Scrisoare din junglă

Este ora patru dimineaţa, mă trezesc destul de odihnit într-un întuneric de smoală şi încep la scară milimetrică aventura căutării telefonului meu, cu mâna întinsă pe pământul cald din jurul covorului pe care am dormit într-o baracă la marginea junglei.


Distribuie articolul

După ce am găsit telefonul, deschid camera ca pentru un selfie şi îmi verific buzele. Mai dormisem aşa, aiurea, prin păduri umede şi dimineaţa aveam buzele umflate, ciuruite, de femelele de ţânţari care mi-au băut sângele, străpungând pielea buzelor, prin locul în care bariera dintre mine şi lume e cea mai subţire şi vulnerabilă. Acum eram bine! Mă uit în jur pe pereţi şi caut să mulţumesc şopârlelor gecko care patrulează în sus şi în jos mâncând ţânţarii.

Rând pe rând se trezesc şi camarazii mei, suntem patru, ne înfăşurăm picioarele cu nişte apărători de piele groasă, peste bocanci şi pantaloni, ca să ne protejeze de muşcăturile şerpilor, şi pornim cu frontalele aprinse pe o cărare îngustă în junglă. Şerpii veninoşi din pădurea în care intrăm ajung uneori şi până la 2 m, deci nu e greu să îi vezi şi să te fereşti de ei, jambierele nu erau ca să ne ferească de şerpii adulţi, ci de cei mici, care au numai jumătate de metru. E mai greu să îi vezi şi sunt cei mai periculoşi. Dacă adulţii, atunci când muşcă, pot controla cantitatea de venin injectată, tinerii nu au acest exerciţiu şi într-o singură muşcătură injectează tot veninul din glande, care în câteva minute doboară la pământ un om în toată firea.

Am mers o vreme până când au început să se vadă zorii printre frunzele cupolei de deasupra noastră. Ne-am făcut un loc în care să instalăm tabăra, o folie de rafie întinsă pe frunze. Acolo urma să inelăm şi să recoltăm probe de la păsările pădurii. Colegii mei de la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro studiau relaţia dintre păsările colibri şi plantele din jur şi comparau variabilitatea genetică a păsărilor din pădurea de pe continent cu cea a celor din insula aflată la 15 km de noi, în Atlantic.

Pădurea Atlantică

Pădurea Atlantică

Lumina dimineţii a început să devălmăşească în jurul meu jungla, dizolvând ceaţa de întuneric ce o acoperea. Nu eram orice junglă, eram în Pădurea Atlantică.

Păşeam cu grijă pe fiecare metru, căci din jungla asta fiecare metru contează atâta vreme cât din toată câtă a fost cândva în America de Sud au mai rămas astăzi între 8 – 12 procente! Brazilia, în mare parte, conturează în graniţele ei două tipuri generale de junglă. Pădurea Amazoniană, care se devălmăşeşte în mlaştina Amazonului, în nordul ţării iar, de la malul mlaştinii, înspre Sud, pe coasta Atlanticului se întindea cândva Pădurea Atlantică. O junglă umedă, dar nu inundată, asemenea celei din Amazonia. Pădurea Atlantică e tipică prin modul în care s-a extins în milioane de ani înspre sudul continentului, trecând din zonele tropicale în cele subtropicale, acolo unde precipitaţiile nu sunt atât de abundente, dar evolutiv a găsit o modalitate prin care să menţină mereu solul umed.

Dacă în timpul sezonului ploios apa îmbibă solul şi urcă prin trunchiurile copacilor la frunze, în timpul sezonului secetos, solul îşi ia umezeala din ceaţă. Ceaţa care vine de peste ocean învăluie coronamentul arborilor, frunzele lor absorb apa din ceaţă şi o trimit prin trunchi înspre rădăcini si o eliberează în sol. Astfel, de-a lungul evoluţiei, speciile de plante din Pădurea Atlantică s-au adaptat şi îşi folosesc rădăcinile pentru a absorbi apa din sol şi frunzele pentru a absorbi apa din cer, crengile copacilor cu frunzele lor, în sezonul secetos sunt nişte rădăcini crescute în înaltul cerului.

Din momentul în care europenii au descoperit şi colonizat Brazilia şi până astăzi, am tăiat continuu pădurea. I-am vrut lemnul ca să ne construim jungle urbane şi solul pentru agricultură. Dincolo de asta am defrişat zone imense ca să facem loc de păşunat cirezilor de vite pe care le-am dus cu noi. Astfel am făcut să dispară 90% din junglă, o junglă în care trăiesc mii de specii de animale endemice, unice în lume, care nu se mai găsesc în alte locuri.

Tragedia acestei păduri este că cele câteva procente care au mai rămas nu sunt compacte, sunt fragmente de pădure, unele dintre ele atât de mici, încât nu pot să mai susţină populaţii de animale dintre prădători de vârf, cum sunt jaguarul sau harpia, ori care au nevoie de teritorii largi pentru a satisface nevoile lor ecologice, aşa cum sunt tapirii şi multe alte specii. Chiar şi astăzi, după ce a fost declarată Rezervaţie Mondială a Biosferei, pădurea continuă să dispară, ştirbită de extinderea localităţlor.

Fiind o rezervaţie mondială, asta înseamnă că responsabilitatea conservării ei priveşte întreg mapamondul, căci soia cultivată pe milioanele de hectare de cicatrici ale junglei hrăneşte animalele din fermele Americii de Nord şi ale Europei.

Umblând prin pădure, am găsit în mijlocul junglei o cultură de bananieri. Era evident ilegală. Asemenea unui vierme începem să mâncăm jungla din interior, căci dacă acum câţiva zeci de ani am tăiat pădurea dinspre margine ca să cultivăm banane, solul vechilor culturi s-a sărăcit şi nu mai dă rod. Pentru că este ilegal să o tăiem, ne ascundem în ea şi o defrişăm din interior. Asta se întâmplă şi în pădurile noastre, din România, când exploatările forestiere la ras sunt ascunse de o bandă de arbori lăsată intactă la marginea pădurii, ca să mascheze prada făcută.

Colibri şi florile

Eram în mijlocul junglei, o junglă care în ochii mei era imensă cât un univers şi care avea în ea o forţa arhetipală a Big Bangului, dar care, paradoxal, în realitatea nu era decât metafora unei flori crescute în calea unei autostrăzi. Din inima junglei mi-am amintit cum mai e puţin şi populaţia globului ajunge la 8 miliarde de oameni, cum nevoile noastre sunt din ce în ce mai multe şi mai variate. Lipsa unei satisfacţii emoţionale ne trimite, mai mult decât ar fi firesc, la cumpărături, golim rafturi ca să umplem golul nostru existenţial. Societatea a făcut din noi nişte consumatori de top, care au mereu nevoie de resurse noi si multe. În fiecare zi, fiecare dintre noi, direct sau indirect, fără să ne dăm seama, consumăm o bucată din junglă.

Dacă pentru mine, conştientizarea situaţiei în care suntem noi, oamenii, în raport cu viul sălbatic din jurul nostru, a venit din mijlocul junglei, tot jungla este cea în care am căutat un răspuns sau o soluţie la catastrofa pe care începeam să o pricep şi în care eram implicat direct.

În cele câteva zile, am avut privilegiul să mă întâlnesc cu două specii de păsări colibri, una dintre ele endemică pentru Brazilia. Între pasărea endemică şi floarea de Heliconia exisă o relaţie specială, cultivată de milioane de ani de evoluţie. Dacă majoritatea păsărilor colibri „sărută” florile mai multor specii de plante, pasărea întâlnită de mine preferă, uneori exclusiv să bea nectarul florilor de Heliconia.

Colegii de la Universitatea de Stat din Rio urmăresc această relaţie dintre floare şi pasăre de multă vreme. Au constatat că păsările colibrii caută însetate flori de Helicona, evitând florile celorlalte specii de plante. Astfel, de-a lungul timpului, ciocul lor a evoluat atât de mult, încât poate să ajungă la glandele de nectar ascunse din mijlocul florii şi să îl consume fără probleme. Dar, de curând, au observat că o anumită specie de muscă îşi depune ouăle din care ies larve, în floarea de Heliconia. Florile astfel infestate de larvele de muscă sunt evitate de păsările colibri. Păsările au nevoie să mănânce mult nectar în timpul unei zile, datorită faptului că acest tip de hrană se metabolizează repede. Dacă în periplul lor găsesc succesiv numai flori infestate de Heliconia, le evită, şi împinse de foame încep să se hrănească şi din florile altor specii.

Floarea de Heliconia

Pe termen scurt, faptul că muştele infestează florile are un efect negativ pentru colibri, constituind o presiune pe sursa de hrană. Dar pe termen lung, din punct de vedere evolutiv, reprezintă un avantaj atât pentru pasăre cât şi pentru floare. Dacă nu ar fi musca să reducă presiunea coevolutivă dintre aceste două specii, atunci pasărea colibri s-ar hrăni doar cu nectar de Heliconia şi ar deveni în timp dependentă atât fiziologic, cât şi în ceea ce priveşte forma ciocului, de florile de Heliconia. Dacă, din varii motive, Heliconia dispare ca specie atunci, datorită codependenţei dintre cele două o să dispară şi pasărea colibri. Astfel, musca, prin presiunea pe care o face, „forţează” pasărea să exploateze şi nectarul altor specii de floare, îi lărgeşte nişa trofică, crescând astfel şansele de supravieţuire ale speciei.

Fără să ne dăm seama, noi suntem dependenţi de natura din jurul nostru, natură pe care o exploatăm şi o punem în pericol datorită faptului că am devenit consumatori compulsivi de resurse neregenerabile. Cumpărăm hrană în exces, pentru care tăiem păduri ca să o cultivăm sau ca să cultivăm hrana pentru animalele cu care umplem fermele, uzăm inconştient cantităţi imense de apă şi ardem combustibili fosili, nu doar în deplasările noastre, dar şi în transportul bunurilor pe care le uzăm repede şi le înlocuim fabulos de rapid.

Poate că drama „viului” din pădurea atlantică ar trebui să pună presiune pe conştiinţa noastră şi să ne facă să ne extindem universul resurselor noastre dincolo de ceea ce înseamnă „achiziţii de bunuri”. Poate că exploatând şi alte nişe ale existenţei noastre, vom reduce din consumul de bunuri neregenerabile şi vom fi mai împliniţi şi fericiţi, în mijlocul unei plante pe care nu o mai distrugem. Poată că, am putea reduce timpul de cumpărături şi l-am putea investi în planul existenţial format din relaţiile pe care le avem cu oamenii dragi nouă, poate că am putea să ne luăm o parte din satisfacţia vieţii din cultivarea unor relaţii autentice, puternice şi creative cu ceilalţi.

Poate că ar trebui să investim energie şi resurse în sănătatea corpului nostru, în sport şi mai puţin în hainele care îl acoperă. Bucuria şi satisfacţia pe care o căutăm toţi pot să vină şi din cultivarea minţii şi conştiinţei noastre, din planul imaginar şi metafizic al existenţei noastre, plan cu care ne putem intersecta în mijlocul naturii, în răgazul unei zile sau în lumea unei cărţi. Toate aceste „specii de plante magice” ne pot oferi nectarul cu care să ne potolim setea, setea noastră, a societăţii de consum în care am evoluat, sete pe care nu mai putem să ne-o liniştim oricât am cumpăra din mall cantităţi impresionate de resurse care, pentru a fi generate, distrug natura în care trăim.

Din cele 8 miliarde de oameni, câţi suntem pe pământ, doar câteva mii au conştientizat tragedia care stă să pice, ca o ghilotină, lăsată de specia noastră peste jungla care acum câteva milioane de ani ne-a fost casă. Ceilalţi ne-am ascuns între betoane, am crescut între ele şi ne-am însuşit educaţia unui sistem economic şi social, care ne îndeamnă la consum. Stăm pitiţi în spatele geamurilor din mall şi, când auzim de junglă, ne încearcă un sentiment exotic de necunoscut şi curiozitate, dar şi o stare de teamă, vecină cu frica de moarte.

Autorul, în miezul junglei

Ca să vă liniştesc angoasa pe care v-am stârnit-o cu gândurile mele, de aici, din mijlocul junglei, v-am trimis scrisoarea asta să vă îndemn, dacă vă faceţi griji pentru viaţa mea, să staţi liniştiţi, nu o să păţesc nimic şi o să ajung acasă viu, căci nu jungla ucide oamenii, ci oamenii ucid jungla!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five + twelve =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te