Românul s-a născut poet şi e cât pe ce să omoare cu peniţa lui piaţa de poezie

Cum supravieţuieşte poezia românească pe o piaţă cu 500 de titluri pe an şi cu tiraje care nu trec de 500 de exemplare?


500 de exemplare e un tiraj fantastic pentru o carte de poezie în România. Dar, în condiţiile în care foarte puţine cărţi ajung la un asemenea tiraj – căci multe nu trec de 100-200 de exemplare – în ţara noastră se tipăresc, anual, circa 500 de titluri de poezie! Iar acesta e doar unul dintre paradoxurile pieţei de poezie de la noi…

E o butadă care a făcut epocă printre editorii și scriitorii de la noi. Tocmai ce scosese Șerban Cioculescu o carte și s-a întâlnit, la un eveniment, cu criticul literar Pompiliu Constantinescu. Și-i zice Constantinescu lui Cioculescu: „Am auzit că ai publicat o carte nouă. Se vinde? Se vinde?». La care Cioculescu îi răspunde: «Se vinde, se vinde. Dar nu se cumpără!»”. Toată lumea știe butada asta și toţi cei care mi-o spun râd la ea ca la o glumă nouă. Dar e și multă sfială în râsul acesta zgomotos ce continuă replica lui Cioculescu. Căci acel „Se vinde? Se vinde?” îi urmărește ca o umbră pe toţi – poeţi, editori sau critici de poezie. Și nu pentru că ar fi vorba despre profitul unei afaceri – căci nimeni n-a fost atât de naiv încât să aleagă calea poeziei pentru a se îmbogăţi. E vorba că toţi și-ar dori o receptare a poeziei de calitate, măcar pe măsura pasiunii cu care încearcă să o promoveze pe o piaţă de carte cum e cea din România, cu toate paradoxurile ei demoralizante.

Uriașa producţie de „poezie”, care debusolează literalmente cititorul, e primul dintre inamicii poeziei de calitate.

„Românul s-a născut poet”, departe de a fi o amintire amuzantă de la orele de Literatură din școală, e chiar realitatea crudă cu care se confruntă editurile serioase din România. „Se scrie mai mult decât își imaginează un om cu bun-simţ. Și se publică monstruos de multe volume de poezie”, îmi spune tânărul poet Teodor Dună, directorul editorial al editurii Tracus Arte, specializată în publicarea de poezie. „De când cu marea invenţie a versului alb, oricine poate fi poet. Scrii ceva pe calculator, dai de câteva ori Enter, aranjezi totul pe verticală, și textul capătă forma unei poezii. Poţi să contești o poezie? Nu. «Nici mie nu-mi place Nichita. Și ce, asta înseamnă că nu e poet?», așa ţi se va răspunde”, e de părere Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon.

Refuzaţi de editurile respectabile, multe „genii neînţelese” apelează la edituri mici sau își publică pe cont propriu versurile, evitând confruntarea cu criticii sau cu editorii. „Nu e mare lucru să faci rost de o sponsorizare de 1.000 de lei când miza e să rămâi în istoria literaturii române”, glumește o sursă din piaţa de carte. Acestor veleitari li de adaugă cei care au nevoie – pentru vreun concurs pe post sau ca să intre în Uniunea Scriitorilor – să demonstreze că au o bibliografie proprie. „Astfel a luat fiinţă fenomentul așa-ziselor «cărţi comandate», care apar unori în zece exemplare, alteori chiar în cinci exemplare!”, explică un editor. „Avem de-a face cu un soi de contrafacere aici: cei care își publică astfel cărţile obţin o formă de autoritate în comunităţile din care vin, iar apoi se prezintă drept scriitorul cutare sau poetul cutare. «Cum, nu mă știţi, am două cărţi, scrise la editura nu-știu-care. La ei, când fac o lansare, e ca la nuntă, prezenţa e obigatorie: nu vii la lansarea mea, nu îţi vin la lansarea ta. Și, uite așa, se strâng câte 60-70 de oameni»”.

Bruiajul pe care aceste fenomene îl aduc cu sine nu reușește să blocheze, totuși, afirmarea poeziei de calitate.

„Poezia românească este superioară, de ceva vreme, producţiilor prozastice. Există cel puţin zece poeţi români absolut extraordinari, cu nimic mai prejos de «vedetele» occidentale”, mă convinge Teodor Dună. Fără a avea anvergura editurilor „mainstream”, trei edituri mici, nișate pe poezie – Tracus Arte, Casa de Editură Max Blecher și Charmides – plus Cartea românească încearcă, de mai mulţi ani, să aducă în faţa publicului cei mai buni poeţi contemporani.
Tracus Arte a mizat pe Ioan Es. Pop, Gellu Naum, Ion Mureșan, V. Mazilescu, Traian T. Coșovei, Aurel Dumitrașcu, Ioan Flora sau A. Mușina. Pe lângă „bestseller”-ul „all time”, „Cartea Alcool” a lui Ion Mureșan, Editura Charmides se mândrește cu poeţi din tânăra generaţie, precum Ana Dragu, Vlad Moldovan, Ștefan Manasia, Matei Hutopilă sau Vlad Drăgoi, și cu câteva nume reprezentative din poezia contemporană europeană, Istvan Kemeny, Pablo Garcia Casado, Piotr Sommer sau Arian Leka.

„De unde vine motivaţia aceasta de a publica poezie pe o piaţă sufocată de atracţiile imediatului, tot mai rece și tot mai puţin atrasă de lirism?”, i-am întrebat pe coordonatorii editurilor de poezie de la noi. „Editurile care publică poezie sunt, cum altfel?, exact ca poezia: luptători în lina întîi (a literaturii), un fel de kamikaze romantici ghidaţi de entuziasm și de capitalul simbolic (la polul opus faţă de editurile care publică, să zicem, proză mainstream)”, mi-a spus Gavril Ţărmure, fondatorul Editurii Charmides de la Bistriţa.

„Era nevoie de cineva care să facă asta dedicat, profesionist, fără compromisuri – şi pentru că aveam eu mare nevoie să simt că toată povestea asta e vie, că merită să continui să trăieşti în aura şi în utopia literaturii. Pentru mine, cele două ipostaze, aceea de autor şi cea de editor, au ajuns să se suprapună – sau să-şi tot împrumute una alteia hainele până nu le-am mai putut deosebi cu uşurinţă una de alta”, îmi povestește Claudiu Komartin, directorul Casei de Editură Max Blecher. „Nimeni nu editează poezie cu gândul că asta e sau poate deveni o afacere – de aceea nimeni care face asta nu e obligat să se comporte de parcă ar conduce una”, adaugă Komartin, ele însuși unul dintre poeţii cei mai apreciaţi ai generaţiei sale. „În spatele a două dintre edituri se află doi poeţi foarte valoroși: Claudiu Komartin și Dan Coman. De aici și explicaţia că trebuie să fii îndrăgostit de poezie pentru a avea curajul să te aventurezi în acest demers al splendidelor gratuităţi”, crede Teodor Dună.

Și totuși, cum rezistă poezia de calitate pe o piaţă atât de ciudată ca piaţa românească?

La acest punct al discuţiei, Gavril Ţărmure, de la Charmides, își ia rolul de optimist de serviciu:

„Poezia are circuitele ei. Nu sunt mulţi cititori de poezie, însă sunt suficienţi încât publicarea unei cărţi să nu fie tocmai o pierdere de bani. Pe circuitele astea interne se bazează și (micile) edituri care publică poezie”.

„Poezia e un lux, pe care nici măcar nu ni-l permitem, dar îl facem, pentru că alţii, care își permit, nu îl fac”, e de părere Valentin Ajder. Sunt însă și mari edituri care își asumă responsbilitatea publicării de poezie. E cazul Editurii Humanitas, care a scos integrala Ana Blandiana. E mai degrabă o excepţie, dar contează și ea, căci, la tirajele și la influenţa sa pe piaţă, Humanitas ajunge în librării în care puţine cărţi de poezie ajung. Exceptând marile nume, cărţile de poezie au ajuns să circule mai mult sub formă de cadou, se dăruiesc de către edituri sau de către autori, cel mai adesea altor autori.

Librăriile nu iau carte de poezie pentru că nu se vinde, iar cartea de poezie nu se vinde și pentru că nu ajunge în marile librării. Acesta e un alt paradox al pieţei de poezie din România.

Înainte de 1990, cărţile de poezie aveau tiraje foarte apropiate de cărţile de proză. Ce s-a întâmplat între timp cu publicul de poezie? Cum e el acum? „Publicul din România e foarte greu de prins, de caracterizat: reacţionează excelent atunci când nu te aștepţi și dezamăgește acolo unde succesul părea garantat. Un public atipic și foarte greu de înregimentat. Aș spune că orice tranzacţie (literară) cu un public de genul ăsta e una profund speculativă”, spune Gavril Ţărmure. Teodor Dună îl confirmă pe Gavril Ţărmure. „Anul acesta, am publicat un excelent poet american, Yusef Komunyakaa, care a obţinut Premiul «Pulitzer», tradus impecabil de Caius Dobrescu. N-aș zice că cititorii au făcut cozi enorme, că tirajul s-a epuizat și am reeditat antologia. Deși poate așa ar fi trebuit să se întâmple…”.

„Azi se cumpără multă literatură de consum, literatură ușoară, care se poate citi fără condiţionare. Se citește pentru a omorî timpul liber sau de plăcere, dar asta exclude poezia. Trăim într-o lume mai puţin sensibilă la lirism. Avem tot mai puţin timp liber, suntem tot mai stresaţi, tot mai preocupaţi, or poezia cere o stare”, e de părere un cunoscut profesor și critic literar. „Ar fi multe de făcut pentru ca starea de fapt să se schimbe în bine”, îmi spune aceeași sursă. „Ar trebui să existe politici publice de sprijinire a poeziei – statul să finanţeze achiziţia de carte de poezie de către biblioteci și de către școli, cum s-a mai întâmplat prin anii 2000. Apoi, ar trebui să acordăm o mai mare atenţie elevilor și manualelor școlare. E puţină poezie în manualele școlare și cam tot aceiași autori. Tot pe la începutul anilor 2000 au fost introduși scriitori mai puţin cunoscuţi, iar elevii au învăţat astfel cine e Cărtărescu, de exemplu, și alţi scriitori tineri. Și Institutul Cultural Român ar putea face mai multe, prin traduceri de poezie în limbi de circulaţie internaţională. Și mai au și editurile încă mult de lucru la promovarea cărţilor și poeţilor. Cred că poeziei noastre îi lipsesc individualităţile. Împărţirea poeziei noastre pe criteriul temporal – optzeciști, douămiiști nu a făcut bine pieţei de poezie. Majoritatea îl știe doar pe Cărtărescu dintre optzeciști. Ar trebui ca și poeţii noștri să iasă de sub camuflajul generaţiei lor și să se afirme individual”, e de părere același observator al fenomenului poeziei de la noi.

Până să ajungă la o „normalitate dezirabilă” de 3-4.000 de exemplare pentru un volum bun de poezie și la un câștig de măcar 1.500 per volum pentru un autor consacrat, piaţa de poezie din România sărbătorește faptul că vânzările de poezie la târgurile de carte sunt tot mai mari, an de an.

„Poezia e pe val”, îmi spune, cu tonul său optimist, Gavril Ţărmure. „Există deja tot mai mulţi artiști vizuali care folosesc în performance-uri structuri sau texte poetice. În 2016 și 2017, unii dintre cei mai valoroși regizori de film au propus ca subiect central poezia. Se publică (tot mai) des poezie de calitate, se organizează foarte multe lecturi publice, au apărut trei-patru festivaluri de poezie excelente. Absolut orice mijloc pe care poezia îl poate folosi ca să iasă în lume e un cîștig. Cartea tipărită, internetul, zidurile de la periferia unui oraș, vagoanele de tren – orice. Singura cerinţă – esenţială – e ca poezia oferită să fie una de calitate”.

Dar, pentru a ajunge aici, e esenţial ca România să coboare sub cele 500 de titluri de carte de poezie pe an. „Dacă măcar o parte din cei care publică volume de versuri ar fi și cumpărători de poezie, atunci editurile ar fi cu mult mai fericite și poeţii, adevăraţii poeţi, dar și piaţa de poezie ar avea doar de câștigat. S-ar intra, astfel, în acea normalitate dezirabilă de care vorbeam”, conchide, glumind și nu prea, Teodor Dună.


Studiu IRES: Românul s-a născut poet. Mai este?

Pe fondul consumului scăzut de lectură – un sfert dintre români declară că nu citesc deloc cărţi, soarta poeziei în preferinţele publicului de la noi este previzibilă. Jumătate dintre participanţii la studiul IRES susţin că citesc poezie, dar mai puţin de 10% spun că citesc des acest gen literar.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fourteen + fifteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te