„Să fii câştigător al Concursului «Enescu» e o carte de vizită. Peste tot, pe unde mai câştigă, tinerii sunt prezentaţi ca laureaţi «Enescu»”

Interviu cu Mihai Constantinescu, directorul Concursului Internaţional şi al Festivalului „George Enescu”


Distribuie articolul

Într-o ţară în care tot ce e organizat de stat înseamnă lucru făcut de mântuială, o mână de oameni din subordinea Ministerului Culturii luptă, de ani de zile, să ţină România cap de afiş în peisajul cultural internaţional. Şef la Artexim de la începutul anilor ’90, Mihai Constantinescu a coordonat prima ediţie care a scos festivalul în lume, cea din 1995. E omul-orchestră din spatele Festivalului „George Enescu” şi unul dintre cei mai importanţi manageri culturali din România. L-am invitat să ne vorbească nu doar despre ediţia din acest an a Concursului „George Enescu”, ci şi despre culisele festivalului, despre moştenirea pe care ne-a lăsat-o patronul spiritual al evenimentului, despre ce facem sau ce ar trebui să facem cu ea.

Cu 60 de ani de istorie în spate – care traversează însăşi istoria noastră, cu elanul revoluţionar al anilor ’60, cu derizoriul anilor ’80, cu bâjbâielile anilor ’90 şi cu profesionalizarea, uneori împotriva curentului şi a bugetelor, de după 2000 – Festivalul „George Enescu” e cea mai importantă carte de vizită a României pe plan cultural. Reciproca e şi ea valabilă: festivalul şi concursul cu acelaşi nume au ajuns, la rândul lor, o importantă carte de vizită atât pentru marii artişti şi marile orchestre internaţionale, cât şi pentru tinerii care reuşesc să-şi treacă în palmares reputatele premii de interpretare acordate la Bucureşti.

Yehudi Menuhin – elev şi prieten apropiat al lui George Enescu – Iakov Zak, David Oistrah, Claudio Arrau, George Georgescu, John Barbirolli, Carlo Zecchi, Carlo Felice Cilario, Arthur Rubinstein, Henryk Szering, Herbert von Karajan sau Isaac Stern şi Claire Bernard, Grace Bumbry sau Elisabeth Schwarzkopf sunt doar câteva dintre numele mari care s-au aflat pe scena Festivalului în primii săi 10 ani de viaţă.

Regândit în termeni moderni acum 20 de ani, fără a renunţa la misiunea de cultivare a operei lui George Enescu, festivalul a devenit azi un „must” în agenda orchestrelor de anvergura celor din Viena, Berlin, Londra sau Chicago. Un eveniment cu ştaif, organizat după cele mai riguroase standarde internaţionale.

Mihai Constantinescu, directorul Festivalului „Enescu” | Foto: festivalenescu.ro

Domnule Mihai Constantinescu, cum a început Festivalul „George Enescu”? Cum vi l-aţi imaginat atunci când aţi intrat în acest proiect? Unde îl vedeaţi şi unde a ajuns, cu ce v-a surprins creşterea lui?

Sunt trei începuturi. Este începutul din 1958, când, prin hotărâre de guvern, au fost înfiinţate festivalul şi concursul „George Enescu”, apoi a fost a doua naştere, în 1991, prima ediţie de după ’89, iar varianta actuală a festivalului, cu serile de concerte, cu ideile de concerte, cu sălile de desfăşurare şi aşa mai departe a început în 1998. Sunt trei etape diferite. A fost etapa de festival aL socialiştilor, care doreau să dovedească superioritatea orânduirii etc, iar primele ediţii au fost, într-adevăr, cu participare internaţională, cu Lordul Menuhin, care a fost elevul lui George Enescu, cu Karajan, cu o pleiadă de mari artişti şi cu câştigători foarte buni de concurs, până în 1971. Pe urmă, festivalul, practic, a murit. A fost înglobat, ca să nu zic îngropat, în Festivalul „Cântarea României”. Când l-am preluat noi, în ’90, după discuţia pe care am avut-o cu domnul Andrei Pleşu, era într-o fază muribundă. Nimeni nu mai ştia de el sau toţi cei care ştiau erau la sfârşitul vieţii şi îşi aduceau aminte cu foarte mare drag de ce a fost la început, dar, din punctul de vedere al generaţiei noi, era ceva necunoscut. Era un moment foarte important pentru România ca festivalul acesta să fie reluat.

În ’90, când am început resuscitarea festivalului, am vrut să mergem tot pe ideea festivalului din ’58: concurs, concerte cu mari orchestre, concerte cu mari interpreţi, participare românească, promovarea muzicii lui Enescu. După aceea, evident, fiecare director artistic care a venit şi-a lăsat amprenta pe programul festivalului. Dar consider că cea mai importantă contribuţie a avut-o Lawrence Foster în 1998, când a fost numit la conducerea evenimentului. De aceea zic că atunci a fost a doua renaştere a festivalului. Atunci au fost stabilite nişte cadre foarte clare de desfăşurare a festivalului: concertele în Sala Palatului, concertele de la miezul nopţii, o serie care atunci a fost organizată pentru prima oară şi care acum are o desfăşurare extraordinară, această idee ca orchestrele să vină şi să prezinte două programe, în care să intre şi o lucrare de George Enescu, ceea ce a dus la includerea lucrărilor lui Enescu în repertoriul orchestrelor internaţionale. Evident, şi promovarea românilor a fost preluată. Important e că niciunul dintre directorii artistici care au fost, începând cu Ludovic Spiess – deşi varianta de la începutul anilor ’90 a fost mai mult o încropeală, nu a fost nicio participare extraordinară, dar a fost important că s-a făcut – Mihai Brediceanu, Larry Foster, Cristian Mandeal, Ioan Holender şi acum Vladimir Jurowski au păstrat cadrul general de desfăşurare a festivalului, fiecare venind cu câte un lucru nou. De exemplu, Jurowski a venit cu această idee a includerii muzicii secolului XXI într-un program separat al festivalului. Asta a fost ultima noutate adusă în program.

Ce presupune organizarea unor astfel de evenimente, cum sunt concursul şi festivalul? Ce e dincolo de cortină?

Să vă dau nişte date: în 1991, când am început organizarea, festivalul era făcut de 7-8 oameni. Am ajuns, în acest moment, ca partea de început de organizare – contracte cu artiştii străini, contracte cu hoteluri, transport etc să fie asigurată de Artexim prin 10-11 persoane. Iar în timpul desfăşurării festivalului – de prin aprilie – ajungem la 100 şi ceva de colaboratori. Pentru cei pentru care pare mult, vrea să vă dau şi alte cifre: Festivalul de la Salzburg, în perioada dintre evenimente, lucrează cu vreo 180 de persoane, iar în timpul evenimentului lucrează cu 400 şi ceva de persoane.

La Festivalul Internaţional „George Enescu” participă cam 2.000 de străini şi vreo 1.500 de români. Ai de pus la punct toată logistica: transport internaţional, transport local, cazări. Facem cazări în nouă hoteluri! E mult de lucru, dar încercăm să ne descurcăm cu oameni cât mai puţini şi cât mai buni.

Se găsesc uşor, se găsesc greu parteneri din zona privată pentru astfel de evenimente?

Se găsesc foarte greu. În ciuda prestigiului nostru, Festivalul „George Enescu” nu este Untold. Untold are posibilitatea de a oferi foarte multă publicitate, ceea ce noi nu putem. Noi avem un alt gen de ofertă de parteneriat. Acolo sunt sponsori care vin cu mulţi bani, pentru că au şi posibilitatea de desfacere a mărfii sau de expunere a brandului. Noi, totuşi, avem câteva săli în care nu intră atât de multă lume şi care trebuie să rămână la nivelul genului de concert pe care îl propunem. Noi nu o să putem niciodată să punem bannere ale sponsorilor în sălile de concert. Sper ca muzica clasică să ajungă, încet-încet, şi în atenţia agenţiilor de publicitate, de PR şi de comunicare. Mai e şi despre educaţia pe care trebuie să o aibă şefii marilor companii. Noi avem sponsorizări, mai ales din partea unor companii cu şefi din străinătate, care ştiu ce înseamnă acest gen de activitate, care ştiu ce se poate oferi şi ce se poate câştiga dintr-un astfel de parteneriat. Companiile cu şefi români nu s-au bulucit să ne ajute. Sigur, unii ne ajută cu un barter, dar nu cu participări financiare importante. În condiţiile astea, sponsorizarea înseamnă 10% din bugetul total al festivalului. Mai avem vreo 20% bani din vânzarea de bilete, bartere şi alte lucruri, iar restul vine de la bugetul de stat. Poate pentru unii sunt bani mulţi, dar muzica clasică trebuie subvenţionată. Operele sunt subvenţionate, filarmonicile, acest gen de muzică cultă e subvenţionat peste tot.

Festivalul „George Enescu”

Care e locul festivalului pe piaţa muzicii culte din lume?

Nu sunt adeptul clasificărilor. Dar festivalul, în acest moment, face parte din primele trei festivaluri din lume. Asta însemnând BBC Proms, Lucerna şi Bucureşti. Salzburgul iese din calcul, este un festival cu multă producţie de operă, ceea ce Bucureştiul nu are. Dar din punctul de vedere al programului, al prezenţei orchestrelor, Bucureştiul face parte din primele trei. Iar asta se vede şi din participare. Orchestrele americane au în programul lor clar: Londra, Bucureşti, Lucerna, apoi mai merg la Viena sau Berlin, unde trebuie să mai bifeze nişte concerte. Nu are sens să spunem că suntem mai buni ca alţii, specialiştii o pot face, dar cred că faptul că suntem între primii trei înseamnă ceva. Plus că noi avem un specific, cu această rugăminte, ca să nu-i zic obligativitate, pe care o avem faţă de orchestre şi solişti ca să prezinte o lucrare de George Enescu. Ceilalţi au un program mai lax.

Care e feedback-ul străinilor care vin la Bucureşti?

Feedback-ul străinilor este mult mai bun decât feedback-ul românilor. Dacă acum, datorită PR-ului şi comunicării, datorită media, festivalul a început să fie mai cunoscut şi mai apreciat în ţară şi de lumea largă, şi de specialişti, şi de companii, străinii apreciază foarte mult festivalul din toate punctele de vedere: condiţii, program, public. Singurul lucru la care au reticenţe este Sala Palatului.

Care mai e situaţia Sălii Palatului? S-a tot discutat despre renovarea ei în ultimii ani?

Noi am tot încercat în ultimii ani să schimbăm amplificarea de acolo, au venit nişte companii străine care au lucrat, la fiecare ediţie se îmbunătăţeşte câte ceva, dar nu este o sală care are 100% audiţie naturală. Noi tot avem nevoie ca un 5-6% din audiţie să fie electroacustică. Şi atunci nu e un sunet natural. Nicio sală din lume nu e perfectă, dar una e să auzi filarmonica din Berlin cu un sunet natural şi alta e să aibă o putere în plus. E un proiect al Sălii Palatului din 2007, dar nu s-a mai întâmplat nimic cu el, e pasat de la unii la alţii. Poate o dată vom avea şi noi, Bucureştiul, cândva, o sală de concerte de top. Important e că avem stadioane acum, poate vor urma şi sălile de concerte.

Cum simţiţi publicul? Cum s-a dezvoltat el în toţi aceşti ani?

Eu simt mai puţin publicul, stau în spatele scenei încă din anii ’90. Dar ce spun artiştii este extraordinar de concludent: este cel mai cald public în faţa cărora s-au prezentat. Părerea este unanimă: „La un asemenea public, e păcat să nu aveţi o sală!”. Asta au spus-o mari artişti care au venit aici şi care au venit cu drag la noi. Nu am avut în ultimele festivaluri artişti care să nu ne fi mulţumit pentru public. În primul rând pentru public, şi apoi pentru condiţii.

E normal: există o mare dorinţă de a vedea nume mari, lumea se bucură de ce vede pe scenă, asta e şi intenţia festivalului. Zubin Metha a acceptat să fie preşedinte de festival ca reacţie la reacţia publicului faţă de el. În momentul în care a văzut cum este aplaudat şi cum e primit a zis: „Da, accept să fiu preşedintele festivalului, mă bucur, sunt onorat”. Cristian Zaharia mi-a zis că nu a întâlnit un public de un asemenea nivel nicăieri. Şi nu e doar despre a aplauda, e şi despre a cunoaşte. Se simte cum publicul s-a dezvoltat împreună cu festivalul. Primul lucru care a fost remarcat a fost scăderea mediei de vârstă a participanţilor la concerte. Cei din Occident sunt puţin impacientaţi de faptul că sălile lor încep să devină „săli grizonate”. Or, la noi sunt tineri mulţi care vin, avem o medie de vârstă foarte joasă, la nivel de 35 de ani. Asta o spun studiile.

Cum este tânăra generaţie care vine spre muzica cultă? Se tot vorbeşte despre tânăra generaţie că nu are răbdare, că are deficit de atenţie…

Cei care vin la asemenea concerte ştiu la ce vin. Pe cei care nu ştiu la ce vin, îi simţi imediat. Sunt cei care întârzie, cei cărora le sună telefoanele, cei care deranjează pentru că intră sau ies în mijlocul lucrărilor. Ceilalţi vin pregătiţi, ştiu la ce vin, ştiu cine cântă, ştiu ce se cântă, nu se mai aplaudă atât de mult între părţi…
Sunt şi tineri care vin pentru prima oară. Şi noi am zis aşa: dacă dintre cei care vin pentru prima oară 10% vor continua să vină, e un câştig. E unul dintre motivele pentru care am făcut Piaţa Festivalului. Noi acolo nu cerem bani. Facem concerte de muzică clasică pentru copii, cu copii etc, iar dacă din publicul care trece pe acolo, 1% rămâne să asculte şi apoi vine şi într-o sală de concerte, e minunat. Dăm concertele şi pe internet, le proiectăm pe ecrane mari, iar lumea stă şi urmăreşte. Deci e public care vine spre noi. Avem un proiect de educaţie în licee, am fost foarte surprinşi să aflăm că, la anumite licee – de elită, sigur – aproape 60% dintre elevi au fost la concertele festivalului.

Dincolo de festival, care e miza Concursului „George Enescu”?

Miza noastră, a organizatorilor, este ca tinerii care vin în concurs să se familiarizeze cu muzica lui George Enescu. Ne este greu să mergem la marile nume, la oameni în vârstă, şi să le spunem: „Învăţaţi Enescu!”. Dar tinerii, prin programul din concurs, sunt „atraşi prin obligaţie” să intre în contact cu muzica lui Enescu. O dată ce îl înţelegi pe Enescu, eşti atras să îl cunoşti şi să îl cânţi mai departe.

De partea cealaltă, e miza tinerilor interpreţi. Fiind un concurs de mare amploare, prin juriile pe care noi le propunem, prin program, „Enescu” e un punct foarte important în cartea lor de vizită. Au apărut recent nişte informaţii despre câştigătorii din ediţiile trecute. Câştigătorul de anul trecut şi locul 2 de anul trecut au luat, între timp, alte două mari premii în străinătate. Iar când au fost prezentaţi pe scenă, au fost prezentaţi drept laureaţi ai Festivalului „Enescu”. Locul 2 din 2014 a câştigat „Paganini”, iar în prezentarea lui apare că e câştigător al Concursului „Enescu”. Concursul e o etapă importantă în activitatea şi cariera tinerilor, iar de aici încolo fiecare se dezvoltă cum vrea şi cum poate. Dar ultimii câştigători de ediţii s-au dezvoltat foarte frumos. E păcat că laureaţii români ai Concursului „Enescu” nu prea mai sunt în ţară, iar câştigătorii din ultimele ediţii nu sunt români. Dar anul acesta avem mulţi români înscrişi şi sperăm să fie şi laureaţi.

Apropo de tinerii români: care mai e nivelul şcolii de muzică de la noi?

Dacă e să fiu sincer, şcoala românească de muzică este într-un mare impas. Vreau să văd ce va fi în acest an. Dar faptul că, la ediţia trecută, România nu a avut niciun finalist spune foarte multe. Faptul că mulţi dintre tinerii români sunt atraşi să studieze în străinătate spune iarăşi foarte multe. Faptul că tinerilor care rămân la noi li se oferă foarte puţin în ce priveşte posibilităţile lor de expunere şi de dezvoltare spune foarte multe.

Înainte de 1989, noi am fost pe locul 2 pe naţiuni la marile concursuri internaţionale. Eram imediat după ruşi. Alt sistem de educaţie, alte idei, nu contează! Dar acum suntem undeva departe. Nu înseamnă că nu avem talente, sunt copii din liceu cu premii, dar mai departe, printre altele, unii se pierd în Conservator. Eu înţeleg că e o normă internaţională, dar într-o astfel de disciplină nu poţi să ai învăţământ cu taxă. Dacă eşti bun, intri, dacă nu eşti bun, degeaba îţi plăteşti studiile, că nu vei ajunge bun. Iar acest lucru, faptul că sunt prea mulţi studenţi într-un an, îi afectează pe ceilalţi, pe cei cu adevărat buni. Cui folosesc cei care au intrat la taxă şi ce vor face ei după studii? Să zicem că 2-5% dintre cei la taxă au avut ghinion la examen, dar restul? Ce fac? Devin profesori de muzică? Vedem ce muzică se predă în şcoli! Intră în orchestre? Şi atunci te întrebi unde este, practic, acea ruptură? E un lucru care ar trebui să îngrijoreze. Aşa cum se fac programe pentru autostrăzi, ar trebui să se facă programe educaţionale pentru învăţământul de artă sau pentru învăţământul sportiv.

Noi pepinieră de talente suntem în continuare. Faptul că sunt copii care merg şi studiază în străinătate şi au o carieră internaţională înseamnă foarte mult. 75% dintre cei care studiază afară sunt buni! Că ei nu rămân în România, asta e discuţia şi aici trebuie să vedem ce e de făcut… Cred că sunt cel puţin 20 de orchestre în Europa care au concertmaistru român! Orchestre mari! Din păcate, Filarmonica din Bucureşti nu are, la ora asta, concertmaistru. De ce? Birocraţie, condiţii…

Cum stăm, în general, ca artişti şi compozitori, la nivel internaţional?

Din păcate, stăm mai prost decât stăteam înainte, asta e clar. Avem nişte nume mari în străinătate, dar nu mai suntem unde eram. E adevărat că şi piaţa e mult mai diversificată, mult mai grea pentru dezvoltare. Înainte de ’89, pentru agenţi şi pentru opere era un mare interes să aducă români, de dincolo de „cortină”. Acum, românii nu mai reprezintă un mare interes. Acum, românii contează doar dacă sunt buni. Piaţa e plină de ruşi, e plină de asiatici, concurenţa este acerbă. În timpul ăsta, la noi nu a mai apărut un Radu Lupu, nu a mai apărut o Ileana Cotrubaş, nu a mai apărut o Angela Gheorghiu, nu a mai apărut o Silvia Marcovici…

Suntem în anul Centenarului: se fac tot felul de bilanţuri despre ce am dat mai bun în aceşti ani. Care e moştenirea pe care ne-a lăsat-o George Enescu şi ce facem cu ea?

După 1990, încercăm să profităm de George Enescu. Înainte, ne-am cam bătut joc de Enescu, am răsuflat uşuraţi că nu trebuie să facem nimic pentru el: a rămas în străinătate, nu a scris pentru comunişti, a fost cu Casa Regală. Îl cântăm că-i al nostru şi atât. Dar nu am făcut ce au făcut ungurii pentru Bartok sau polonezii pentru Szymanovski. Ei şi-au cultivat şcolile naţionale, noi nu. Era o discuţie în anii ’90, că doar noi ştim să îl cântăm şi să îl înţelegem pe Enescu. A fost o mare greşeală. Străinii au zis atunci: „Nu ne băgăm!”, iar Enescu nu a fost cântat. După ’90, a început să fie cântat şi prin ceea ce a făcut festivalul, iar acum muzica de cameră a lui Enescu e în repertoriul internaţional, se scot nenumărate discuri cu sonatele lui Enescu de pian, de vioară. Am avut nişte iubitori de Enescu, precum Foster sau Jurowski, care l-au descoperit pe Enescu şi acum îl promovează.

Altă problemă mare pe care o avem noi sunt partiturile. Nu mai există sau nu există atâtea câte erau. Orchestrele au mult de căutat şi de lucrat ca să-şi facă rost de partituri pentru a-l cânta pe Enescu. E o problemă şi să nu se aştepte nimeni că festivalul o va rezolva. Festivalul este un beneficiar. Nu vom putea niciodată merge la o editură şi să preluăm drepturile. Am vrea să o facem, dar noi ne ocupăm de altceva.

Festivalul „George Enescu”

Este o miză financiară importantă recuperarea partiturilor?

E o mare necunoscută. Nici măcar n-a existat cineva interesat, cointeresat, să vadă condiţiile de preluare a acestor drepturi sau de realizarea unui parteneriat cu editurile din străinătate care deţin partiturile Enescu. A încercat o editură de la noi, care a tipărit sonatele Enescu de pian, dar nu avem un specialist în legislaţie care să ajute să dea neclarităţile la o parte şi să vadă cum putem intra în drepturi. Organismele de la noi care se ocupă de drepturi nu se bagă în această chestiune şi nu înţeleg de ce. Au apărut nişte reprezentanţi ai editurilor din străinătate care cer bani pentru prezentarea partiturilor lui Enescu. La bugetele mici pe care le au unele instituţii, nu îşi pot permite să plătească. Şi atunci ce facem: Enescu nu se va mai cânta? Nu s-a descoperit încă acea scrisoare sau acel testament prin care zicea că în România Enescu să fie cântat gratuit, cum a fost până în 1996, când a apărut Legea drepturilor de autor şi când au apărut personaje care să ceară bani pe urma lui Enescu.

A existat o astfel de scrisoare?

Se pare că a existat. Nimeni nu vrea să o descopere sau nu are interesul să o descopere. E o problemă de investigaţie, dar e şi o problemă naţională!

Deci am putea face mai mult pentru Enescu?

Evident! Festivalul şi concursul se ocupă de expunerea lui Enescu, dar restul ţine de alte instituţii şi de alte proiecte.

Domnule Constantinescu, care e rolul unor evenimente de tip festival pentru promovarea muzicii?

Formaţia mea e de muzică clasică, dar sunt mare iubitor de muzică pop, rock. E bine că sunt festivaluri de tot felul, la care lumea stă şapte ore în picioare, dar aş vrea să se facă mai mult şi pentru festivaluri la care oamenii stau pe scaun.

Ca organizator de evenimente, cum vi se par festivalurile mari din ţara noastră?

Sunt bune şi trebuie să meargă în continuare. E bună diversitatea muzicală. E bine că şi la Bucureşti, în afară de „Enescu”, mai e SoNoRo, mai e Festivalul de Muzică Veche, la Timişoara, la Sibiu, la Cluj mai sunt festivaluri, mai trimitem şi noi în timpul festivalului nostru artişti şi ansambluri prin ţară, în oraşe importante, facem minifestivaluri şi acolo. Lumea e liberă să aleagă ce vrea, ce îi place. E foarte important că oameni tineri reuşesc să organizeze la noi evenimente de mare amploare, precum Untold sau Electric Castle. Poate când vor fi mai în vârstă vor veni cu experienţa lor să organizeze şi alte lucruri. Deocamdată, piaţa e destul de diversă şi fiecare şi-a delimitat bine spaţiul. Nu ne călcăm pe picioare, iar asta e bine.

Simţiţi că e aşezată piaţa de festivaluri muzicale acum?

Da, categoric, acum este aşezată. Cred că e atât de aşezată că este foarte greu acum să mai vii şi să mai bagi ceva nou. Nu e loc! Cu tot respectul faţă de Festivalul „Cerbul de Aur”, cred că evenimentul, în momentul acesta, nu are un loc în dorinţa publicului. Are un loc în istorie, dar genul acesta de muzică nu cred că mai este cerut. Mamaia a dispărut, hai să ne uităm la Eurovision şi să vedem că genul acesta de muzică nu mai este prizat. Eurovisionul a devenit un concurs politic, fiecare ţară merge şi arată ceva şi cam atât. Într-adevăr, festivalul e important pentru Braşov, e un brand, dar nu ştiu dacă lumea cere ce i se va da acolo. „Cerbul de Aur” a fost un festival cu mari nume. Ştiu ce zic, pentru că sunt braşovean. Dar era genul de muzică al anilor respectivi. Erau Julio Iglesias, Connie Francis, era Gigliola Cinqueti. Acum, muzica e alta. Niciodată „Cerbul” nu va avea publicul de la Untold sau de la Electric Castle. Acesta este trendul, vrem, nu vrem. Să vedem cum va fi, sunt curios, le ţin pumnii. A fost şi o pauză, s-a pierdut public. Publicul nu mai vine la concursuri, vine la recitaluri. Brenciu aduce publicul Brenciu. Dar dacă Brenciu ar fi în concurs, nu ar fi interesant. Nu cred că concursul e marea lovitură la „Cerbul de Aur”. Aguilera a venit pentru că era „Cerbul” de acum nişte ani, Iglesias la fel. Dar niciunul dintre ei nu are în CV ce are violonistul nostru câştigător la „Enescu”. Aici mai e de testat şi de văzut dacă „Cerbul” merită continuat în forma asta. În rest, piaţa festivalurilor muzicale e aşezată.

Nu credeţi că pornind de la pasiunea pentru un anumit gen de muzică, oricare, se poate cultiva gustul spre cea clasică?

Nu, nu, nu! Atâta timp cât educaţia muzicală nu se face în şcoală, unde să ţi se prezinte: „Uite, astea sunt genurile muzicale”, şi tu să alegi ce-ţi place, nu se poate. Când tu asculţi direct Van Buuren, pentru că mergi la Cluj cu prietenii, cu gaşca, nu cred că asta e o decizie pentru că ai avut de unde alege.Ce facem noi cu programul pentru tineri al Festivalului: venim cu nişte lucruri mixate şi le explicăm elevilor: „Vedeţi tema asta pe care o mixează nu-ştiu-cine? Ăsta e Mozart!”. Ceva de genul acesta trebuie să facem la nivel de clasele X, XI, XII. Dă-i elevului posibilitatea să decidă, dă-i o paletă largă, să decanteze, să vadă ce îi place. Valabil şi pentru posturile de radio şi televiziune. Noi zicem că tinerilor nu le place muzica asta sau asta. Dar le-ai dat muzică bună?

Cum apreciaţi, per total, cultura muzicală a românilor?

Se poate mai bine, pentru că mijloace de informare sunt destule. Faptul că ai pe cablu Mezzo, Arte, ai TVR3 înseamnă că poţi să vezi şi să asculţi şi altceva.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te