Satul paralel cu statul. Falansterul de la Ciacova

Un mic târg de câmpie din România exersează supravieţuirea pe cont propriu de mai bine de o sută de ani. Şi-a făcut singur policlinică gratuită, cămin de bătrâni, cămin pentru copiii orfani, fermă, măcelărie, brutărie din care-i hrăneşte…un „falanster” a cărui poveste merge mai departe.


Nu auzisem de Ciacova până acum, dar de câte n-am auzit încă. A fost un târg mărişor cândva, pe la 1880 avea 12 mii de locuitori. Acum este mai mic decât oricând, are doar 5300 de suflete şi poate de aceea vrea să se facă din „oraş” comună, cum a mai fost. Atunci şi impozitele ar scădea, pe puterile oamenilor. Oricum, „oraşul” este o aşezare formată din câteva sate.

Despre fosta farmacie din Ciacova se spune că este cea mai veche din ţară

Comunismul, fierbinţeala câmpiei, vânturile reci ale iernii, munca prea grea, i-au împins pe oameni peste graniţa atât de ispititor de aproape. Unii au ajuns dincolo teferi, alţii răniţi. Alţii deloc. Dar dacă erai preot îţi era un pic mai uşor. Treceai graniţa cu trenul şi te întorceai cu pachete cu alimente, medicamente, pansamente, pături. Legai pachetele cu sfori diferite ca să nu se creadă că sunt „ajutoare”, mergeai îmbrăcat în haina de preot şi spuneai tot timpul răgăciuni în gând. Treceai. Aşa exersa preotul Gheorghe Kobor, încă de pe atunci, metodele de „supravieţuirelamargineastatului”. Împotriva lui. După revoluţie, când graniţele s-au deschis, a putut să treacă la chestiuni mai mari. Lucra la episcopia catolică din Timişoara, ca vicar, şi dintr-o dată i s-au deschis alte posibilătăţi. Preotul pleca în Austria, Germania şi venea de acolo cu tot felul de lucruri de care aici nici nu se auzise. El a adus primul ecograf pentru deformaţiile congenitale la copii, donat unui spital din Timişoara, a adus 20 de salvări. O maşină de pompieri cu scară rotativă de 35 de metri înălţime, şi o Vomă. „Nu vă miraţi, Voma asta e o maşinărie extraordinară, cu care se desfundă canalizarea fără să mai spargi nu ştiu câţi metri de stradă. Am donat-o tot la Timişoara, dar acum că avem şi în Ciacova canalizare o cerem şi noi de câte ori avem nevoie, poate o să ne-o luăm de tot. Voma e a noastră, le-am dat-o când nu aveam canalizare.”

Expediţiile acestea din care preotul se întorcea cu tot felul de lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite din Occident au continuat mulţi ani. „Mergând mai des în partea aceea, în Gemania, Austria, Elveţia, mi-am dat seama că oamenii de acolo aveau mai mult decât un surplus de obiecte, aveau un surplus de bunătate. Ei erau învăţaţi să ajute, să dea, să facă bine. Asta făcea parte cumva din educaţia lor, din felul lor de a trăi. Am cunoscut oameni modeşti dar foarte generoşi, oameni de toate profesiile, nu neapărat preoţi, toţi la fel de atenţi la nevoile tale. Plecaţi din România sau fără să ştie de România, dar la fel de ajutători, de generoşi. Şi mai e ceva, adaugă preotul Kobor în timp ce ne bem tihnit cafeaua de sâmbătă dimineaţa împreună, ei fac lucrurile cu sistem, după un plan, adună toate cele necesare planului şi acţionează, îl pun în practică. Dar se gândesc la toate piesele necesare, fără de care mecanismul s-ar bloca, n-ar funcţiona. Am început şi eu să mă gândesc la asta…”.

Să te simţi om, nu animal

Preotul Kobor din Ciacova n-a fost un răsfăţat al sorţii. Mama sa era vieneză, o chema Brosman, iar tata era de la Sopron, de pe frontiera cu Austria. Despre el spune că e bănăţean. A muncit la viaţa lui şi pe şantiere, a cărat fiare pe spate, a învăţat să repare, să construiască, să pună mâna acolo unde era nevoie de ajutor. Este şi acum un om robust şi agil pentru vârsta lui. „Mergeam la un cămin de copii orfani, de băieţi, în Caraş Severin, Oraviţa”, continuă el povestea. „Era un sector, al băieţilor cu incontinenţă urinară, ştiţi bieţii băieţi făceau pe ei fără să se poată controla. Puţea la ei în dormitor, vă daţi seama, douăzeci de băieţi cu incontinenţă urinară într-o încăpere? Şi nimănui nu-i păsa. Aveau şi podeaua putredă, saltelele vai de mama lor şi în pereţi se îmbibase mirosul. Mi-am luat câteva ajutoare şi am trecut la treabă. Am schimbat saltelele, am renovat pereţii, podelele, am vopsit paturile, am schimbat lenjeria, tot. Câţiva dintre ei ne-au ajutat şi ei. După ce a fost totul gata i-am chemat şi am intrat cu toţii în dormitor. Mirosea frumos, era un loc uman, puteai trăi şi respira, te simţeai om nu animal. Le-am spus, îl vedeţi, vedeţi dormitorul vostru? Vă place? Ei dacă vă place să-l păstraţi aşa cum e. Seara am plecat acasă, aşa cum plecam de obicei, că făceam naveta la ei, patruzeci de kilometri. Dimineaţa m-am întors şi ce credeţi? Doar doi mai făcuseră în pat. Restul se vindecaseră, ca prin miracol. După o săptămână, nici ăia doi nu mai făceau. Acum sunt oameni mari la casele lor, muncesc şi trăiesc ca toată lumea. Atunci am primit eu prima lecţie: mi-am zis, dacă se poate în condiţiile alea inumane, cum sunt cele din căminele de stat, să-i salvezi pe copii, atunci se poate şi altfel. Şi mi-am propus să fac un cămin pentru copii al meu, altfel decât cele prin care trecusem”. La fel s-a întâmplat şi cu bătrânii.

Să sprijini bătrânii, copiii şi arborii e atât de firesc pentru unii oameni

„Din 64 păstoresc cămine de bătrâni şi, când vedeam cât de urât se poartă personalul cu ei, le ziceam, nu mă puteam abţine, le făceam observaţii. Dar răspunsul era cam aşa: părinte, nu te băga, n-ai dreptul să-mi spui ce să fac, că nu dumneata mă plăteşti! Atunci mi-am zis, o să fac eu unul să dovedesc că în România se poate şi altfel.” Aşa a ajuns părintele şi câţiva prieteni ai lui să facă o asociaţie afiliată federaţiei Caritas şi au pornit să construiască lumea la Ciacova. Era în 1990.

„Singur pe lume” merge la facultate

Căminul pentru bătrâni l-au adus de la Düsseldorf. Avea părintele Kobor un prieten acolo care ştia că are nevoie, l-a anunţat să vină să-l ia pentru că ei îşi construiesc altă clădire. L-au demontat bucată cu bucată, au numerotat bucăţile, l-au încărcat în tiruri şi l-au adus „acasă”. Terenul l-a cumpărat ieftin de la tanti Rozi. Cu câteva ajutoare din Germania au montat la loc clădirea modulară pentru căminul de bătrâni, aproape la fel ca la Düsseldorf, cu deosebirea că aici terenul nu le-a permis exact aceeaşi dispunere. Au cumpărat şi casa vecină, pe care au legat-o într-un complex, cămin de bătrâni, casă pentru copiii singuri, livadă şi grădină de legume.

La poartă ne aşteaptă Sandu. E orb. Locuieşte aici de şapte ani. Îl recunoaşte uşor pe „părintele”, după voce. Lui Sandu îi place rolul de portar. După ce întreabă cine e, deschide meticulos toate încuietorile porţii, care altfel, ar putea să rămână şi deschisă. Curtea se pierde palidă în lumina toamnei. Încă mai ţine în braţele ei câteva tufe de trandafiri înfloriţi şi de dalii colorate. Pe sub merii pitici, scaunele şi mesele de astă vară încă n-au intrat în şopron. „Aici se ţin seri de romanţe, de două ori pe lună, toată vara, explică părintele, vin şi din sat să asculte.”

Părintele este întâmpinat în grabă, i se spune că e mult de lucru, copiii au cules de dimineaţă 300 de kilograme de vinete din grădină şi acum trebuie coapte. Nu e timp de poveşti. Dar copiii unde sunt? Au ieşit în sat, pe la prieteni, ni se răspunde în pripă.

Casa lor, Casa Francesca, e curată, luminoasă. Un câine imens de pluş zace întins pe covor în sufragerie. Nu m-am gândit vreodată că există jucării atât de mari. Tăcerea este stranie cu atât mai mult cu cât zeci de perechi de pantofiori şi ghetuţe stau mărturie la intrare că aici trăiesc o droaie de copii. Te simţi ca şi cum ai fi intrat în casa piticilor din pădure, în lipsa lor.

Copii salvaţi de „falansterul” părintelui Kobor

Ieşim din cuibul copiilor şi pe alee, prin grădină, în timp ce părintele Kobor ne arată pomii cum sunt altoiţi şi cu ce soiuri apare şi cârdul de copii. Sunt veseli,vorbesc toţi deodată, se urcă pe bătrânul preot şi tot ce înţeleg e că Dănuţ nu are voie la îngheţată pentru că îl doare gâtul. Sunt vreo opt. Al nouălea, Ovidiu vine abia diseară de la Timişoara, este student la două facultăţi. Pentru că nu are altă casă, el vine tot aici, la casa Francesca, la părintele Kobor unde îl aşteptă camera lui, computerul, masa caldă, şi sora lui mai mică. Aici îşi spală rufele şi i se pregăteşte pachet cu mâncare şi tot ce-i trebuie pentru când pleacă luni dimineaţa înapoi la facultate. Dar mai ales, aici îl aşteaptă Nico, sora lui. „N-am vrut să despart fraţii niciodată”, mărturiseşte preotul. „I-am luat pe toţi şi ne-am descurcat cum am putut. Am avut şi trei fraţi orfani. Acum sunt mari, la casele lor. După zece ani Anca vine în vizită cu fetiţa ei Clara, i s-a pregătit şi un pătuţ. Suntem ca o familie mai mare. La început eram mai mulţi, dar de când cu plecările în străinătate s-au împuţinat copiii. Noi ne bucurăm că sunt tot mai puţini copii sărmani, dar e bine de ştiut că dacă eşti părinte singur şi trebuie să mergi la lucru la cinci dimineaţa, poţi aduce copilul aici. Avem asemenea cazuri. Noi îl îmbrăcăm, îi facem pacheţelul şi-l ducem la şcoală. La prânz are unde să vină, mănâncă, îşi face temele, doarme şi seara vine părintele lui şi-l ia sau sâmbăta, cum doreşte.” Copiii pot să plece şi în vizită la prieteni, la spectacole sau la ore suplimentare de sport, dar întotdeauna cineva va şti unde sunt. Lucrează în grădină atunci când au timp, ei decid când sapă şi când se joacă şi când culeg fructele sau ajută la bucătărie. „Cresc foarte responsabili dacă îi laşi să decidă ei. Văd că s-au copt vinetele, nu le-a zis nimeni şi iată că ei le-au cules. Şi se mai naşte aici ceva extraordinar: solidaritatea. Există între copiii de aici atâta solidaritate cât nu există în multe dintre familii, între rude. Şi după ce pleacă de aici ţin legătura, ca fraţii.”

Nico e blondă şi subţire ca spicul de grâu

Are 16 ani şi este elevă în clasa a X-a la liceul din Ciacova. Ea şi Ovidiu au venit aici când ea avea cinci ani. Părinţii lor au murit de cancer. Nico e foarte bună la şcoală, învaţă bine. Aşa spun toţi. Vrea să se facă psiholog. Poate se va întoarce să lucreze la centrul lor, la căminul de aici, să-i urmeze părintelui Kobor.

Iolanda are părul prins în vârful capului, într-un coc rebel. Ea este în clasa a XI-a, vrea să urmeze o şcoală de coafeze. Are mama plecată, iar pe tată „nu-l interesează” de ea. Copiii de aici îşi doresc familii şi copii de care să aibă grijă, multă grijă. „Am să fac copii după ce am un serviciu şi o casă, şi am să stau cu ei” spune aproape fiecare fată de aici. „Pe copii îi ţinem la căminul nostru până când pot să-şi ia singuri zborul”, spune preotul Gheorghe Kobor.

N-a vrut să despartă fraţii niciodată, aşa că părintele Kobor i-a luat pe toţi

Casa cu viţă sălbatică

Mergem spre casa bătrânilor, iar copiii aleargă să-i plimbe cu cărucioarele. Şi să împartă îngheţată din cutiile păstrate în camerele frigiderelor. Bătrânii sunt mai mulţi, mult mai mulţi. Vreo patruzeci. Aproape că nu mai sunt locuri. Asistentele sunt tinere din comună sau din satele vecine.

Niculina are Parkinson şi multe alte boli pe care le inventariază cu tristeţe. Stătea cu un nepot, dar ca să nu-i mai deranjeze familia, a ales să vină aici. „Îmi tremura mâna”, spune Niculina şi-mi arată mâna care se zbate ca o frunză, „scăpam ciorba din lingură, tuşeam, scuipam pe unde apucam, îi scârbeam pe ai casei, am zis că mai bine vin aici unde toţi suntem la fel şi oamenii ăştia sunt învăţaţi cu noi, ne îngăduie”.

Anastasia din spatele Niculinei e mai veselă, dă totul pe glumă. E bulgăroaică. Pentru că în Banat au fost multe feluri de oameni, limbi şi credinţe, părintele Gheorghe Kobor a învăţat şi bulgara. El i-a botezat pe copiii bulgari. Cu Anastasia vorbeşte bulgara şi Anastasia râde de ceva ce şi-au spus doar ei doi, ca de-o glumă bună. „Pe mine nu mă mai ia nici Dumnezeu, că sunt urâtă!” şi râde cu poftă. Ana e tăcută. Ea nu are casă, de aceea a venit aci. Nu are şi nimic altceva nu mai vrea să spună. Elena este italiancă, a adus-o un nepot. Nu vorbeşte cu nimeni, dar nu pentru că nu ştie limba, ci pentru că oricum nu vorbeşte. A avut un accident cerebral şi acum este în cărucior. Îi place afară sub viţa sălbatică. Priveşte şi tace. Priveşte în aceeaşi direcţie. Ochii ei par umezi, dar poate doar par.

În legătură cu casa acesta pregătită pentru înserarea vieţii, preotul are un vis încă neîmplinit. „Am visat aici în grădină un parc cu o baltă în mijloc unde să se plimbe bătrânii cu barca. O baltă cu câteva bărci dacă mă mai ajută Dumnezeu.” Dar revine iute din reverie pentru că se apropie săptămâna aceea, ultima din lună.

„Cel mai greu îmi e atunci, în ultima săptămână de lucru din lună, când trebuie să dau salariile”, spune preotul. „Atunci nu dorm nopţile. Tot socotesc bănuţ cu bănuţ, pentru că salariile trebuie date chiar dacă ţi-au intrat sau nu bani de undeva. Statul nu ne-a ajutat deloc, dar noi trebuie să plătim impozite 5 mii de lei pentru teren şi clădiri şi impozite pe salarii.”

„Şi sărăcia bine drămuită are valoarea ei” Gheorghe Kobor, preot în Ciacova

Şi acum, ce mâncăm?

Cu sprijin de la prietenii din străinătate, preoţi, medici sau foşti muncitori, la început şi cu susţinere din partea preotului ortodox şi cel sârb din comună, preotul Gheorghe Kobor a reuşit să pună pe picioare acel campus frumos pentru bătrâni şi copii. Dar Asociaţia Caritas Ciacova trebuia să susţină zi de zi viaţa în aceste aşezăminte. „Atunci ne-am gândit să facem o fermă de unde să le dăm de mâncare. Eram mai în putere şi am cutezat să luăm 1000 de hectare în arendă. Plăteam o arendă mai mare decât oricine din câmpie. Am primit tot de la oameni darnici din străinătate nişte maşini şi utilaje, pe altele le-am cumpărat în rate, în fine, am cultivat pământ, am avut să dăm de mâncare şi să şi vindem ca să facem rost de bani pentru cheltuieli. Apoi am pornit ferma. Am cumpărat grajdurile fostului CAP şi acolo am făcut fermă de vaci şi porci. Ca să valorificăm carnea am construit o carmangerie şi un abator, am un prieten care ne-a donat maşinile şi utilajele pentru ele. Am făcut şi o brutărie. Zilnic donam la şcolile şi grădiniţele din Ciacova 2000-2300 de chifle şi cornuri calde.” Când au instalat carmangeria şi abatorul, au venit pensionari voluntari foşti tinichigii şi mecanici din Germania, ei au montat utilajele şi au pregătit personalul angajat să lucreze în continuare.

Acum ferma are 80 de porci marele alb, 40 de vaci cu lapte, 60 de hectare de teren şi cinci angajaţi. La măcelărie se fac mezeluri tradiţionale din Banat, salam Victoria, salam italian, cârnaţi de casă, polonezi, tobă, şi multe alte produce care aprovizionează căminul de bătrâni şi cel de copii dar merg şi pe piaţă pentru a asigura funcţionarea asociaţiei. Patru tineri de la căminul de copii, când au terminat şcoala, au făcut ucenicie la carmangerie şi au învăţat o meserie. În primul rând pentru copiii singuri crescuţi acolo sunt locurile de muncă din cadrul asociaţiei. „A fost o vreme când am adus maşini de cusut şi le-am donat femeilor din penitenciare ca să înveţe o meserie, le-am adus şi croitoreasă de meserie să le înveţe.” La cămin au avut atelier de făcut coşuri împletite şi mături de sorg. „În timpul războiului din Serbia au trimis 20 de mii de mături sârbilor, că nu aveau. Şi se face multă mizerie pe timp de război, praf şi moloz…sunt lucruri la care nici nu te gândeşti. Cine stă în timp de război să facă mături şi din ce?”.

„Şi sărăcia bine drămuită are valoarea ei”, Gheorghe Kobor, preot în Ciacova. Copiii lucrează din propria iniţiativă în grădina de legume

Peste tot unde există un loc gol, preotul şi copiii au plantat pomi. Au cele mai bune soiuri de piersici, caişi, meri, cireşi, pruni. Într-o vară s-au făcut atâtea caise că au făcut marmeladă pentru trei ani. De-a lungul străzii au plantat tei, au câţiva metri cubi de flori de tei pentru ceai, la căminele de bătrâni şi copii. In seria de piese ale acestui puzzle care formează „Falansterul de la Ciacova”, s-a renovat o clădire cu etaj în centrul localităţii unde s-a făcut o cantină socială, o sală de mese şi încă 30 de locuri de cazare pentru copiii străzii. În curtea clădirii au instalat o centrală termică pe paie, adusă din Polonia şi montată de specialiştii polonezi. Paiele sunt ieftine şi multe în câmpia Tisei. Era cea mai bună soluţie.

Policlinică gratuită pentru 11 mii de suflete

În centrul localităţii Ciacova asociaţia Caritas a ridicat o casă pentru o policlinică gratuită, Casa Austria. Banii şi dotările necesare au fost strânşi de o fundaţie din Viena al cărei motor este Peter Gzygam. Nu se ştie cum a reuşit să convingă sponsori din toată lumea, dar banii au ajuns la Ciacova, clădirea s-a ridicat, a fost dotată cu tot ce trebuie şi de atunci, şapte medici oferă consultaţii gratuite pentru nevoiaşi, 11 mii de suflete de pe o rază de 200 de kilometri, de la Jimbolia la Bozovici. „Am un prieten medic care e voluntar pentru noi de-o viaţă, de treizeci de ani încoace lucrează gratuit. O făcea după programul lui de la Spitalul Militar, acum e pensionar si continuă la fel, îl cheamă Caius Stan. Există şi aşa ceva, să ştiţi. Aşa am ajuns să avem peste 6000 de tratamente stomatologice efectuate gratuit pentru elevi şi persoane nevoiaşe. Tratamente documentate, nu poveşti”, spune preotul Kobor. Asociaţia a ajutat şi spitalul din localitate cu medicamente, aparatură şi o maşină pentru urgenţe.

Ciacova şi restul lumii. Dacă dai, primeşti, varianta Ghilad

Poate cea mai spectaculoasă etapă din istoria solidarităţii de la Ciacova  a fost atunci când au reuşit şi ei să dea, să facă donaţii în situaţii de urgenţă chiar în străinătate. Caritas Ciacova a trimis ajutoare în şase ţări. 25 de mii de litri de ulei de floarea soarelui la Zrenjanin în Serbia. În zonele cu inundaţii, din Moldova, au fost transportate 6.000 de kilograme de grâu, iar copiii familiilor sinistrate au primit biscuiţi şi vitamine.

Aproape 600 de familii din Sălaj au primit 8.000 de kilograme de făină, în cadrul unei ample acţiuni umanitare. Sute de copii din localităţile timişene au participat la excursii la mănăstiri şi au beneficiat de mini-vacanţe în ţară, dar şi în străinătate.

Bulgăroaica Anastasia vorbind în bulgară cu preotul, numai ei doi ştiu ce

În aceşti ani, Caritas Ciacova a distribuit, periodic, zeci de tone de îmbrăcăminte şi sute de tone de alimente de bază în mai multe localităţi dintre care amintim: Ciacova, Gad, Cebza, Ghilad, Macedonia, Obad, Conacul Iosif, Liebling, Folea, Otelec, Stamora-Germană, Oraviţa, Bozovici, Vărădia, Dejan.

„Când au avut probleme cei din Ghilad, după cutremure, m-am dus să-i ajut cu casele, că se prăbuşeau. Ştiam de pe şantier cum se face şi le-am legat casele cu centuri de fier, patru sute de case au fost întărite de noi atunci. Le-am adus şi pături, câte o pătură «Ambasador» de fiecare. Parcă îi văd cum plecau de la camion cu păturile. Atunci o pătură «Ambasador» era mare lucru. Mai târziu, când au fost inundaţii în Moldova, am anunţat în biserică după slujbă că strângem grâu pentru sinistraţi. Trebuie să vă spun că ei sunt ortodocşi, dar au aflat. Când am ajuns cu camionul pe şosea în Ghilad, sacii mă aşteptau gata pregătiţi la porţi. Nu unul, cum le-am zis, doi-trei. Şi dacă mai trebuie mai dăm, au zis ei. Mi s-au umplut ochii de lacrimi când am văzut şirul de saci la porţi. Aşa îi faci pe oameni mai darnici, fiind şi tu darnic cu ei.”

Lecţia ţiganului

„Dacă ar fi spun care sunt mai săritori, mai harnici şi mai generoşi, aş zice că ţiganii”, mărturiseşte preotul. „Eu lucrez mult cu ei şi am ajuns să-i cunosc. Ce se întâmplă, explică părintele Kobor, ţiganul nu rezistă la situaţii de criză, la tensiune. El suportă cam 35-40% din câtă tensiune suportăm noi. Este o fire fragilă, vulnerabilă şi cedează uşor la situaţiile tensionate. Dar dacă ştii care sunt slăbiciunile lui şi le respecţi, dacă îi înţelegi, poţi lucra foarte bine cu ei. Ei vin la sapă, vor să ajute, sunt muncitori. Pot fi foarte prietenoşi.”

Cu Ioan Lăcătuş a avut preotul Kobor o experienţă de neuitat. „Lăcătuş avea nouă copii, începe el, toţi slabi şi amărâţi. M-am dus la ţigan şi l-am întrebat, măi Ioane dacă îţi iau o vacă ai grijă de ea? Ştii să coseşti şi să-i dai mâncare? Ţiganu a zis că atâta lucru ştie. Atunci, hai să luăm vaca. Am cumpărat o vacă faină de tot, de rasă şi i-am dus-o. După câteva luni, copiii ţiganului erau toţi roşii în obraji şi cu poftă de joacă. A venit şi m-a întrebat: dacă vaca dă lapte mai mult decât pot ei mânca, are voie să-i dea şi vecinului? I-am zis, cum să nu, dar să te ajute la coasă. Treaba a mers bine o vreme, dar într-o zi aud că moare vaca ţiganului. M-am supărat şi am zis câte ceva în gând despre ţigan, că n-a grijit vaca. Oi fi zis şi tare. A doua zi dimineaţa vine ţiganul şi-mi lasă o bucată mare de carne într-o pânză. O desfac, nu prea înţelegeam ce e cu ea. Dar văd înfipt în carne un cui. Era în inima vacii. Ce se întâmplase, se jucaseră copiii prin iesle cu un cui şi vaca l-a înghiţit. Mi-a părut rău de ce am gândit despre ţigan, m-am dus, i-am spus că nu sunt supărat şi i-am cumpărat altă vacă. Ţiganul s-a folosit de ea mulţi ani de atunci. A fost bine că i-am mai dat o şansă.”

La ferma din Ciacova, de la care sunt hrăniţi copiii şi bătrânii din aşezămintele caritabile

Ieri şi azi

Ciacova se lăfăie nestingherită pe întinderea câmpiei, până pe malurile Timişului Mort. E la mai puţin de 30 de kilometri de Timişoara, dar are un aer prăfuit de târg în declin, cu mici zvâcniri de renaştere târzie. Turnul ei de apărare din Evul Mediu încă mai stă în picioare, colţuros şi posomorât, neîntrebuinţat în niciun fel. Teii şi duzii de pe marginea străzilor trasează geometrii germane şi-n tot burgul lor, sat cu sat, adună cam 17 lăcaşe de cult, de toate felurile. În timpul ocupaţiei habsburgice, a fost puternic colonizat cu germani (şvabi), austrieci, cehi, slovaci, luxemburghezi, croaţi…Un babilon mai mic, bântuit de vântul plecării ce-l face mai trist. „Cândva… îl aud pe preot din spate, străbătând împreună şoseaua, aveam târg de animale de cinci zile de patru ori pe an, 80 de vagoane cu vite plecau de aici. Mergeam cu tata la târg şi eram mândru că eu l-am cunoscut pe Johann Bradt, cel mai renumit comerciant de animale.” Cât priveşte sufletul aşezării pestriţe, e o altă treabă, mai complicată. „Pe preotul ortodox din Obad l-am găsit lipit de un plop pe marginea şoselei. Era o dimineaţă rece, cu polei şi se lucra la drum, nu semnalizaseră lucrările şi omul a pierdut controlul maşinii. Pur şi simplu sta una cu plopul. L-am luat şi l-am dus la spital la Timişoara. Pentru că ajutasem mult spitalele, am cunoscut şi am umblat cu el peste tot unde era nevoie, la radiografii, la ecografii. Nu l-am lăsat decât atunci când era în afara oricărei nevoi. După ce a ieşit din spital, a venit la mine şi mi-a mulţumit, dar a mai zis ceva – a zis că i-am pus familia pe gânduri – cum un preot catolic s-a zbătut atâta pentru unul ortodox? Şi eu am zis, părinte ai fi făcut la fel pentru mine? Da, a răspuns el! Atunci ăsta e răspunsul, hai să lăsăm mulţumirile, că e normal să ne ajutăm.” În Căminul de vârstnici sunt cinci confesiuni şi pentru toate vin preoţi de pe sate şi oficiază slujbe. La început, când era nevoie de ajutor au pus umărul şi preotul sârb şi preotul ortodox la facerea lumii caritabile din Ciacova. Iar Mitropolitul Corneanu a fost alături de ei de la bun început. „L-am iubit pe Înaltul Mitropolit Corneanu, ca pe fratele meu. Mi-a zis la un moment dat: Rugămintea dumitale, pentru mine e poruncă. Aşa era, un om deschis la minte şi la suflet, extraordinar.”

Continuăm drumul nostru prin sat, povestind.

În clădirea de pe colţ, cu etaj, din centrul aşezării, cojită de vânt şi ploi, cu obloanele căzute ca nişte pleoape îmbătrânite, mi se spune că a fost prima farmacie din ţară. Era a garnizoanei habsburgice. Acum a cumpărat-o veterinarul. Ce va face acolo nu ştie nimeni, dar până atunci, casa priveşte mohorâtă peste târg. Nimeni n-a putut opri în loc mersul lumii, nici măcar pentru memoria ei.

„Ciacova, cred eu, încheie părintele spre seară plimbarea noastră, ca toată ţara, va suferi o reînviere lentă, dar o reînviere.”

„Din păcate”, spune părintele Kobor, „deşi în Ciacova a fost liceu agricol înfiinţat din 1870, acum, după revoluţie, l-au desfiinţat.”

Ce spun oamenii despre părintele Kobor

„Atunci când spui Ciacova, spui imediat Caritas şi părintele Kobor. Domnia sa ne-a repetat de mai multe ori că Dumnezeu îi ajută pe oameni prin oameni şi de aceea a oferit sprijin pentru toţi cei care au avut nevoie, indiferent că a fost vorba de oameni săraci sau de oameni care au avut probleme cu legea, fie că au fost copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Toţi au primit numai bine de la părintele Kobor, cel care, în ciuda dezamăgirilor, nu se abate de la principiile sale, conform cărora în fiecare din noi sălăşluieşte binele, însă uneori iese mai greu la suprafaţă.
A rămas acelaşi om la locul lui şi în anii în care şi-a desfăşurat activitatea ca Vicar General Emerit al Episcopiei romano-catolice Timişoara, iar recunoaşterea meritelor sale atunci când a devenit Cetăţean de Onoare al Ciacovei şi al localităţii Jebel, precum şi oferirea de către Caritas Germania a distincţiei «Crucea de aur» pentru întreaga activitate nu i-au ştirbit cu nimic din modestia care-l caracterizează. Dacă Ciacova, dacă Timişul şi dacă România ar avea mai mulţi părinţi Kobor, e limpede că am trăi într-o lume mai bună, mai caritabilă şi mai omenoasă”.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te