Medilanski s-a născut la Braşov. Are o carieră impresionantă în sport şi performanţe de nivel mondial, european şi naţional. În 1968, la Sibiu, avea loc primul campionat republican de gimnastică ritmică pentru senioare şi devine campioană naţională, categoria maestru al sportului. În 1969, România participă pentru prima dată la Campionatul Mondial de gimnastică ritmică, lotul naţional fiind antrenat de Livia Grama. În 1970, la Timişoara se desfăşoară prima ediţie a Campionatelor Balcanice de gimnastică ritmică, iar România câştiga titlul balcanic, antrenoare fiind Livia Grama. Până la 1 noiembrie 1973 a fost antrenorul lotului naţional de gimnastică ritmică. În Germania, a antrenat vreme de 35 de ani lotul federal de gimnastică ritmică şi a îndrumat şapte generaţii de echipe naţionale. O perioadă de câţiva ani a pregătit, în paralel, şi echipa de gimnastică ritmică a Olandei.

Livia Grama Medilanski

Încearcă să schimbe percepţii şi să promoveze cultura română. Până acum, a publicat patru volume de versuri, prozo-poeme, amintiri şi eseuri. Trăieşte la Duesseldorf unde a înfiinţat o asociaţie, „Atheneum”, care promovează prietenia româno-germană. Timp de 10 ani a venit în România cu grupuri de români plecaţi în Germania, cu nemţi care nu au fost niciodată aici, cu italieni, francezi care locuiesc în Germania pentru a le face cunoscută ţara noastră, pentru a schimba percepţii. Crede că, dacă partea pozitivă ar fi scoasă mai mult în relief, ar fi mai conturată, imaginea despre România şi despre noi toţi ar fi mult mai bună.

Când aţi plecat din ţară?

Acum 44 de ani, pe 1 noiembrie 1973. Am plecat de Ziua celor care nu cuvântă (Ziua Tuturor Sfinţilor). Sunt convinsă că nu există despărţiri şi că Dumnezeu ne petrece împreună cu cei care nu mai sunt. Am plecat cu această credinţă care s-a adeverit pas cu pas. Până a pleca din ţară eram antrenoare de gimnastică ritmică în România, campioană naţională, eram artistă pe toate scenele, eram fericită pentru că tot timpul am căutat bucuria. Mi-am dat seama de toate greutăţile pe care le-a avut familia din cauza originii germane. Bunicii mei din Brasov erau nemţi. Nu aveam voie să călătoresc în multe ţări, iar pentru bursă sau indemnizaţii m-am luptat. Ce să fac? Eram şi evreică. Deci am plecat cu speranţa şi cu gândul la mai bine şi după 3 săptămâni eram deja angajată în Germania şi Olanda ca antrenoare naţională a lotului de gimnastică ritmică, pentru că lumea mă cunoştea.  De fiecare dată când am reprezentat  Germania în competiţii cu lotul naţional, ajutam România. (Se opreşte, se uită adânc la mine şi începe să plângă) Cred că v-am dat răspunsul pe care nu puteam să îl dau acolo pentru că mă eliberau imediat din funcţie. Nu a existat o dată să nu ajut gimnaştii din România: dacă nu au avut cu ce, le-am plătit participarea în competiţii, costumele. Au avut tot sprijinul meu, indiferent de situaţie, chiar şi atunci când eram în acelaşi concurs. A trebuit să îmi fac meseria, pentru că dacă nu eram pe primele locuri din lume, îmi pierdeam postul şi de multe ori, când am fost inaintea lor, m-a durut. M-a durut şi când am fost aici la Campionatele Europene la Bucureşti cu un ansamblu pe Rapsodia lui Enescu şi ştiu că meritam din plin locul 2 sau 3 şi românii nu mi l-au dat. (râde amar şi acum după atâţia ani) Pentru că aşa e viaţa: trebuie să mai întinzi încă o dată obrazul să mai primeşti o palmă şi din partea cealaltă. Românii nu mi l-au dat! Nu contează. Am căutat să înţeleg. Poate că din punctul lor de vedere “evadasem”. Dar nu era aşa. Multă vreme am auzit spunându-ni-se: “ Voi, care aţi plecat din România! Voi care nu ştiţi ce înseamnă să mănânci salam cu soia!” ( râde amar din nou)

Cu alte cuvinte,  aţi “trădat” cauza românească. Nu aţi fost solidari.

Da. Dar nu noi am trădat, ci cei care ne-au făcut să plecăm ne-au trădat, la fel cum au facut-o cu părinţii şi bunicii nostri. Trecutul nostru.

Câți sunt cei care ştiu ce aţi făcut dumneavoastră pentru România şi până în ’73, şi după, şi până în 89, şi după căderea comunismului?

(o tăcere prelungă urmată de un răspuns extrem de scurt) Câteva persoane. Şi aceste persoane onorează ceea ce am făcut. Moral este bine. Nu am făcut-o pentru a primi vreun premiu. La evenimentele pe care le-am organizat în ultimii 10 ani au fost personalităţi din cultură. Nu pot să îl uit şi să nu îl apreciez în continuare pe preşedintele Institutului Cultural Român, d-l Radu Boroianu, omul care a apreciat ce am făcut, care a venit personal până la Dusseldorf anul trecut pentru participa la evenimentul la care au fost prezenţi 600 de invitaţi din diplomaţie, cu 800 de invitaţi în sala de concerte. Şi acum îi sunt recunoscătoare pentru sprijinul acordat şi pentru prezenţă. Am avut un ambasador la Berlin care a apreciat şi susţinut moral această asociaţie (Atheneum) şi pe mine ca persoană m-a onorat întotdeauna. Am aflat că în luna octombrie voi primi un merit cultural conferit de preşedintele României. Deci nu pot să mă plâng că efortul meu de a promova cultura română în spaţiul german nu este cunoscut.

Am plecat din România după ce m-am căsătorit în Germania, la Duesseldorf, dar eu cred că generaţia colegilor mei şi prietenilor mei buni de care nu m-am despărţit aproape de niciunul a fost acea generaţie care a simţit că trebuie să plece. Nu a mai avut loc în România pentru că părinţii noştri nu făceau parte din acea societate care se acomoda cu timpul.

Rădăcinile dumneavoastră au rămas în România. Sufletul unde vă este?

Rădăcinile au rămas în România, sufletul a rămas aici, înţelepciunea şi dragul de oameni m-au purtat şi dincolo. Nu pot să spun niciun cuvânt neprietenos faţă de germani. Bunicii mei din Kronstad erau germani, deci o legătură o aveam chiar prin rădăcina familiei, dar când te naşti într-un loc, pământul acela rămâne pământul tău, chiar dacă nu este al tău propriu, este al tău. Aşa s-a născut şi ideea acestei asociaţii în urmă cu 10 ani. Atunci când mi-am terminat activitatea sportivă, de antrenoare federală, nu puteam să stau pur şi simplu şi să mă plictisesc, iar o serie de prieteni români şi germani m-au rugat să înfiinţez această asociaţie. Mai întâi am înfiinţat-o la Bochum, dar eu locuind la Dusseldorf am mutat-o acolo. Se numeşte Atheneum.  Trebuie să precizez că numele asociaţiei a fost dat de doamna arhitect Monica Băluţescu, care locuieşte lângă Ateneul Român. Împreună cu un cerc restrâns de prieteni ne-am gândit şi am obţinut, cred, să ajungem la acel ţel pe care ni l-am propus: să dovedim prin picături de cultură, prin oaze de cultură, ce leagă un popor de altul, ce afinitati există între cele două popoare, unde ne aflăm ca oameni, care sunt adevăratele valori, de ce am devenit o lume plină de interese în loc să ne bucurăm de fiecare clipă de armonie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Cred că am reusit acest lucru. Şi ceea ce este cel mai important pentru mine personal este că cel puţin în oraşul Dusseldorf se vorbeşte foarte frumos despre România.

Aţi  reuşit să schimbaţi ideile preconcepute ale nemţilor şi imaginea României în Germania.

Da, am reuşit. Am început acest lucru învitând directori ai unor instituţii de cultură din Dusseldorf în excursiile pe care le organizez anual în România. Dânşii mai departe au povestit şi şi-au exprimat entuziasmul pentru aceasta ţară şi frumuseţile ei. De mare folos şi de mare sprijin ne-a fost echipa TVR Internaţional, formată din d-l Sandrino Gavriloaia şi Andrei Coruţ, care pe tot parcursul acestor ani a urmărit pas cu pas derularea evenimentelor. Deci nu a rămas numai închis în Dusseldorf tot ceea ce s-a întâmplat, între noi şi cei apropiaţi asociaţiei, ci s-a transmis şi în afara graniţelor Germaniei şi României. Dacă fiecare dintre cei plecaţi cu ani în urmă ar fi luat o cât de mică initiativă de a povesti despre frumuseţile acestei ţări, cu mare, cu munte, cu câmpii, lucrurile ar fi stat altfel acum, dar oamenii se ocupă mai mult de ce nu este frumos decât de ceea ce e frumos. Este o caracteristică a timpului actual. Dacă partea pozitivă ar fi scoasă mai mult în relief, ar fi mai conturată, imaginea despre România şi despre noi toţi ar fi mult mai bună.

Mulţi doresc să se promoveze pe ei înşişi, uitând că sunt doar o picatură într-un ocean. Timp de 10 ani aţi venit în România cu grupuri de români plecaţi în Germania, cu nemţi care nu au fost niciodată aici, cu italieni, francezi care locuiesc în Germania. Cu ce impresii a plecat înapoi grupul căruia i-aţi fost ghid anul acesta? Ce le-a plăcut? V-au spus dacă se vor întoarce?

Ne-am unit două asociaţii culturale: germano-română cu germano-italiană.Ni se alatură în curând şi cea germano-japoneză pentru că şi prietenii noştri japonezi au venit cu noi la Paris unde au vizitat atelierul lui Brâncuşi şi să se intereseze şi entuziasmeze pentru Brâncuşi. Ne-am întâlnit înaintea acestei excursii şi am fost întrebată cu rezervă: „Dar ce o sa vedem? Ce există acolo de văzut?” Se cunoaşte foarte puţin despre România în afară. Ar trebui o iniţiativă mult mai mare, la alte nivele şi ceea ce se vorbeşte despre România să fie adevărat, conştientizat şi să dea speranţă. Au venit aici şi au început să se minuneze. „Ce bulevarde!” “Ce festival!” (n.r.: Festivalul Internaţional de muzică George Enescu). După primul concert la care au participat, erau deja fascinaţi, iar după ultimul concert, din seara zilei de 7 septembrie, au iesit din acea sală plină de la Ateneu fără să vorbească. Nu au găsit destule cuvinte de mulţumire. Ne-am despărţit, ne-am îmbrăţişat, de unde până atunci am avut o conduită destul de rezervată, au coborât din autocar şi m-au mai îmbrăţişat ăncă o dată, au plecat acasă în Germania şi deja mi-au scris că vor să se întoarcă anul viitor în România. Deci, în mic, ceea ce ne-am dorit s-a îndeplinit: toţi aceşti 20 de participanţi vor povesti acasă. Filmele realizate de TVR Internaţional vor susţine tot ceea ce povestesc ei acasă. Anul viitor nu vom putea avea mai mult de 40 de invitaţi pentru că nu pot eu să îi cuprind, dar putem organiza şi excursii în paralel: în nord sau în sud. Cea mai interesantă după mine a fost o călătorie pe care am făcut-o acum doi ani cu corul orasului Dusseldorf: 37 de persoane. Trebuie să precizez că toţi cei care vin în România îşi plătesc singuri avion, cazare, masă. Corul a vrut să vadă oraşul din care vine preşedintele României. Au cântat acolo într-o biserică. Au dat concerte peste tot, neorganizate. Au intrat şi au cântat. Au stabilit că în curând să ia legatura cu România şi să dea aici concerte de binefacere. Deci, repet: ei vin , plătindu-şi participarea singuri şi vor să ajute România prin glasul lor.

Ceea ce este senzaţional.

Este absolut senzaţional. Am să anunţ din timp unde şi când vor cânta. Ceea ce am stabilit deja este un concert al acestui cor la Castelul Peleş. Ei socotesc că este o mândrie să ajuţi şi mai ales să ajuţi o ţară care este atât de apropiată de ţara lor. Noi ne-am gândit ca anul viitor, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, să organizăm ceva special pentru că, cel mai potrivit loc din Germania pentru a celebra acest moment, este Dusseldorf: de acolo a plecat regele Carol, pe acolo a trecut regele Ferdinand. Deci, suntem acasă. Castelul în care au locuit şi de unde au plecat este şi stâlpul de rezistenţă al asociaţiei noastre. Primii care s-au anunţat pentru seara zilei de 11 septembrie 2018 sunt corul orasului Dusseldorf, care va participa cu 120 de voci şi  biserica Evanghelică, care imediat a spus că ne asigură spaţiul de concert, în biserică. Astfel, primul spectacol de gală îl avem organizat.(râde) Şi vor urma festivităţi până în data de 14 septembrie.Sper să fie frumoase şi aceste festivităţi să ne apropie si mai mult. Să ne arate sufletul , hotărârea, curăţenia care a mai rămas şi datorită căreia mai putem gândi.

Spuneaţi şi ceva mai devreme că toţi cei cu care aţi intrat în contact şi au văzut România datorită dumneavoastră, ne consideră foarte apropiaţi. Cum vă explicaţi acest lucru?

Pentru că au întâlnit oameni care au dovedit acest lucru. Pot să vă dau numeroase exemple. Nemţii au întâlnit o generaţie care, îmi pare rău să vă spun asta, acum lipseşte din România. Din România au plecat oameni foarte valoroşi. Au plecat în urmă cu 60-50-40 de ani, persoane care ar fi ajutat România să se înalţe. A rămas un gol. Au venit alte generaţii care au trebuit să studieze, să înveţe, să simtă ca şi cei plecaţi. Cei care au plecat atunci au putut să îşi mai ofere din spiritul lor în afara graniţelor. Eu le sunt recunoscătoare.

Dacă ar fi să comparăm România de azi cu cea de acum 20 sau 40 de ani, ce îi lipseşte României la ora actuala?

Când vii în România nu observi ce îi lipseşte. Din afara observi lucrul acesta. României îi lipseşte liniştea de a se realiza. Noi sperăm că acest timp va veni cât mai repede.

Ce reprezintă momentul Centenarului pentru dumneavoastră şi cum vedeţi România peste 100 de ani?

Cred că poporul român ar trebui să dea jos praful de pe cartea de istorie şi să îşi aducă aminte că această ţară s-a format printr-un Alexandru Ioan Cuza, al cărui strănepot este membru al asociaţiei noastre. Să îşi aducă aminte că regele Carol I a lăsat prin testament : „Totul pentru popor, nimic pentru mine.” Să îşi aducă aminte de Regina Maria şi Regele Ferdinand care au format România Mare, de drept, prin luptă. Să îşi aducă aminte câtă suferinţă a trăit acest popor după 23 august 1944. Eu v-aş spune aşa: „Curăţaţi această ţară minunată şi aduceţi-vă copiii acasă.”

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

13 − 12 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te