„Schimb social” sau „cât de departe este schimbarea socială”

Există o teamă de a discuta despre dar ca despre un schimb social. A spune că a dărui daruri are o latură instrumental-utilitară riscă a fi taxat drept meschinărie, mai ales într-o societate în care ceea ce spui şi ceea de gândeşti nu corespund întotdeauna. Este însă acest gând cu adevărat meschin?


Antropologii finalului de secol al XIX-lea şi început de secol al xx-lea observau populaţiile pe care le defineau drept primitive şi căutau să le descrie. În poveştile rezultate, darul avea un rol esenţial. Spre exemplu, Bronislaw Malinowski observa un fenomen numit kula, in care două triburi ce locuiau arhipelaguri vecine se vizitau periodic şi îşi făceau unul şi acelaşi cadou. Primii aduceau brăţări,  ceilalţi replicau aducând în pirogile lor lănţişoare. Schimbul de daruri se repeta la infinit, de la un sezon la altul, având un rol simplu, de a sublinia simbolic legătura dintre triburi.

Ponderea celor ce făceau voluntariat pentru organizaţii religioase la finalul anilor 2000, conform European Values Study (harta interactivă pe www.atlasofeuropeanvalues.eu). În debutul lui 2018, Grupul Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale va furniza date privind situaţia actuală

Obligaţia întoarcerii darului

Plecând de la astfel de observaţii simple, s-a dezvoltat o întreagă teorie a darului, ca fenomen social total, după cum l-a etichetat Marcel Mauss. Se dăruieşte cu scop, nu la întâmplare. Iar schimbul de daruri are implicaţii utilitare clare: păstrezi prietenii aproape, redistribui bunăstare, îţi asiguri viitorul, contribui la a avea o societate coezivă. Scopurile nu sunt în mod necesar conştiente sau conştientizate. Ele reflectă comportamente învăţate, valori interiorizate de mult, sunt structurate de norme sociale, cu precădere de nevoia de reciprocitate. Cea din urmă este de altfel baza kulei: darul iniţial creează pentru primitor o obligaţie de a-l întoarce. Iar această obligaţie este atât de puternică,  încât tribul ce a primit primul dar este forţat de a reciproca, ceea ce duce la naşterea unei alte obligaţii de a reciproca, iar la rândul ei aceasta generează nevoia de a întoarce darul, într-un lanţ infinit. Perpetuarea acestor obligaţii reciproce menţine coeziunea societală şi generează pretexte de a petrece timp împreună, de a schimba păreri şi a pune la cale acţiuni comune. Cu alte cuvinte, această importantă normă a reciprocităţii generează capital social, iar acesta se poate converti în coeziune, solidaritate, dezvoltare.

Intermezzo: de la o ţară la alta

Există o discrepanţă fantastică între experienţele mele cu darurile înregistrate în România şi cele avute în alte contexte culturale. În Luxembourg era simplu: când unul dintre colegi s-a pensionat, am pus fiecare 5-10 euro şi i s-a luat ceva. Cel mai mult l-a impresionat felicitarea pe care ne semnasem toţi. 10 euro puneau cei cu adevărat apropriaţi. 4 Euro costa o bere la barul din colţ. 1.800 de euro era pe atunci salariul minim pe economie în Luxemburg. În centrul unde lucram, toţi aveau doctorat sau urmau un doctorat, ceea ce oferă o idee despre dimensiunea salariilor …

În România, a cumpăra cadouri pentru prietenii copiilor este adesea un balet complicat în care trebuie să nimereşti suma corectă şi obiectul potrivit. Iar suma cu pricina, de la o vârstă (fragedă) încolo, în pătura socială a celor cu diplome universitare, depăşeşte adesea (cu mult) echivalentul a 10 Euro.

În Germania,  fiica mea a mers la o şcoală publică localizată în echivalentul local al cartierului Cotroceni. Oraşul poate fi comparat ca dimensiuni cu Bucureştii, este ceva mai bogat, şi practic nu are şcoli private. Elevii şcolii despre care vorbesc veneau din cartierul bogat al oraşului, unde casele costau mai mult decât cele din orice zonă a Bucureştiului. 10-20 de Euro era valoarea maximă a cadourilor făcute la zilele de naştere ale prietenilor apropriaţi.

Poate am nimerit eu în locul eronat şi experienţele personale sunt unele neobişnuite. E adevărat că ele le repetă pe cele experimentate în Suedia şi sunt similare cu ceea ce ştiu despre Franţa, Belgia şi Olanda. Dar cine ştie ….

 

Arta de a face daruri şi consumul ostentativ

Dacă ai deja un buget clar, limitat, ai ocazia de a deveni creativ. La nemţii din exemplul de mai sus, nu e cazul la petrecerile copiilor. Acolo ai bugetul clar, dar de regulă sărbătoritul decide pentru un obiect sau pentru un voucher. Mai târziu, la adulţi, bugetul nu se schimbă substanţial, dar dispare voucherul şi preferinţa persoanei sărbătorite. Şi ai ocazia de a găsi calea prin care să îţi arăţi simpatia. Dăruieşti ceva care îţi place, sau despre care crezi că îi place, sau despre care crezi că îi este util celuilalt …

La noi, există cel puţin o pătură socială unde darul înseamnă altceva. Însemnă a arăta, nu a dărui. A arăta că poţi şi cât poţi. A lua ochii celorlalţi. Un comportament de o agresivitate totală care perverteşte sensul original al darului, care îi comută rolul de la a consolida solidaritatea socială la a sublinia ierarhiile de putere. E un altfel de dar, într-o altfel de societate. Oamenii nu mai schimbă daruri în virtutea zâmbetului autentic ce pecetluieşte frumuseţea traiului laolaltă, ci o fac sub imperiul nevoii de a nu fi exclus sau de a sublinia o poziţie în ierarhia socială. Cheltuie mult în raport cu nivelul societăţii din care fac parte, cu bunuri ce subliniază prin valoare sau aparentă sofisticare intelectuală un anumit standard de calitate. Fac acest lucru în grupul de prieteni, cu colegii de muncă, sau chiar în donaţiile caritabile pe care le iniţiază. Este ca atunci când oferi unui centru de copii fără adăpost un set de cămăşi Armani.

Plasat în cercul de prieteni sau cunoscuţi, darul supraevaluat are rolul de a obliga, în virtutea normei reciprocităţii, la acte similare. Altfel, fie cel ce face primul dar, fie cel ce nu îl întoarce vor fi excluşi din comunitate, pentru încălcarea flagrantă a normei sociale. Fac aici apel la o altă teorie veche şi puternic acceptată în ştiinţele sociale, cea a conformării la normă ca element central al apartenenţei la grup sau colectivitate. O regăsim descrisă spre exemplu în scrierile lui Robert Merton, dar ea apare explicit sau implicit la mai toţi sociologii preocupaţi de grup de la mijlocul secolului al XX-lea. Teoria este uşor de înţeles. Ea pleacă de la constatarea că liderul unui grup se alege în mod natural dintre cei care aderă cel mai frecvent la cele mai multe dintre normele grupului. Logica este simplă: dacă nu eşti o persoană care să respecte regulile comune pentru toţi, poţi avea recunoaşterea majorităţii doar în cazuri excepţionale. Dacă în mod sistematic respecţi regulile grupului, atunci eşti printre cei pe care grupul îi va recunoaşte drept ilustraţii vii ale modului său de a fi. Nerespectarea normei, te împinge la marginea grupului, cu probabilitate din ce în ce mai ridicată de a părăsi colectivitatea respectivă.

Revenind la darul supradimensionat, acesta poate teoretic constitui fie o exprimare a normei, fie un comportament marginal. Hai să vedem împreună care dintre aceste alternative este mai probabilă. Legea excluderii celor ce nu se conformează la normă spune că dacă un dar mare nu este cel recomandat de norma socială, repetarea comportamentului devine practic imposibilă. La noi însă, se repetă la nesfârşit, ceea ce ilustrează aderenţa la astfel de comportamente a întregii societăţi sau cel puţin a unor grupuri destul de mari din cadrul societăţii. Prin urmare, dacă ceea ce am observat este corect, norma socială românească, cel puţin în unele grupuri, este cea a unui dar ostentativ.

Aceste grupuri sunt plasate între elitele de varii feluri. Am observat darul ostentativ aproape pretutindeni. Cel mai vizibil este în comportamentele aparent caritabile promovate de politicieni. Exemple simple, publice, regăsim în mersul cu tocuri înalte la vizitat pe cei afectaţi de inundaţii sau în aruncatul simbolic cu bani spre cei aflaţi în nevoie („vă fac io biserică şi vă construiesc case, bă sinistraţilor!”). Exemple din spaţiul privat am sugerat în intermezzo-ul de mai sus.

Toate sunt semne ale unui comportament ostentativ, şi el bine documentat în ceea ce ştim despre cum funcţionează oamenii şi societăţile. Un american de origine norvegiană, economist şi social scientist, aşa cum era moda acum 125 de ani, l-a observat în America timpurilor sale. O societate tradiţionalistă ce începea să cunoască bunăstarea la finalul secolului al XIX-lea, oferea exemple nenumărate de consum ostentativ. Oamenii cumpărau lucruri nu pentru a atinge alte nevoi, exceptând pe cea de a afirmare personală, de marcare a unei poziţii cât mai ridicate în ierarhia socială a vremii. Era un fel de a spune că aparţii clasei dominante, cea care „îşi permite”. Era un mod de a arăta că mobilitatea socială te-a scos din marea masă şi te-a plasat în rândul celor altfel, celor ce … au parvenit.

Cred că acest lucru se petrece astăzi în România, unde dictaturi succesive (cea carlistă, cea legionară, cea fascistă a lui Antonescu, cea comunistă) au protejat tradiţionalismul ierarhic de la schimbare socială şi au conservat importanţa ierarhiilor şi nevoii de a arăta că poţi, fără a fi interesat cu adevărat de a te dezvolta personal. Spaţiul politicii şi showbizului românesc este atât de mult populat cu astfel de comportamente, încât norma socială nu poate fi contestată în acest sens. Am surprins-o frecvent în spaţii publice şi private, în modul de a se comporta al corporatiştilor şi al funcţionarilor publici, în dorinţa unor sau a celorlalţi de a se arătat mai breji, în alegerea (halucinant de lipsită de gust) a hainelor scumpe, în ghiuluri şi manele. Darul devine într-o astfel de societate un simplu instrument prin care se subliniază ce este important în lume: poziţia în ierarhie.

Tipuri de schimb social

Înainte de a exista moneda, darul a fost principalul mod de a schimba bunuri. Eu îţi dau ţie, tu îmi dai mie, suntem amândoi un pic mai fericiţi. Eu îţi dau ţie, tu îmi dai mie şi astfel subliniem o relaţie fără de care niciunul dintre noi nu poate exista la fel de frumos. Eu le dau tuturor, toţi îmi dau mie şi astfel am eliminat costurile tranzacţionale, ar fi zis Marx în utopiile sale. Dar până la Marx, barterul a devenit monetizat, fiindcă oamenii au devenit inegali. Unii putea mai mult şi era firesc (nu şi pentru marxişti) să primească mai mult.

Avem prin urmare mai multe feluri de schimb social, după cum remarca Karl Polanyi la jumătatea secolului al XX-lea: (1) darul şi barterul (cele două sunt departe de a fi echivalent, dar nu este spaţiu să discut şi despre barter); (2) schimbul comercial, monetizat; (3) redistribuirea prin intermediul statelor. Moneda adusese capacitatea bunurilor de a circula. Ea a permis să treci de la dar – care subliniază o relaţie personală, la un schimb formalizat, care poate implica toţi membrii societăţii şi se poate derula mult mai rapid, eficient, ba chiar treptat s-a mutat la nivel global. Redistribuirea a rezolvat parţial apariţia decalajelor şi a căutat să menţină solidaritatea socială: oamenii contribuiau, prin taxare, la un fond comun, numit în general stat (în variile sale manifestări şi organizări). Din acest fond comun se generează bunurile la care avem cu toţii acces (serviciile de siguranţă publică – Poliţia, spre exemplu), în aşa fel încât cei din vârful ierarhiei contribuie cu ceva mai mult decât cei de la baza sa. Se distribuie astfel avuţie dinspre vârf spre bază.

Darul, schimbul comercial şi redistribuirea coexistă, nu se exclud una pe cealaltă. Prezenţa ultimelor două permit însă darului să acţioneze mai ales la nivel simbolic. El poate sublinia solidaritatea socială, consolida relaţiile dintre oameni, aduce zâmbete, sau poate impune prin opulenţă, transformând societatea într-una ierarhică, lipsită de umanitate.

De câţiva ani, se discută despre o altă formă de redistribuire, până de curând neformalizată: voluntariatul. Voluntariatul presupune să dăruieşti din timpul tău pentru alţii. Aceşti „alţii” pot fi cei din grupul tău imediat, voluntariatul având astfel un caracter utilitarist/instrumental, pentru că beneficiezi în mod destul de direct de pe urma sa. Sau poate fi vorba de oameni complet diferiţi, aflaţi în situaţii în care au nevoie de sprijin. Sau de societate în ansamblul său.

Astfel de implicare în a ajuta pe alţii constituie un comportament prosocial sui generis, dar şi un mod de a dărui. Nu oferi obiecte, ci propriile tale cunoştinţe şi puteri. Şi nu o faci aşteptând explicit un beneficiu, deşi acesta poate veni implicit: te simţi bine, creşti din punct de vedere personal, cunoşti oameni, câştigi experienţă, sau … acumulezi credite. Opţiunea din urmă face referire la unul dintre conceptele discutate în lumea de azi, care defineşte al patrulea tip de schimb social, incumbând o obligaţie de a voluntaria. Se vorbeşte azi despre posibilitatea de a acumula credite de voluntariat în timpul vieţii active, care ulterior se vor converti în a beneficia de compania unor voluntari în perioada celei de-a doua maturităţi, adică după retragerea din viaţa activă. Aparent, ideea goleşte voluntariatul de conţinutul prosocial, subliniind exclusiv latura sa instrumentală şi aruncând la coş dezinteresul ce ar trebui să îl caracterizeze. În fapt, nu este imposibil ca tocmai această formalizare a voluntariatului să sublinieze capacitatea societăţilor de a găsi noi forme de organizare, în care indivizii intră în contact nemijlocit cu oameni din pături sociale diferite şi astfel reuşesc să pună bazele unei încrederi reciproce, dăruind în fapt mai mult decât o fac în prezent.

O astfel de discuţie este însă relevantă mai ales pentru societăţi unde oamenii participă des la viaţa asociativă şi fac voluntariat des. Nu este cazul României, dar am ales ca ilustraţie a acestui text exemplul aparent contrar, în care societatea noastră nu este chiar la coada Europei: este vorba de ponderea celor ce făceau în 2008-2010 voluntariat în asociaţii religioase şi bisericeşti. Românii erau la acel moment printre europenii care erau destul de activi în acest sens. La voluntariatul în orice alt tip de asociaţie însă, România se plasează printre societăţile care nu practică astfel de activităţi. Un voluntariat ridicat în asociaţii mai degrabă conservatoare, care nu promovează participarea în sine, ci menţinerea ordinii existente poate avea ca efect frânarea unei dezbateri despre rostul voluntariatului în sine, despre înţelegerea celorlalţi, indiferent de pătura lor socială sau de stilul de viaţă.

Quo vadis …

Schimbarea socială este una dificilă şi lentă. Ea este implicită şi există probabil în structura societăţii un impuls inexorabil spre evoluţie. Dar astfel de evoluţie nu se produce rapid, sau cel puţin aşa par a sta lucrurile. Ar rezulta un anumit pesimism al celor ce speră în societăţi mai bune. Sau mult optimism din partea celor ce se simt confortabil în situaţia actuală. Pentru cei din urmă vestea proastă este că există o altă paradigmă care localizează surse ale schimbării sociale în comunităţi critice.

Să presupune că avem nişte roboţi cu un zâmbet senin, cu ochi frumoşi, cu multă cunoaştere, cu emoţii şi trăiri profunde, aflaţi izolaţi prin societate. Nişte roboţi mai puţin interesaţi de consum ostentativ şi de presiunea societăţii, suficient de avuţi pentru a avea o anumită autonomie. Nişte roboţi cât se poate de umani, pentru că am folosit eticheta de robot doar pentru a le sublinia caracterul delicat. Eticheta de roboţi îmi este utilă şi pentru a individualiza astfel de persoane în societate, de a sublinia capacitatea lor de imunizare la norma socială care perverteşte rolul dăruirii la unul pur instrumental, de a căuta altfel de norme sociale care să răspundă în fapt valorilor lor.

Astfel de „roboţi” postmaterialişti – adică interesaţi mai degrabă de a ştii şi de a fi, decât de a acumula – au devenit o parte majoritară a societăţilor vestice spre finalul anilor 2010, după cum spune Ronald Inglehart în cartea sa ultimă (aflată sub tipar, inclusiv în limba română). în România ei sunt puţini, dar din ce în ce mai mulţi şi mai bine definiţi. Agregarea intereselor lor în generarea de norme sociale specific deja se produce, oamenii despre care am pomenit devenind o comunitate critică, propunând noi moduri de a face, exemple concrete de urmat pentru alţii.

În opinia mea, şi la noi ca şi în alte părţi, actualele mişcări populiste, extremiste, radicale de stânga şi de dreapta sunt simple reacţii ale părţilor conservatoare ale societăţi la prezenţa comunităţilor critice. Ipoteza nu este una originală, fiind folosită de Pierro Ignazi pentru a explica ascensiunea partidelor de extremă dreaptă în Europa anilor 1990. Reacţia conservatorilor reflectă de fapt importanţa „roboţilor”. Ei aduc schimbarea, propunând o lume altfel.

De văzut dacă o astfel de lume poate fi mai bună. Până atunci însă, avem multe daruri de schimbat între noi.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 × 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te