Românul, minoritar sau majoritar? Minorități fluide și mobilizare politică

Minoritatea a ajuns la majorat de-abia de curînd, prin secolele XIX-XX. Chiar și termenul de „minor”, ca perioadă de vîrstă dinaintea atingerii „majoratului”, a apărut atunci cînd societățile au fost interesate să stabilească legal această distincție.


Ca grup, minoritatea a ajuns la vîrsta botezului și a fost denumită astfel doar atunci cînd a început să fie luată în considerare ca grupul mai mic dintre două populații care constituie un tot – adică, în mod deplin, cam odată cu instituirea politică a alegerilor. Pe scurt, un dicționar etimologic ne prezintă următoarea biografie a „minorității”: ca „sub vîrsta legală”, termenul de minoritate este din anii 1540; ca „număr mai mic sau parte mai mică”, este din 1736; semnificația de „grup de oameni distinct de restul comunității prin rasă, religie, limbă, etc.” este din 1919 și apare inițial într-un context Est European. Nu altfel stau lucrurile cu termenul de „etnic”, desemnînd secole de-a rîndul pe ceilalți, barbari – pentru grecii din antichitate (pentru care ethnos se opune lui polis), păgîni – pentru creștinii din Evul Mediu. Ca adjectiv desemnînd, generic, o populație, etnic datează din 1752; ca substantiv, care servește la denumirea unui popor, termenul apare abia în 1864; în sfîrșit, „etnic” se referă la rasă sau „etnie” din 1871 (în Franţa, de pildă, este introdus de Vacher de Lapouge în 1896) – ne amintește alt dicționar etimologic. Consacrarea tîrzie a „etnicului” în înțelesul său actual este legată de contextul colonial, etnia desemnînd din nou o lipsă: ea se va referi astfel, destul de generic, la populaţii fără istorie şi mai ales fără stat. Din acest punct de vedere, termenul de etnie se va confunda adesea cu cel de trib.

Cînd noi, românii, am început să vorbim despre etnogeneza poporului nostru, am făcut-o pentru a reclama şi proclama drepturile românilor pe acest pămînt în contextul „primăverii naţiunilor”. A fost o „mobilizare politică” din care s-a născut, în final, România

Ce ne spun toate acestea?

Ne amintesc – și ne ilustrează – încă o dată că viața socială este clasificare, categorizare, distingere a unor clase de elemente comune și ordonare a lor într-o viziune, legitimă și normativă în același timp, despre lume. Iar această operație este totdeauna un act de putere. Grupul etnic, minoritățile etnice și/sau naționale apar deci în contextul unor lupte de putere în care ceilalți, diferiți sau mai puțini, încep să conteze, încep să aibă sau să-și revendice niște drepturi pe care noi, care sîntem sau ne considerăm majoritari, începem să le acceptăm sau măcar să le luăm în considerare. Pe scurt, grupurile etnice, în general, și minoritățile etnice, în particular, sînt deci categorizări ale Puterii, inițial pentru a-i ține la distanță pe ceilalți, apoi pentru a-i integra, dar păstrînd distincția. Această desemnare / atribuire / categorizare operată de Puterea majoritară merge mînă în mînă, pașnic sau conflictual, cu revendicări ale unei forme sau alta de putere de către grupurile și/sau minoritățile etnice. Oricum ai privi lucrurile, atît „minoritarul”, cît și „etnicul” sînt deci rodul unor mobilizări politice, într-un context tîrziu și particular al istoriei omenirii. Astfel, de pildă, cînd noi, românii, am început să vorbim despre etnogeneza poporului nostru, căutîndu-i rădăcinile cît mai departe în timp, nu am făcut-o nici în urmă cu zece secole și nici dintr-o simplă curiozitate istorică, ci pentru a reclama și proclama drepturile românilor pe acest pămînt în contextul „primăverii națiunilor”. A fost o „mobilizare politică” din care s-a născut, în final, România.

Pentru multă vreme, aceste grupuri și/sau minorități etnice erau – și pentru mulți au rămas și astăzi – pură „constatare”: ele sînt ceea ce sînt pentru că sînt așa cum sînt. Esențialism, primordialism, spuneți-i cum vreți, dar această percepție socială a fost (mai este!…) la fel de solidă cum a fost pe vremuri geocentrismul. Poate primii care s-au îndoit sistematic de aceasta au fost americanii. Și asta nu pentru că ar fi fost mai „vizionari” decît alte societăți, ci pentru că așa le-o cerea, politic, „etnogeneza” lor specifică: născut din și printr-un amestec inaugural de populații de pe trei continente, „americanul” știa că nu poate pretinde o apartenență etnică unitară și că nu-și poate găsi originea comună în trecut, ci trebuie să o caute în viitor. Ideologia sa dominantă, mobilizarea sa politică au fost formulate ca ideal al unui „melting pot” în și prin care diferitele „grupuri etnice” fondatoare se vor „contopi” într-un viitor apropiat într-o singură și mare unitate socială: cetățeanul american. În 1920, Robert Park oferă o descriere de referință a acestei teze și, după al doilea război mondial, antropologii americani încep să studieze tot mai intensiv acest proces sub denumirea de „aculturație”, de natură să producă, în final, mult visata „Anglo-conformity”. Doar că anii 1960, cu marile lor revolte „etnice”, au pus capăt acestui ideal, transformîndu-l în iluzie. În primul rînd „negrii” – un continent întreg, o „rasă” uriașă transformată în simplă „minoritate etnică” – au fost primii care s-au mobilizat și și-au cerut drepturile. În oglindă, „albii” europeni s-au mobilizat atunci și ei și au creat o entitate „etnică” bizară: WASP, white anglo-saxon protestants. Au urmat, în timp, o serie de alte (neo) grupuri etnice, de la portoricani la polonezi, de la hispanos la natives, comunități „americanizate” de generații, dar care acum își „descopereau” o origine comună suficientă pentru a-și reclama, în numele ei, drepturi comune specifice. „Grupurile etnice” nu s-au dizolvat în marele melting pot al visului american, dovedindu-se a fi „etnici ireductibili” (unmeltable ethnics), cum îi numește Michael Novak, dar nici nu s-au păstrat în „datul” lor originar și original, „pur sînge”, ci s-au transformat în subiecți colectivi ai unor mobilizări politice în numele unei „apartenențe” presupus comune: etnicitatea. Iar aceasta – au realizat atît sociologii, cît și oamenii politici – este un proces, nu o structură, o dinamică socială și nu un dat istoric, mai degrabă o mobilizare politică prezentă decît o conservare culturală a unui trecut pur și inalienabil.

Pragmatici ca totdeauna, americanii au schimbat, relativ rapid, politica lor generală și, de la un melting pot al tuturor, au trecut la un empowerment al fiecăruia: nu doar toți, cu drepturile lor universale, ci și fiecare cu drepturile sale particulare. Etnicitatea a luat locul grupului etnic, interacționismul inter-etnic al lui Frederick Barth a prelungit interacționismul inter-personal al lui Goffman, iar Paul Brass a ajuns să considere că mobilizarea etnică a luat locul luptei de clasă: „comunitatea etnică este o formă alternativă a organizării sociale de clasă, iar etnicitatea este o formă alternativă a conştiinţei de clasă” – spune acesta. O„schimbare de paradigmă” care a cuprins apoi întreaga lume „civilizată”.

Puterea politică de acum 25 de ani a atribuit, de pildă, Pieţei Universităţii statutul de minoritate de „golani”, iar „minerilor”, pe acela de „noi,
poporul”

Dincolo de etnicitate

Cînd vorbim, în prezent, în România, despre minorități și grupuri etnice, avem în vedere în mod spontan – și adesea exclusiv – „minoritățile etnice”. De regulă, ne gîndim doar la cele „tradiționale”, fiind încă neconștienți de „noile minorități” rezultate din migrațiile planetare care au început să ajungă și la noi, și uitînd, de pildă, faptul că, pe la 1878, în „Dobrogea, pămînt românesc”, „majoritatea românească” reprezenta doar 17,9% din populația regiunii. Nu sîntem foarte conștienți nici de dinamicile acestor comunități, de „etnicitatea fără grupuri” despre care vrobește Rogers Brubaker („etnicul german” parcă nu a fost niciodată atît de prezent în țara noastră ca acum, cînd nu prea mai există germani în România!) și nici de „marketingul etnic” din Dobrogea, de pildă, unde comunități etnice aproape dispărute, care mai însumează acum la un loc doar 9% din populația totală, se reinventează ca „grupuri etnice” omogene, de la tătarii din Bașpunar la italienii din Greci. Pe scurt, tema „minorităților” este percepută, reprezentată și tratată practic doar „etnic” și „primordialist”, în termenii opoziției politice dintre Noi, poporul român, și Ei, minoritățile noastre (mai mult sau mai puțin) recunoscute și tolerate.

Dacă însă acceptăm – adică devenim conștienți – de faptul că „minoritatea” este pretutindeni partenerul „majorității”, ambele fiind produsul unor lupte de putere, al unor mobilizări politice de un soi sau altul, pentru o cauză sau alta, atunci peisajul „minorităților” din societatea noastră contemporană devine mult mai vast și mai complex. E simplu de înțeles: gîndiți-vă doar, onest, dacă sînteți „minoritar” sau „majoritar” – fără a răspunde însă doar cu „sînt român, deci majoritar” sau „sînt maghiar, deci minoritar”! Sînteți însă „elite” sau „mase”, „poporul” sau „golanii”, „sistemul” sau „anti-sistemul”?  Sînteți, desigur, good guys, dar cine sînt atunci, în România, bad guys? Și, ca good guys, sînteți minoritari sau majoritari? Sînt tot atîtea categorizări, clasificări, apartenențe la o minoritate sau o majoritate, percepută sau atribuită, și care sînt mult mai prezente și sensibile în viața noastră cotidiană decît deja consacrata „apartenență etnică” sau „națională”. Serios, ia gîndiți-vă, de cîte ori pe zi vă puneți întrebarea dacă sînteți român sau nu și ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?

Raporturile minoritate-majoritate

Să privim deci actualitatea românească și din această perspecitvă: care ne sînt „minoritățile”, ce vor „majoritățile”?

Mai întîi, trebuie să facem însă niște minime precizări teoretice. O colectivitate se poate înfățișa ca majoritate sau minoritate în două chipuri, de facto, distincte: ca o comunitate performativă sau ca una discursivă. Este, aproximativ, distincția pe care o făcea Marx între „clasă în sine” și „clasă pentru sine”. O vedem și noi, empiric, în viața publică. Există mulțimi care manifestă, care se pot coagula în colectivități sau chiar comunități active, care se mobilizează politic în numele unor drepturi sau cerințe legitime, dar care nu ajung să aibă și un „discurs” coerent despre motivele și perspectivele acestor mobilizări. Minorități, acestea se pot pretinde adesea majorități sau chiar „majoritatea”: noi, Poporul! Puterea le bagatelizează însă rapid, arătînd cu degetul la faptul că „nici măcar nu știți ce vreți”. Este cazul, de pildă, al minorității active botezate, ironic, „tinerii frumoși și liberi”. Al USR-ului, în campania electorală. Se poate întîmpla și invers, cînd există un discurs (mai mult sau mai puțin) coerent al unei formațiuni politice sau cu revendicări politice, dar (mai mult sau mai puțin) incapabile să „performeze”, să traducă în fapte coerente revendicările. Este cazul, de pildă, al PNL de acum, dar, într-un fel, și al „elitelor” de pînă acum.

Pe de altă parte, o minimă „putere” este suficientă pentru a categoriza populația prin atribuire a statutului de „minoritate” sau „majoritate”, legitimîndu-le sau contestîndu-le apoi după propriile interese și valori. Iar această „putere” are la ora actuală un spectru foarte larg, de la puterea politică legală și/sau legitimă la puterea Pieței sau a Străzii și pînă la puterea tot mai mare și difuză a internetului și a rețelelor sale sociale. Puterea politică de acum 25 de ani a atribuit, de pildă, Pieței Universității statutul de minoritate de „golani”, iar „minerilor”, pe acela de „noi, poporul”; mai tîrziu, „poporul” s-a mobilizat la rîndul său, și-a proclamat majoritatea în Stradă și a dat jos Puterea politică, atribuindu-i statutul de minoritate lipsită de legitimitate. Noi toți (cine?) atribuim acum puterii politice statutul de „Sistemul” (care?) și ne mobilizăm politic măcar pentru a-l submina, dacă nu a-l desființa: noi, majoritatea, sîntem „anti-sistemul”!

În ultimele săptămîni, ceva pare să ne unească pe noi, poporul, evident suprema majoritate: lupta antisistem.
Ei, „bad guys”, minoritatea absolută, inacceptabilă, ilegitimă şi ilegală au căpătat un nume: Sistemul

Lupta între da şi nu

Ceea ce pare să fie tot mai răspîndit și comun acestui joc, cu geometria sa variabilă de „minorități” și „majorități”, este logica sa maniheistă și conflictual reactivă, prin care statutul de „majoritate” este monopolizat de fiecare dintre Noi, iar cel de „minoritate” este atribuit, răzbunător, fiecăruia dintre Ei: este „minoritate” tot ceea ce este, gîndește și acționează altfel decît mine, care fac parte, indubitabil, din „majoritate” – sau, în orice caz, din „adevărata” majoritate, din majoritatea „care contează”. Toți sîntem deci „majoritari”, nu de alta, dar măcar pentru a-i putea delegitima pe cei diferiți de noi, așezați fără drept de apel în categoria socială a unei „minorități” nelegitime de un fel sau altul:

Noi sîntem majoritari pentru că am fost legitimați de majoritatea electoratului român! – declară PSD-ul. Sînteți minoritari, pentru că v-au votat doar o minoritate a românilor! – replică anti-PSD-iștii. Și propun o altă majoritate legitimă: aceea a referendumului. Și legea? – a întrebat cineva pe un forum. Care lege, boule, nu vezi că e domnia  fărădelegii? – i s-a răspuns pe mii de voci. Cu tătarii te lupți ca cu tătarii, cu sabia! – explica zilele trecute un fost deputat-haiduc pe un post de televiziune. Recursul la majoritate este nu doar legitim, ci și obligatoriu într-o democrație, cu o condiție însă: aceasta să fie definită clar, legitim și legal, altminteri se cheamă anomie, dacă nu chiar anarhie. Nici majoritatea, nici majoritatea nu pot fi, într-o democrație, doar obiect al urii sau iubirii selective și elective, un predicat în căutarea unui subiect: urăsc, trebuie doar să mă hotăresc pe cine…

Noi sîntem majoritatea care contează, adevărata Românie, România civilizată! – declară fără încetare jumătatea urbană a țării, în frunte cu recentele sale elitele citadine. Restul sînt niște „ciumpalaci”! Și cu țara de la țară, care, demografic, este încă majoritară, ce ne facem? – mă mai întreb eu, dar nu mai aștept răspuns…

Noi sîntem generația care contează, majoritatea de mîine! – au început să proclame tot mai mult tinerii. Ieșiți în stradă, e timpul pentru o schimbare, dacă tineretul nu face nimic, bătrînii ne hotărăsc soarta! – i-a mobilizat Ombladon pe acești tineri la recentele manifestații din București. Așa e, așa ar trebui să fie, „noua generație” are o astfel de responsabilitate. Dar de ce, într-un popor, copiii trebuie să fie „majoritatea” cu drept la opinie, iar părinții – „minoritatea” care trebuie redusă la tăcere, deși, demografic, a devenit majoritară? Iar ne împărțim în „două Românii”, în două majorități, una legitimă – pentru că este tînără – și alta „expirată” – pentru că este în vîrstă?

Sînteți o minoritate de ratați cu fitze! – postează minut cu minut masele de hateri ai internetului, adulmecînd elitele precum rechinii care simt sîngele. Masele și elitele au devenit o adevărată matrice a maniheismului majoritar-minoritar – și deci legitim versus ilegitim.

Om fi noi, numeric, o minoritate, dar rămînem singura majoritate legitimă, aceea a spiritului și a adevăratelor valori! – pledează, la rîndul lor, elitele noastre de toate culorile, precum un club Benetton. Și mulți o fac tot prin demonizarea unor minorități ilegitime: sîntem elite pentru că sîntem anti-comuniști și anti-maneliști! Serios? Și în timpul liber ce faceți?

O minimă „putere” este suficientă pentru a categoriza populația prin atribuire a statutului de „minoritate” sau „majoritate”, legitimîndu-le sau contestîndu-le apoi după propriile interese și valori. Iar această „putere” are la ora actuală un spectru foarte larg, de la puterea politică legală și/sau legitimă la puterea Pieței sau a Străzii și pînă la puterea tot mai mare și difuză a internetului și a rețelelor sale sociale.

În sfîrșit, în ultimele săptămîni, ceva pare să ne unească pe noi, poporul, evident suprema majoritate: lupta anti-sistem. Ei, bad guys, minoritatea absolută, inacceptabilă, ilegitimă și ilegală au căpătat un nume: Sistemul. Sau, în exegeza Maestrului, „binomul”. Nimeni nu știe, de fapt, cine este el, Sistemul, esențial este să fim membri ai majorității anti-sistem, în frunte cu binomul Sebastian&Ghiță și/sau cu luptătorul prezidențial care s-a pus în fruntea unei manifestații ilegale pentru a readuce legalitatea în țară. Cînd Puterea devine imorală sau acționează ilegal, ea trebuie combătută, desigur, de minorități sau majorități, n-are importanță, dar tot legal și moral, nu cerînd, anti-constituțional, reducerea ei la tăcere: „Ciocul mic!” – au cerut zilele trecute zeci de mii de petiționari în numele „adevăratei” democrații. Nu mai înțeleg nimic…

Deșteaptă-te,  Române!…

Toată această dinamică socială a categorizărilor și re-categorizărilor, a construcțiilor și deconstrucțiilor de majorități și minorități este cît se poate de firească. Dar cînd toate acestea nu se mai întemeiază în lege și/sau morală, ci în emoții, riscul social devine major. Cînd neîncrederea în instituții și retragerea în a-politic devin atît de mari încît participarea civică este doar reacție umorală, riscul anarhiei nu mai este o vorbă în vînt. Sîntem, de fapt, într-o formă originală (ca și democrația noastră…) de ochlocrație (grecescul okhlokratía, latinescul ochlocratia), adică de domnie a maselor spontane. Dar nu acea „tiranie a majorității”  legitime, care poate constitui o problemă și pentru democrație, ci o domnie prin majorități auto-legitimate, care definesc minoritățile ca ilegitime, însă în afara unui cadru moral și legal consacrat prin raportare la care să se opereze, legitim și consecvent, departajarea majorităților și a minorităților, și unele, și altele cu drepturile lor imprescriptibile.

Ciudat, cu excepția (unor) minorități naționale tradiționale și a celei (post)moderne a LGBT, nici o minoritate nu pare dispusă să se mobilizeze, ca minoritate, pentru a-și cere propriile drepturi. Alarmant, începem să nu mai știm nici cine este majoritatea legală sau măcar legitimă în țara asta. Sîntem o țară în care toți sîntem, evident, niște majoritari, dar fiecare dintre noi este permanent amenințat și subminat de toți ceilalți compatrioți ai noștri, care, evident, nu pot fi decît minoritari.

Marea problemă a noastră, a românilor, la ora actuală este că nu prea mai știm cine sîntem, ci doar cine nu sîntem, cine nu vrem să fim sau doar împotriva cui sîntem; nu mai știm să ne afirmăm, rațional, identitatea decît prin negarea pasională a alterității, oricare ar fi aceasta. Fiecare român se visează deci majoritar și se trezește minoritar. Dezamăgit, deziluzionat și rapid blazat, trage o înjurătură și se culcă la loc.

 

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × 2 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te