Scoţianul vizionar. Povestea lui e povestea noastră


Distribuie articolul

Se naşte la Londra, într-o zi însorită, de august. Elev strălucit, urmează cursurile universitare la Oxford. Devine unul dintre cei mai activi şi pasionaţi istorici ai zbuciumatului început de secol XX. Seton-Watson nu doar va scrie istoria, ci o va anticipa, o va trăi şi o va face. Era un vizionar, un Jules Verne al geopoliticii. Pentru România, el se pune luntre şi punte, scrie şi dezbate chestiunea naţională şi o ajută când are mai mare nevoie de sprijin. Moare zdruncinat de crize şi bolnav de Parkinson. Dar lasă în urmă povestea lui, povestea noastră.

Copil singuratic şi introvertit, cu un tată mai mult ocupat cu afaceri şi o mamă cu sănătatea şubredă, Robert William creşte sub influenţa bunicului său pasionat de istorie. La zece ani se mută cu familia la Ayton, în Scoţia. De aceste locuri se va simţi legat toată viaţa; casa, grădinile şi pădurea de pe domeniu vor fi un paradis pentru el. După ce studiază istoria la Oxford, pleacă printr-un program pe care singur şi-l impune, să continue studiile şi să aprofundeze limbile, în trei mari capitale ale Europei: Paris, Berlin şi Viena. Astfel se va apropia tot mai mult de spaţiul german de răsărit, va fi interesat de Imperiul Habsburgic şi va ajunge să cerceteze micile naţiuni care dădeau semne de emancipare în estul Europei. Robert va fi prezent în mijlocul evenimentelor, va cunoaşte actorii principali ai politicii de atunci, va citi presa vremii şi va cunoaşte direct viaţa din Imperiu. Participă activ la evenimente şi scrie despre ce se întâmplă. Trimite articole la publicaţiile cele mai în vogă atunci în spaţiul britanic: The Daily News, The Times şi The Scotsman. Îşi alege un pseudonim, Scotus Viator – Scoţianul Călător. Nu întâmplător în latină.

Când poposeşte în Viena, preocuparea sa se axează pe soarta naţionalităţilor care trăiau în imperiu. Lui Seton-Watson i se părea extrem de importantă componenta etnică a acestui imperiu şi felul în care micile naţiuni încercau să-şi ceară drepturile. El întrezărea zorii revoluţiei de la 1918. Şi a pus umărul.

Robert William Seton-Watson

Seton-Watson şi românii

Chiar acesta este titlul unei cărţi despre istoricul britanic, scrisă de Cornelia Bodea şi Hugh Seton-Watson, fiul lui Robert William. Împreună au făcut o muncă titanică, dar fără de care povestea acestui om s-ar fi pierdut în anii de întuneric ai comunismului.

Pe scurt, Seton-Watson îşi începe cercetările de teren la începutul secolului trecut, în mijlocul unui imperiu căruia îi creştea temperatura cu repeziciune. Interesat de starea de fapt din imperiu, cunoaşte nemulţumirile studenţilor, ale muncitorilor, dar şi ale maghiarilor pe care la început îi admira pentru curajul lor de a lupta pentru libertate. Astfel că, în anul 1905, pleacă la Budapesta să-i întâlnească pe fruntaşii scenei politice maghiare. Îşi face cunoştinţe la Budapesta, dar pe măsură ce pătrunde mai adânc în intestinele imperiului descoperă tot mai multe nemulţumiri şi nedreptăţi în rândul naţiunilor ne-maghiare. „În 1906 ajunge pentru prima dată în Transilvania”, descrie Ana-Maria Stan cercetător la UBB, începutul acestei complicate şi pasionate relaţii a scoţianului cu românii. „A fost chemat de saşii care voiau să i se plângă de practicile maghiare din Imperiu. Saşii îi vorbesc pentru prima oară şi despre români şi soarta lor, care era şi mai crudă, despre privaţiuni şi abuzuri ale puterii. Tot saşii îi facilitează întâlnirile cu fruntaşii românilor. Seton-Watson se întâlneşte pentru prima dată cu Iuliu Maniu la Blaj. Apoi cu Goldiş la Arad. Dar nu la prima întâlnire se lasă convins. Goldiş i se pare rezonabil şi moderat, îi furnizează informaţii importante. Însă el va continua să cerceteze situaţia pe cont propriu. Va merge şi în Regat în anul 1909 – atunci face prima călătorie dincolo de Carpaţi – unde se va întâlni cu intelectualitatea română şi cea transilvăneană refugiată la Bucureşti. Îi va asculta cu atenţie pe toţi cu care va reuşi să se vadă, îşi va face o primă impresie, iar după ani de studiu şi cercetare amănunţită, după cultivarea îndelungă a acestor relaţii, Seton-Watson se va convinge şi se va ataşa cauzei românilor”, încheie tânăra cercetătoare descrierea succintă a acestei relaţii.

Cel mai bun

Întors în Marea Britanie, Seton Watson publică sub pseudonimul Scotus Viator un articol, „Ungaria la răspântie”- o necruţătoare radiografie a situaţiei din Imperiul Austro-Ungar. Preluat de presa maghiară şi rezumat apoi de „Tribuna”, autorul este descris ca „un tânăr docent care a studiat la Oxford şi care pătrunde cu o privire rece şi scrutătoare păienjenişul de minciuni al stăpânirii austro-ungare, după ce a studiat timp de un an şi jumătate la Budapesta şi Viena chestiunea compromisului austro-ungar”. În primăvara anului 1907 publică articolele şi studiile sale adunate într-un volum intitulat „The Futures of Austria-Hungary”, reacţie la o lucrare oficioasă care prezenta favorabil situaţia din Imperiu. După publicarea acestui volum, este considerat cel mai bine documentat şi mai priceput publicist şi istoric din spaţiul anglo-saxon pe problematica naţiunilor din estul Europei.

În iunie 1907 începe a doua călătorie de documentare în Ungaria în urma căreia va scrie: „Impresiile mele despre Ungria sunt acum mai puţin favorabile. Dacă am judecat corect, întreaga lor viaţă politică este coruptă şi putredă, iar construirea hegemoniei maghiare se prăbuşeşte încet, dar sigur”.

Acasă, continuă să studieze în biblioteci, să-şi caute şi de acolo surse. Îl cunoaşte pe George Moroianu de la Legaţia română de la Londra cu care va avea o strânsă prietenie. Acesta îi va traduce texte şi documente necesare studiului, îi va procura lucrări din bibliotecile din ţară, iar Seton-Watson va continua să descâlcească ghemul istoriei, astfel încât lucrările sale publicate ulterior să devină lucrări de referinţă în domeniu. Tot Moroianu îi pregăteşte şi vizita în Regat, în 1909.

Casa Ayton în care a locuit familia Seton-Watson se află în centrul unui parc privat, care se întinde în totalitate până la aproximativ 12,6 hectare. La vest de casă există un teren de tenis. Aici a fost oaspete Octavian Goga timp de şase săptămâni în 1910. Foto © Les Sikora, Scoţia

Scoţianul călător

La Bucureşti, tânărul publicist şi istoric britanic ajunge să-i întâlnescă pe Sextil Puşcariu, pe Slavici, Iorga, Brătianu. Merge şi la Iaşi unde-i cunoaşte pe Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, trece prin Botoşani şi Fălticeni şi face o călătorie cu pluta pe Bistriţa. Îi cunoaşte pe Marghiloman şi Take Ionescu. Acesta din urmă îi va spune că cea mai mare problemă a românilor era, fără îndoială, chestiunea transilvană. Scotus Viator va nota apoi: „dacă ar crede în succesul maghiarizării, s-ar retrage cu totul din politică, chiar aici, în Regat, căci n-ar mai merita să continue. Nu există român care să nu viseze la România Mare şi la unitatea de neam. În acelaşi timp, nu există în ţară nimeni cu un sâmbure de bun-simţ care să nu înţeleagă că acest lucru nu e posibil decât prin destrămarea Austro-Ungariei”.

Tot atunci, Scotus îl va întâlni şi pe Octavian Goga cu care va deveni bun prieten. În timpuri urâte, când Goga va avea probleme personale şi va fi atacat de presa de la Budapesta, el va fi găzduit, împreună cu soţia sa, de Seton-Watson în castel său din Scoţia. Relaţiile dintre cei doi vor continua multă vreme, întreţinute şi de o corespondenţă îndelungată, prin care se informau reciproc asupra situaţiei politice de la acea vreme.

În fine, cu ocazia acelei vizite, Seton-Watson este dus de prietenii săi la Castelul Peleş unde sunt invitaţi la dejun de Carol I şi astfel reuşesc să se cunoască. De altfel, Seton-Watson va fi cel care va reuşi să înţeleagă şi să le explice mai târziu britanicilor situaţia complicată a României în timpul Primului Război Mondial.

 Prietenia ca formă de istorie

Citind corespondenţa dintre Seton-Watson şi liderii români, politicieni şi oameni de cultură, poţi observa nivelul elevat de dialog şi comportament la care se ridica elita noastră, provocată de astfel de întâlniri şi de timpurile cărora trebuia să le facă faţă. Dar şi efortul pe care-l susţineau, devotamentul lor, faptul că erau toţi implicaţi în cauza naţională. Seton-Watson îi descrie pe rând, după ce-i cunoaşte: Iuliu Maniu – „înalt, plăcut, cu o faţă proaspătă şi mustaţă fină”, preotul Augustin Bunea – „genial, zâmbitor, dar energic şi foarte profund”, Vasile Goldiş – „o persoană extrem de rezonabilă şi de moderată”, Alexandru Vaida Voievod – „un adversar periculos, însă bun ca prieten”, Ionel Brătianu – „liniştit, rafinat, calm”, Octavian Goga – „un om cu talente, şarm şi energie enorme, deşi lipsit adesea de judecata politică”, mitropolitul Meţianu –  „un bătrân minunat, proaspăt şi viguros, cu o voce puternică”. Relaţiile britanicului cu elita românească, întreţinute de un dialog cald şi diplomatic purtat permanent, de încredere reciprocă, vor evolua spre o prietenie cum rareori se întâmplă în istorie.

În 1910, Octavian Goga aflat în vizită în Scoţia acasă la Seton Watson va descrie zilele petrecute acolo, impresiile sale despre cum arată viaţa occidentală. Duminică seara, gazda citeşte din Biblie în faţa tuturor curtenilor de la castel, adunaţi în sufragerie. „Aşa e în toate casele, la noi, obicei din bătrâni…” îi explică Scotus Viator. Iar Goga meditează cu tristeţe la obiceiurile şi tradiţiile spirituale care la noi n-au prins rădăcini, la vânturile care le-au tot spulberat, la stăpâniri străine care nu le-au lăsat să se clădească într-un fel propriu. În seara aceea, urcând treptele casei, Goga se simţea copleşit: „Mi se părea că sunt atât de singur pe lume, atât de învins şi fără sprijin în largul vieţii. Omul acesta de la Nord, cu calmul lui, cu vorba lui domoală şi cumpănită, m-a supus şi mi-a părut atât de mare în seara aceea”.

Sufrageria în care credem că Octavian Goga asista la lectura din Biblie a propietarului în faţa personalului angajat în fiecare duminică
seara. Foto © Les Sikora, Scoţia

Sărbătoare la Viena

În vara anului 1911, Seton-Watson se căsătoreşte cu irlandeza May Stack, care făcuse studii muzicale la conservatorul din Dresda şi avea „excelente abilităţi lingvistice”. La căsătoria lor, care a avut loc la Londra, a participat şi părintele Vasile Lucaciu, iar comunitatea românească a sărbătorit evenimentul, câteva luni mai târziu, la Viena, în martie 1912 în Sala Albă a hotelului Riedhof. Acolo au răsunat doine româneşti şi s-a discutat politică. Ziarele publicau ştirea despre eveniment la 14 martie 1912: „O grandioasă serbare românească la Viena” festivalul a fost organizat în onoarea lui Seton-Watson „omul de geniu si apărătorul intransingent al popoarelor oprimate” şi a soţiei sale şi, de asemenea, să celebreze restaurarea „solidarităţii românilor din Ungaria”.

„Desigur, puţine dintre succesele manifestării naţionale a românilor din Viena au fost atât de frumoase ca serbarea aranjată duminecă în onoarea genialului şi intransigentului apărător al popoarelor subjugate, «Scotus Viator» şi a tinerei sale soţii şi pentru comemorarea însemnatului fapt că s-a restabilit cu desăvârşire solidaritatea poporului românesc din Ungaria. Întreagă colonia şi tinerimea română s-a adunat cu prilejul acesta. A stăpânit un spirit ales, o dispoziţie festivă, şi această serată distinsă a fost vrednică de cei care au pregătit-o cu atâta atenţiune, de cei care au ţinut-o la acel nivel de demnitate, şi de ocaziunea solemnă care a provocat-o. Doctor Ciurcu predă doamnei un splendid buchet de flori, (..) şi la invitarea sa întreaga asistenţă cântă «Deşteaptă-te române»”. Relatarea acesta a apărut în „Românul” din 14/27 martie, 1912, autorul descriind cu amănunte tot ce s-a întâmplat acolo, în prezenţa unei „asistenţe strălucite, în salonul alb, împodobit cu flori al hotelului Riedhof.”.

Astăzi, hotelul Riedhof nu mai există, l-am căutat pe strada Wickenburgasse la numărul 15. Au trecut mai bine de 100 de ani de atunci, dar ce a rămas sunt ecourile acelei seri şi ale acelei prietenii din care, poate, s-a născut o ţară.

Noua Europă

În primăvara anului 1913 va vizita împreună cu soţia sa Balcanii, ocazie cu care va revedea şi Bucureştiul. Istoricul se va reîntâlni cu oamenii politici români , cu Brătianu, Iorga, Take Ionescu, va lua pulsul vieţii de aici, iar doamna Seton-Watson, primită cu căldură de societatea bucureşteană, va poza într-un costum tradiţional românesc.

La Londra, Robert Seton-Watson publica articole în care explica Occidentului politica din Balcani şi poziţia României. În 1914 face planuri pentru o nouă revistă în care să publice vocile noii Europe ( The The European Review) pe care el şi-o dorea.

În 1915, revine la Bucureşti, pentru zece zile, cu ocazia unei ispecţii în Serbia. Nu putea să plece fără să ştie ce gândesc prietenii lui români în momentele acelea cruciale. S-a întâlnit cu ei, iar Liga pentru Unitatea Naţională a Românilor a organizat un banchet în cinstea istoricilor britanici. Scotus a băut în cinstea „principiului naţionalităţilor în Europa şi mai ales pentru unitatea naţională a românilor”.

Război şi pace

Întors la Londra, va transmite concluzia sa oficialilor londonezi, că România „trebuie să primească garanţii de sprijin la Conferinţa de pace de la Paris de la statele occidentale pentru realizarea unităţii naţionale”. Va scrie articole prin care explica Occidentului situaţia României şi pleda pentru cauza ei naţională. Neobosit, pleda cu orice ocazie pentru un adevăr pe care-l descoperise în căutările lui, pentru o naţiune pe care o găsea mai puţin pregătită să-şi câştige singură drepturile. A ţinut conferinţe la Aberdeen, Edinburgh şi Glasgow. „În vara acelui an a pus bazele Şcolii de Studii Slavone, prima de acest fel în Marea Britanie. Iar în octombrie 1916 apare primul număr din The New Europe” revista proiectată cu câţiva ani în urmă. Mulţi aveau să-i mulţumească de-a lungul timpului pentru aceste iniţiative. În revista aceasta publică el însuşi articole care explică chestiunea românească, dar îi invită şi pe români. Nicolae Iorga va fi primul român care va semna în paginile ei, iar ecourile apariţiei unei astfel de publicaţii erau foarte favorabile în ţară, explică Ana Maria Stan, cercetător la UBB.

Tot el pune bazele Societăţii Anglo-Române, în decembrie 1917 pentru sprijinirea nefericitei şi bravei aliate din Orient.

Prin felul în care a susţinut reorganizarea Europei Centrale şi Sud-Estice, pe baza principului autodeterminării naţionale Seton-Watson a fost un precursor al ideilor progresiste, democratice.

Deşi nu a fost membru al delegaţiei oficiale britanice la Conferinţa de Pace de la Paris, scoţianul a fost una dintre cele mai bine informate persoane [în chestiunea româneasă] aflate în capitala Franţei în calitate de corespondent al ziarului Times.

A fost unul dintre cei mai bucuroşi oameni când România a reuşit să se întregească.

Ca unul care a contribuit la naşterea Noii Europe, Scotus a fost foarte afectat de Cel de-al Doilea Război Mondial. El susţinea că România trebuie să-şi recapete Transilvania, fără de care chestiunea românească nu poate fi rezolvată.

După război a deţinut încă cinci ani catedra de profesor de studii cehoslovace la Universitatea din Oxford, iar în 1946 a fost ales preşedinte al „Royal Historical Society”.

La 70 de ani s-a retras la locuinţa sa din insula Skye pe coasta de Nord-Vest a Scoţiei unde a murit doi ani mai târziu, la 25 iulie 1951, în ziua în care sărbătorea 40 de ani de căsnicie.

Universitatea Oxford unde Seton-Watson a studiat şi unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa pentru studiile despre Imperiul Habsburgic

Urmele sale

Robert William Seton-Watson este autorul primei istorii a românilor apărută în spaţiul anglo-saxon. „O istorie a românilor din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale” a fost tradusă şi în franceză, destul de repede după apariţie.

Dar în limba română ea a fost publicată doar în 2009 prin grija Muzeului din Brăila şi a lui Constantin Ardeleanu care a făcut munca de traducere după ediţia engleză apărută la Cambridge în 1934. Corneliei Bodea şi lui Constantin Ardeleanu îi datorăm aproape tot ce ştim astăzi în România despre acest mare prieten al nostru.

Seton-Watson a avut doi fii, Hugh şi Christopher. Amândoi au devenit istorici. Primul specialist în istoria Rusiei şi al doilea în cea a Italiei. Christopher s-a născut în acelaşi an cu România, în 1918. Când studia la Princeton, adesea mergea cu taxiul împreună cu Albert Eistein.

Hugh a lucrat la volumele „Seton-Watson şi românii” împreună cu Cornelia Bodea.

Clujul lui Watson

Seton-Watson a devenit cetăţean de onoare al Clujului în Transilvania, care a fost încorporată în România, în ciuda pretenţiilor Ungariei şi, în 1920, a fost aclamat oficial de Parlamentul României. Iugoslavia l-a recompensat cu o diplomă de onoare de la Universitatea din Zagreb, iar cehii i-au făcut un bust.

În iunie 1923 Seton-Watson primea titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Cluj. Cu această ocazie, a ţinut un discurs în care a spus: „Ţin să manifest speranţa că acei de cari depinde formarea României noi nu-şi vor pierde energiile cu sisteme de centralizare pe care le-ar putea prelua d-a gata din Vest. Ci vor adapta condiţiunilor moderne experienţa bogată şi precedentele numeroase din istoria acestei provincii cari le stau la îndemână. Din acestea s-ar putea învăţa pe de o parte metodele cari ar face posibil ca credinţe şi rase deosebite să trăiască în pace împreună; pe de altă parte, istoria dureroasă a rasei române din vechea Ungarie ar trebui să servescă de învăţătură a pericolului pe care îl poate aduce excluderea unei naţiuni de la drepturile şi privilegiile acordate altora.”

În martie 1929, Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii „Ferdinand I” a luat decizia de a-i acorda titlul de doctor honoris causa. Distincţia a fost anunţată la sesiunea solemnă din octombie 1930 care a sărbătorit a zecea aniversare a Universităţii. La această festivitate, nici el, nici colegul său, ziaristul Wickham Steed – devenit şi el un prieten al românilor, nu au putut fi prezenţi. „Ştim că venise criza şi treceau prin greutăţi financiare, probabil nu şi-au permis să vină, de aceea diplomele se află încă la noi, la Muzeul UBB”, spune Ana Maria Stan, cercetător.

Primul premiu pentru jurnalism

În toamna lui 1920, Societatea „Astra” îl numeşte pe Robert William Seton-Watson membru de onoare. În semn de mulţumire, acesta trimite o scrisoare în care-şi arată recunoştinţa, dar şi intenţia de a institui un premiu pentru jurnalism, „Scotus Viator”, în valoare de 2.000 de lei, pentru a încuraja presa liberă din România. Avea să fie primul premiu pentru jurnalism din România. „Iar primul jurnalist care va primi acest premiu va fi Ion Clopoţel, pentru contribuţia sa la ilustrarea revoluţiei din 1918”, mărturiseşte Ana Maria Stan descoperirea sa.

Kyle House din insula Skye, aici a murit Seton-Watson în 1951

În legătură cu acest subiect, ca şi în cazul vieţii mai puţin consemnate a lui Scotus Viator, foarte puţini istorici români se pricep sau se încumetă să vorbească. Despre Ion Clopoţel în schimb, aflăm că era un foarte harnic publicist din Ardeal. Încă din clasa a VII-a de liceu a debutat în „Românul” (Arad), aici, din vara lui 1912, fiind angajat redactor de către Vasile Goldiş, pentru ca în 1918-1919 să devină prim-redactor. I se încredinţează direcţia serviciului de presă al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La Braşov a condus, ca redactor-şef, „Gazeta Transilvaniei” (1919-1921) şi a fost redactor pentru Ardeal la „Adevărul” şi „Dimineaţa” (1921-1927), „Libertatea” şi „Lumea nouă”, director al ziarelor „Patria” (1927-1931) şi „Tribuna democrată” (1932); din septembrie 1938 este redactor la „România de Vest”. Între 1928 şi 1931 deţine deputăţia Făgăraşului. Se află printre cei care înfiinţează în 1924 revista „Societatea de mâine”, pe care o va conduce, ca editor şi redactor-şef. Preşedinte al Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat (1920-1936), iniţiază editarea „Almanahului presei române”. Deţine funcţiile de rector al Universităţii Libere din Braşov (1944-1946), director general în Ministerul Muncii (1947-1956), director al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti (1954-1959).

Hugh Seton-Watson, fiul, despre tată

„Robert William Seton-Watson (1879-1951) a fost activist politic şi istoric britanic. A funcţionat ca jurnalist, descoperind lupta popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar. Pentru meritele sale în susţinerea intereselor româneşti, a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1923) şi a fost cetăţean de onoare al Clujului (1923) şi doctor honoris Ccausa al universităţii din localitate (1929). Este autorul lucrării „O istorie a românilor din perioada romană până la desăvâşirea unităţii naţionale”.

Prin felul în care a susţinut reorganizarea Europei Centrale şi Sud-Estice pe baza principiului autodeterminării naţionale, Seton-Watson a fost „wilsonian” cu mult înainte de Wilson însuşi.

Robert William Seton-Watson şi cei doi fii ai săi Hugh şi Christopher,
amândoi vor deveni istorici. Christopher s-a născut în acelaşi an cu
România, în 1918. Când studia la Princeton, adesea mergea cu taxiul împreună cu Albert Eistein.

În condiţiile în care revoluţia bolşevică schimbase complet cursul războiului pe frontul de Est, iar România se vedea împinsă spre necesitatea încheierii unei păci separate, Scotus Viator (Seton-Watson) a încercat să explice publicului britanic situaţia ingrată a monarhiei române.

În acelaşi sens, Seton-Watson îi transmitea lui Iorga pe 22 februarie 1918 întreaga lui simpatie: „Ştim că România a făcut tot ce erea posibil şi a rămas pentru noi o prietenă şi o aliată, chiar şi în cazul în care va deveni victima forţei majore, din cauza laşităţii şi decăderii morale a unor elemente ruseşti. Chiar şi în acest caz, nu îmi pierd în niciun caz speranţa eliberării de sub tirania seculară.”

În martie 1918, Seton-Watson a fost transferat la „Departamentul de Propagandă în Ţările Inamice”, fiind responsabil împreună cu Wickham Steed, de propaganda destinată popoarelor din Austro-Ungaria, astfel, cei doi au jucat un rol semnificativ în organizarea la Roma, în luna aprilie, a Congresului naţionalităţilor oprimate, la care România a fost reprezentată de N. Lupu, S. Mândrescu, G. Mironescu şi D. Drăghicescu. Coloborarea cu românii a continuat şi în ultima fază a războiulu, mai ales după sositrea amicului său Moroianu în Occident şi mai buna organizare a coloniei româneşti din Marea Britanie şi Franţa, al cărei purtător de cuvânt a devenit Take Ionescu.

Iar când visul naţiunii române, în cele din urmă, s-a îndeplinit, atunci „când pregătirile încetaseră şi speranţele aproape dispăruseră”, „nimeni în Marea Britanie nu a fost mai încântat decât Seton-Watson la ştirea despre Adunarea Naţională de la Alba Iulia” (1 decembrie 1918) şi unirea Transilvaniei cu România. ( În „R. W. Seton-Watson şi românii”)

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te