Românizarea oraşelor transilvane


 

Unirea Transilvaniei cu celelalte provincii româneşti n-a fost un lucru simplu. Istoricii spun că această unire chiar a ţinut – la fel ca multe alte evenimente din istorie – de hazard. Unirea n-a însemnat însă doar proclamarea ei.

În volumul „Cultură şi naţionalism în România Mare” -o teză de doctorat susţinută la Universitatea Michigan-, Irina Livezeanu arată că a fost vorba de un proces greu şi anevoios: „Îndelungata privare a românilor de drepturi politice şi eforturile de maghiarizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au îmbinat cu anumite instituţii culturale româneşti viguroase, stimulând conştiinţa naţională şi definind o tradiţie de luptă. Puternicul element românesc din Transilvania a trebuit totuşi să înfrunte masiva şi – după 1918 – profund nemulţumita minoritate maghiară, ca şi minorităţile germană şi evreiască – toate mai urbanizate şi deţinătoare ale unor privilegii istorice mai mari decât cele ale românilor. În plus, ca pretutindeni în noile teritorii, regionalismul a interferat de asemenea cu ţelurile naţionale româneşti. Transilvania a aparţinut încă din Evul Mediu Ungariei şi Imperiului habsburgic, dar legăturile sale comerciale şi culturale cu Moldova şi Valahia au rămas vitale. Provincia a fost autonomă cu intermitenţe, părţi din ea ajungând temporar sub stăpânire valahă sau moldovenească. Pentru scurtă vreme, în 1599-1600, Transilvania, Valahia şi Moldova au fost unite de Mihai Viteazul. Prin Tratatul de la Trianon i s-a acordat României nu numai Transilvania istorică – voievodatul medieval cândva independent -, ci şi părţi din Ungaria de est unde trăiau mulţi români: Crişana, Satu Mare, Maramureş şi o parte a Banatului. Aceste teritorii alăturate erau cunoscute laolaltă în România interbelică drept Transilvania sau Ardeal”.

Dictatura minorităţii

În momentul Unirii de la 1918, Transilvania era ca un mozaic etnic, format din români, maghiari, secui, germani, evrei, ucraineni, ţigani, sârbi. Românii erau majoritari, dar foarte puţini locuiau la oraş, acolo unde se decideau lucrurile. În 1910, românii reprezentau 52% din populaţia Transilvaniei, dar ponderea lor în la oraş era mai mică de 18%. Maghiarii în schimb erau majoritari în mediul urban – 55,6% -, în timp ce 14,2% erau germani şi 9,6% evrei.
„Cu doar 20% din populaţie trăind în oraşe la începutul secolului, românii din Transilvania aveau un slab impact cultural asupra mediului urban. Un român care trăia la Cluj, angajat însă într-o slujbă de rând – de pildă servitor într-o casă de burghezi – era socotit încă ţăran. El avea rude la ţară şi urma pesemne să se întoarcă în sat. Elevii de liceu români erau siliţi să-şi lase hainele ţărăneşti pentru hainele «civilizate europene», fiind, de asemenea, supuşi presiunilor de a-şi părăsi identitatea etnică. (…) Din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau, în mare măsură, asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al oraşelor transilvane, exceptând Banatul unde erau asimilaţi mai degrabă germanilor, a căror limbă predomina aici. Aşa cum evreii se adăugau prezenţei maghiare în zonele urbane, secuii sporeau prezenţa ungurească în zonele rurale din Ardeal”, explică Irina Livezeanu.
Între timp, din 1910 până în 1930, ponderea românilor din Ardeal a crescut cu patru procente, de la 53,8% la 57,8%. Creşterea a avut mai multe cauze, potrivit Irinei Livezeanu: „Exodului maghiarilor după 1918. Aproape o cincime din maghiarii transilvăneni – 197.000 de persoane- s-au repatriat în Ungaria. Unora dintre aceşti autoexilaţi le repugna să accepte stăpânirea românească, atât înainte, cât şi după Tratatul de la Trianon. Deşi majoritatea evreilor transilvăneni a continuat să se identifice cu cultura maghiară, unii au adoptat limba de stat devenind în perioada interbelică români loiali”.

Maghiarizarea, românizarea

Autoarea cărţii arată că românizarea Transilvaniei a întâmpinat mai multe probleme după 1918, două dintre ele fiind zona compactă de secui din estul Ardealului şi cea de maghiari din nord-vestul Transilvaniei: „Politica şi iniţiativele menite să rezolve problema secuilor se bazau pe presupunerea că ei puteau fi românizaţi şi că mulţi secui erau de fapt români «ascunşi». Autorităţile au încercat să-i numere pe presupuşii români secui şi să-i aducă încet-încet, prin educaţie, înapoi la cultura română. Astfel, Sabin Manuilă, directorul Institutului Demografic de la Bucureşti, îi sugera ministrului educaţiei că «nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică. Dogma sacrosanctă faţă de secuime să fie cea a asimilării. Drumurile să fie aşa construite ca să-i aducă uşor pe secui spre Bucureşti şi alte centre româneşti. Să nu fie lăsaţi izolaţi. Bucureştii îi va mistui uşor». (…) În 1935, Gheorghe Popa-Lisseanu estima numărul secuilor din România la aproximativ 500.000, contestând totodată numărul lor şi puritatea lor etnică. El susţinea că acest «bloc sicule» era o ficţiune – rod al lui 1848 -, creată de maghiari care aveau nevoie de o mare «putere în interiorul Transilvaniei şi în mijlocul românilor, care, eliberaţi din iobăgie, reprezentau o ameninţare pentru proaspăta unire a Transilvaniei cu Ungaria». Popa-Lisseanu îşi baza argumentele pe absenţa satelor exclusiv secuieşti şi pe distorsiunile recensământului unguresc din 1910, care a înregistrat limba şi religia – şi nu naţionalitatea- locuitorilor ţării”.

Conform Irinei Livezeanu, ofensiva de românizare s-a concretizat, printre altele, în deschiderea, în perioada 1919-1928, a 75 de şcoli româneşti în judeţele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi a altor 49 de şcoli româneşti în perioada 1929-1935. În plus, şcolile cu predare în limba maghiară au trecut la predarea în limba română. În aceeaşi perioadă, în judeţele respective s-au înfiinţat 11 parohii unite şi 14 parohii ortodoxe.

Cu toate acestea, românizarea nu are efectul scontat, ca urmare a ostilităţii minoritarilor. August Caliani, director general în Ministerul Instrucţiunii de la acea vreme, explica situaţia: „Construirea de noi localuri întâmpină mari dificultăţi în satele mixte, unde minoritarii îşi au localuri proprii pentru şcolile confesionale. Dificultăţile nu sunt numai de ordin material, dar şi de ordin moral. Impunerile materiale provoacă nemulţumiri, pe care intelectualii minoritari, preoţi, învăţători, avocaţi şi mai ales politicienii lor le exploatează nu numai în contra şcolii statului, dar şi în contra statului şi a elementului românesc dominant”.

De asemenea, el susţinea că învăţătorii români trebuiau să cunoască limba minoritarilor ca să poată să ţină contactul cu populaţia, pentru că, fără acest contact, rolul său este redus la cele patru ziduri ale şcolii, „iar terenul este lăsat pradă agitaţiilor elementelor refractare limbii şi statului român”.

Potrivit documentelor, din decembrie 1918 până în septembrie 1919, Resortul pentru educaţie şi religie al Consiliului Dirigent a pregătit deschiderea, în toamna lui 1919, a şcolilor confesionale ale Bisericilor Ortodoxă şi Unită, precum şi a 1.306 şcoli primare de stat cu predare în limba română, 20 de licee româneşti cu profesori din Vechiul Regat, 40 de şcoli civile româneşti şi 8 şcoli normale. De asemenea, a naţionalizat 11 şcoli de arte şi meserii, a deschis 6 şcoli comerciale de stat şi a reorganizat Universitatea din Cluj.

Despre românizarea din Transilvania vorbeşte şi istoricul Lucian Nastasă-Kovacs, cercetător la Institutul de istorie „George Bariţiu” din Cluj: „Trebuie să recunoaştem un lucru foarte clar: după 1918, puterea politică de la Bucureşti a dus o politică gândită pentru românizarea Transilvaniei. Nu se pune atât în termen de număr, pentru că statisticile indică clar faptul că românii au fost majoritari, problema e de reprezentare a lor în raportul urban-rural. Românii au fost mulţi, dar majoritatea au fost în mediul rural, ori centrul urban este cel important, care dă măsura evoluţiei moderne a unei societăţii. Apoi este vorba de instituţii. România în mod evident a supus Transilvania acestui fenomen de românizare. Această românizare este vizibilă în centrele urbane, începând cu instituţiile şcolare”.

Procesul de românizare venea însă după un amplu proces de maghiarizare, concretizat, la nivel de învăţământ, de legile din 1879, 1883 şi 1907, prin care era maghiarizat întregul personal didactic, era extinsă predarea în limba maghiară şi se restrângea foarte mult învăţământul în limba minorităţilor, aspecte sintetizate de RW Seton-Watson: „Statul se angaja să ofere învăţământ primar şi secundar pentru toţi cetăţenii în limba lor maternă. În practică însă, şcolile de stat au fost transformate într-un mijloc de maghiarizare nelimitată”.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te