Securitate şi apărare europeană, un exerciţiu de imaginaţie în care NATO nu există

Este Europa pregătită să facă faţă, concomitent, unei ameninţări clasice şi uneia asimetrice? Agresiunea rusă în Ucraina şi suita de atacuri teroriste din Franţa au adus această întrebare pe agenda de securitate europeană, generând, de asemenea, multiple alte direcţii de dezbatere, unele noi, altele derivând din proiecte mai vechi.


După şocurile iniţiale generate de noi atentate teroriste şi tensionarea relaţiilor cu Rusia pe fondul conflictului armat din estul Ucrainei, oficialii de la Bruxelles, instalaţi după jumătatea anului 2014, şi-au găsit „ritmul instituţional” şi se declară pregătiţi să revizuiască şi să creeze proiecţiile strategice pentru următorii 5 ani în sfera securităţii, atât pe dimensiunea internă, cât şi pe cea regional-globală.

Un astfel de demers este, mai întâi, „o obligaţie profesională”: orice guvernare nou numită sau aleasă îşi fixează direcţiile de acţiune pe perioada mandatului. La fel de adevărat este şi faptul că dimensiunea apărării şi securităţii comune a fost una secundară în construcţia europeană încă din primii ani ai dezvoltării sale, chiar şi prin simplul motiv că aceasta a fost orientată spre integrarea economică şi socială a cetăţenilor europeni.

2015 va aduce aspecte noi în politicile de securitate europene nu doar din cauza contexului de securitate abrupt, în care pericolele vin atât din interiorul Uniunii, cât şi din afara construcţiei comunitare, ci şi pentru că a ajuns la maturitate o serie de proiecte şi documente programatice pe termen mediu şi lung, majoritatea acestora fiind dimensionată a funcţiona pe parcursul legislaturii care le-a creat.

Care sunt reperele pe care factorii de la Bruxelles ar trebui să le ia în considerare la realizarea noului cadru de securitate, cât de mult ar trebui să se schimbe actuala arhitectură instituţională, normativă şi acţională? Pentru a răspunde la aceste întrebări ar trebui mai întâi „o demistificare” a modului în care UE şi statele membre au gestionat problematica de securitate specifică spaţiului european până în prezent.

NATO, o alianță pentru liniștea Occidentului

NATO, o alianță pentru liniștea Occidentului

O scurtă istorie a apărării şi securităţii comune europene înainte de 1989

După cel de-al doilea Război Mondial, politica europeană de securitate şi apărare a avut o evoluţie de tip bulgăre de zăpadă, fiecare moment nou construindu-l pe cel de dinaintea sa, cu puţine modificări de substanţă în ceea ce priveşte obiectivele strategice şi interesele comune ce trebuie apărate. Această evoluţie relativ liniară a fost în mare parte favorizată, până în 1989, de incrementalitatea celor două blocuri ideologice, Occident versus comunism, existenţa NATO drept garant al securităţii europene şi achiesarea comunităţii europene la valorile universale în sfera apărării şi scurităţii, tezaurizate de ONU.

Un prim cadru comun propriu spaţiului european a fost Tratatul de colaborare economică, socială şi culturală şi de autoapărare colectivă, semnat în 1948 de către Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxembourg – Tratatul de la Bruxelles.

În 1954, acesta a fost modificat, devenind Uniunea Europeană Occidentală – Western European Union/ WEU – o alianţă defensivă în care au intrat, alături de statele fondatoare ale Tratatului de Bruxelles, şi Germania, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania. Bazată pe principiul cooperării şi asistenţei mutual militare în faţa unei agresiuni externe, WEU a fost, până în 2011, un important forum de consultări şi dialog pe probleme de apărare şi securitate, care a generat dezvoltări lente, dar importante în politicile europene. Abia în 1984, la Roma, statele membre ale WEU au consemnat necesitatea lărgirii scopului şi ariei de acţiune dinspre interiorul comunităţii paneuropene către securitatea din alte regiuni. Prima iniţiativă efectivă s-a derulat în 1987-1988 – operaţiunea de deminare a Strâmtorii Hormuz -, iar următorul pas major, constituirea Misiunilor Petersburg, a avut loc în 1992.
Această stare de fapt reflecta însă doar stabilitatea la nivel macro a Europei, pentru că la nivel naţional situaţia era mult diferită.

Franţa şi Olanda se confruntau, pe teritoriul propriu, cu mişcări naţionaliste din colonii sau foste posesiuni, Italia era afectată de puternice curente fasciste (Ordine Nuovo) şi comuniste (Brigăzile Roşii), în Grecia şi Belgia se manifestau grupări marxiste, precum 17 Noiembrie, respectiv Celulele Combatante Comuniste. Marea Britanie dovedea serioase breşe de securitate ce permiteau IRA să provoace numeroase atentate teroriste, Spania experimenta din plin fenomenul insurgenţei basce, coagulate în jurul ETA. Peste aceste ameninţări cu rădăcini autohtone, grupări din Orientul Mijlociu, precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Septembrie Negru sau Organizaţia Abu Nidal, au găsit în spaţiul european locul propice pentru a se face cunoscute întregii lumi, prin atentate mai mult sau mai puţin răsunătoare. Septembrie Negru, spre exemplu, în perioada 1971-1973, a pus în practică atentate teroriste în Marea Britanie, Germania, Olanda, Austria, Grecia şi Italia.

104 SINTEZA # 15, aprilie 2015 W A R T I M E S n După cel de-al doilea război mondial, politica europeană de securitate şi apărare a avut o evoluţie de tip bulgăre de zăpadă

După cel de-al doilea război mondial, politica europeană de securitate şi apărare a avut o evoluţie de tip bulgăre de zăpadă

 

Pe lângă istoricul bogat al fenomenului terorist se numără şi alte riscuri şi ameninţări considerate a fi, încă, emergente sau asimetrice, dar care au însă, din perspectivă istorică, o persistenţă de decenii pe agenda publică europeană.

Problemele economice nu au ocolit Europa nici înainte de turbulenţele globale începute în 2008, fiind notabile efectele produse de criza energetică din anii 1970 – 1980. În Marea Britanie, criza bancară din perioada 1973-1975 a generat un deceniu de recesiune, doar măsurile drastice luate de Cabinetul Thatcher, venit la putere în 1979, reuşind să transforme „bolnavul Europei” într-un „miracol economic”. Experienţe negative pe segmentul bancar au avut şi Finlanda şi Suedia în anii ’90.

Problematica socială – în care includem şi efectele nocive ale migraţiei ilegale şi demografiei în declin – are poate cel mai bogat istoric în spaţiul european, însă importanţa acordată acestor fenomene a fost diferenţiată de condiţiile specifice regiunii ori fiecărui stat în parte. Mai puţin conta pentru Mare Britanie faptul că Italia, Grecia şi Spania cheltuiau sume importante pentru contracararea fluxurilor migratorii din spaţiul nord-african, aşa cum era puţin relevant pentru Italia faptul că ţările nordice aveau o populaţie îmbătrânită care punea presiune pe sistemul de asistenţă socială.

Pe dimensiunea de luptă împotriva ameninţărilor asimetrice, statele vest-europene au avut, aşadar, o experienţă bogată, pe care au contabilizat-o însă preponderent în plan intern şi mai puţin la nivel paneuropean. Şi-au creat şi au pus în practică mecanisme flexibile de apărare împotriva şocurilor interne. Dincolo de Cortina de Fier, şi regimurile autoritariste au creat, la rândul lor, mecanisme solide de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor asimetrice, la fel de eficiente, însă rigiditatea şi caracterul puternic centralizat al sistemului de securitate şi-a dovedit limitele în timpul revoluţiilor consecutive care au dus la căderea regimurilor protejate de Moscova.

Este însă adevărat că pericolul iminent al izbucnirii unui conflict militar convenţional era extrem de redus în Europa, ambele tabere ideologice fiind mulţumite multă vreme să se consolideze în spatele liniei de demarcaţie europene convenite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. URSS şi SUA, într-un ciudat joc de strategie, au fost preocupate a se confrunta indirect în spaţiul asiatic, latino-american şi african ori a tatona capacitatea de reacţie a Chinei, o stea geopolitică aflată în creştere.

Războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan şi Orientul Mijlociu (Iran-Irak, Israel-Egipt etc.) au consumat extrem de multe resurse puse la bătai de Moscova şi Washington.

Asta nu înseamă că statele europene nu au participat la conflicte convenţionale sau aflate la limita convenţionalului, în afara spaţiului european, în care au testat capabilităţile militare şi au menţinut „în formă” militarii în mediul real de luptă.

Cabinetul Thatcher, venit la putere în 1979, a transformat Marea Britanie din „bolnavul Europei” într-un „miracol economic”

Cabinetul Thatcher, venit la putere în 1979, a transformat Marea Britanie din „bolnavul Europei” într-un „miracol economic”

Momentum-uri contemporane ale securităţii şi apărării comune europene

Adevăratele provocări de securitate au venit însă în 1989, cînd Europa de Est s-a sfărâmat în zeci de piese de domino care mai de care mai dificil de gestionat. Au apărut alte nevoi de securitate şi apărare, noi actori cu interese şi valori diferite, un nou context regional şi internaţional, care au impulsionat statele europene să regândească necesitatea asigurării securităţii proprii în cadrul mai larg al securităţii europene.

După 1989, moment T0 al redefinirii securităţii europene, UE a avut 5 „guverne” diferite: Delors (1985-1995), Santer (1995-1999), Prodi (1999-2004), Barroso (2004-2014), Juncker (2014-prezent), fiecare cu propria agendă, însă cu o viziune similară asupra asigurării climatului de stabilitate internă a Uniunii. De la o Comisie la alta, procesului de coagulare a ideii de securitate şi apărare comună i s-a imprimat o viteză superioară, dar şi dimensiuni acţionale concrete, iar iniţiativele de realizare în comun a apărării şi securităţii au căpătat tot mai multă forţă, claritate şi susţinere naţională. Au contribuit la această tendinţă şi angajamentele ferme ale statelor care au preluat succesiv preşedinţia UE, prin plasarea pe primele poziţii de pe agenda semestrială a Uniunii a problematicii apărării şi securităţii.

În cele 3 mandate pe care le-a deţinut, Comisia Delors nu a avut un portofoliu dedicat gestionării securităţii europene, deşi a traversat una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă a Europei, de reconfigurare fizică şi ideologică profundă, marcată de numeroase provocări generate de adaptarea statelor central şi est-europene nou intrate în “clubul democraţiei”. Accentul a fost pus pe consolidarea internă a comunităţii europene, pe stabilirea fluxurilor integrate dinspre şi către Bruxelles, în special cele economice şi financiare. Strategia a fost una absolut normală, în condiţiile în care era iminentă aderarea la Uniune a unui nou val de state, dar şi acomodarea socială şi economică a fostelor ţări comuniste care deja îşi anunţaseră intenţia de a deveni, la un moment dat, parte a constructului paneuropean. Abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht, Cabinetul Delors a stabilit, ca pilon principal, Politica externă şi de securitate comună/ PESC.

A urmat criza din fosta Iugoslavie şi, după acumulări cantitative şi calitative succesive, în timpul „Guvernului” Sander, PESC a căptat noi valenţe, prin Tratatul de la Amsterdam (1997), concomitent cu înfiinţarea, la Summit-ul de la St Malo (1998, ca angajament franco-britanic) şi operaţionalizarea (începând din 1999) Politicii europeane de securitate şi apărare/ PESA. Au apărut, pe rând, instituţii, fluxuri de decizie, planuri de acţiune şi capabilităţi, UE căpătând curajul şi experienţa acţiunii conjugate militar-civil în vecinătatea apropiată.

Cu toate acestea, şi pentru UE, momentul septembrie 2001 a fost unul al „trezirii” la realitate. Sub coordonarea lui Javier Solana, primul ocupant al funcţiei de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună, Comisia Prodi a extins PESA, în 2002, şi asupra luptei împotiva terorismului global. Prin semnarea acordului „Berlin Plus” s-a făcut un nou pas în direcţia conjugării eforturilor comune de apărare şi al asigurării interoperabilităţii statelor membre, în condiţiile în care nu toate ţările membre ale UE fac parte şi din NATO. Au fost adoptate Strategia Europeană de Securitate şi Strategia UE privind combaterea proliferării Armelor de Distrugere în Masă (2003), s-a rafinat concepţia de apărare şi securitate (2004, Obiectivul Global al UE adoptat la Helsinki, Clauza de solidaritate), a fost creată Agenţia Europeană de Apărare (2004), s-au formulat coduri de conduită şi standarde pentru procedurile de instruire, sprijin şi certificare. S-a făcut saltul de la abordarea cantitativă a capabilităţilor militare la cea calitativă, pe fondul unei mai bune orientări strategice, fiind avute în vedere atât ameninţările simetrice, cât şi cele asimetrice. Atentatele teroriste din martie 2004 de la Madrid nu au fost, în aceste condiţii, chiar o surpriză strategică, cu atât mai puţin cele care au urmat, începând din 2005, pe teritoriul altor state europene.

„Soldaţii” Statului Islamic sau Al-Qaeda care atacă obiective şi cetăţeni europeni, pe teritoriul UE, pot fi consideraţi acum beligeranţi, într-un conflict asimetric

„Soldaţii” Statului Islamic sau Al-Qaeda care atacă obiective şi cetăţeni europeni, pe teritoriul UE, pot fi consideraţi acum beligeranţi, într-un conflict asimetric

În plus faţă de predecesoarele sale, Comisia Barroso, numită în noiembrie 2004, a completat cadrul strategic de apărare şi securitate cu Strategia contrateroristă, în 2005, a revizuit Strategia de securitate, în 2008, introducând printre ameninţările directe şi atacurile cibernetice, problematica de mediu şi energetică, şi, mai ales, a impulsionat stakeholderii din industria europeană de apărare pentru a contribui la securizarea şi creşterea capabilităţilor statelor UE, inclusiv prin proiecte ce vizează activitatea militară în spaţiul cosmic. Prin numeroase directive, planuri de acţiune, documente strategice („Pachetul pentru apărare” adoptat în 2007), s-a încercat crearea cadrului de referinţă pentru armonizarea capabilităţilor militare, însă lacunele serioase în ceea ce priveşte industria de apărare europeană nu pot fi depăşite pe termen scurt. Piesa de rezistenţă a mandatului Barroso o constituie însă Tratatul de la Lisabona, din 2009, care include atât clauza de solidaritate, cât şi pe cea de asistenţă mutuală.

Comisia Juncker a debutat sub auspicii extrem de dificile. Mai mult ca oricând, apărarea comună a devenit şi o necesitate, în condiţiile în care, deşi mediul de securitate şi factorii care concură la destabilizarea acestuia s-au multiplicat şi diversificat exponenţial, documentele programatice au fost updatate foarte rar ori deloc în ultimii 10 ani: Strategia contrateroristă a UE datează din 2005, cea europeană de securitate din 2003 – revizuită în 2008 -, cea de securitate internă – 2010. Factorii de decizie de la Bruxelles au anunţat, până în prezent, doar faptul că o nouă strategie pentru securitate internă – European Agenda on Security – urmează a fi adoptată în prima parte a anului 2015, pentru următorii 5 ani.

Gestionarea integrată a securităţii şi apărării europene

Aşadar, problematica extrem de complexă ce trebuie gestionată integrat nu este neapărat una inedită, ci în cea mai mare parte moştenită încă dinainte de crearea Uniunii Europene. Diferenţa o face însă modalitatea în care acestea fuzionează şi se condiţionează reciproc, într-o reţea de ameninţări şi riscuri difuze şi directe în care mărimea nodurilor fluctuează permanent. În atare situaţie, graniţa dintre domeniile apărare, care presupune răspunsul la ameninţările venite din partea unor actori externi şi implicarea actorilor militari, şi securitate, care necesită utilizarea moderată a forţei, cu implicarea actorilor din sfera ordine publică şi protecţie contra dezastrelor, s-a estompat în timp.

Capabilităţi specifice unui domeniu sunt acum folosite pentru contracararea ameninţărilor specifice celuilalt. „Soldaţii” Statului Islamic sau Al-Qaeda care atacă obiective şi cetăţeni europeni, pe teritoriul UE, pot fi consideraţi acum beligeranţi, într-un conflict asimetric, într-un spaţiu de luptă nedefinit de frontiere fizice. La periferia UE se derulează un conflict militar în care sunt angrenate mijloace specifice ameninţărilor Astfel că nu surprinde că, nu mai demult de începutul anului 2015, pe fondul ameninţării teroriste din Franţa şi Belgia, armata naţională a fost chemată să asigure climatul de stabilitate internă. Nu este exclus ca imaginea militarilor patrulând pe străzile Bruxelles-ului să devină „o nouă normalitate”, mai ales că, la unison, experţii pe probleme de securitate au repetat că atentate similare vor mai avea loc în spaţiul european.

Dintr-o altă perspectivă, pot fi privite diferendele statale care conduc la conflicte deschise, precum cel din Ucraina în prezent. În esenţă, problema ucraineană nu este una care să vizeze în mod sistemic Uniunea Europeană. În fond, Ucraina nu este stat membru al UE, a avut 20 de ani la dispoziţie să îşi clarifice orientarea strategică către est sau vest, aşa cum au făcut-o, de multă vreme, vecinele sale România, Ungaria şi Polonia. Sunt puţini cei care, obiectiv vorbind, s-au gândit că statuarea fără echivoc a parcursului european al Kievului nu va genera o reacţie violentă din partea Moscovei.

Industria europeană de apărare angajează peste 400.000 de persoane în mod direct şi generează peste 900.000 de alte slujbe în mod indirect

Industria europeană de apărare angajează peste 400.000 de persoane în mod direct şi generează peste 900.000 de alte slujbe în mod indirect

După Crimeea, menită a fi un semnal puternic pentru Kiev de a mai aştepta până să se rupă definitiv de Federaţia Rusă, stimularea separatismului în vestul ţării nu reprezintă altceva decât „pedeapsa” concretă pe care Moscova o aplică Ucrainei. Din nefericire, UE nu are nicio putere de a inteveni decisiv în această ecuaţie, juridică, diplomatică sau militară. Cazul Ucraina reprezintă, din acest punct de vedere, un test important pentru afirmarea Uniunii ca actor major în sistemul internaţional de securitate – dacă va reuşi să influenţeze lucrurile în Ucraina în faţa unei Rusii atât de determinate să îşi apere „moştenirea istorică”.

Instrumente de putere

De la crearea sa, UE a dus o luptă pe fronturi multiple, la un nivel fără precedent şi cu eforturi extraordinare, preponderent politice şi economice, nu şi militare, lăsând această misiune în sarcina NATO. Sunt create instrumentele legislative şi mecanismele de comandă şi control, însă lipseşte gândirea strategică cu privire la apărarea colectivă şi instrumentele prin care statele să fie „constrânse” să contribuie la punerea sa în practică. Iar fără o strategie a apărării comune, cea a securităţii europene este incompletă.

Apărarea şi asigurarea securităţii naţionale sunt considerate şi acum, la nivelul UE, atribute ale suveranităţii statelor, iar deciziile privind modalitatea de înzestrare şi acţiune sunt luate individual. Organismele suprastatale europene au doar rol coordonator şi integrator al capabilităţilor pe care statele membre le deţin. Concepte precum pooling&sharing, împrumutate din filosofia NATO şi stimulate de problemele financiare şi economice experimentate în timpul crizei globale din 2008 au avut, până în prezent, o rezonanţă puternică la nivel mediatic, dar o eficienţă redusă, în plan acţional. Bugetele pentru apărare sunt inegale, iar interesul statelor de a contribui la apărarea comună depinde, în mare măsură, şi de poziţia lor geografică, dar mai ales de relaţiile comerciale.

Nivelul de interoperabilitate, chiar dacă nu este unul excelent, se perfecţionează continuu, cu sprijinul NATO, în special pe latura gestionării crizelor şi efectelor dezastrelor naturale.

Industria europeană de apărare angajează peste 400.000 de persoane în mod direct şi generează peste 900.000 de alte slujbe în mod indirect (populaţia UE fiind de aproximativ 505 milioane de cetăţeni), cu o cifră de afaceri de 96 de miliarde de euro în 2012 şi exporturi de 23 de miliarde de euro în 2011.

Piaţa europeană de profil, centrată pe înaltă tehnologie, este însă fragmentată.

Ideea înfiinţării unei armate europene, reluată de Juncker în contextual actual de securitate, este de natură a dinamiza o serie de dezbateri publice cu privire la securitatea europeană, raporturile UE-NATO şi angajamentele pe care statele membre şi le asumă în această direcţie, sensibilă pentru că vizează atribute naţionale ce nu pot fi transferate prin principiul subsidiarităţii către Bruxelles.

În schimb, Rusia a avut, în tot acest timp, o altă agendă, care, deşi a profitat oligarhilor şi au generat vulnerabilitate sistemică, au creat o infrastructură militară foarte influentă, pe care a perfecţionat-o în lupta împotriva terorismului intern, în care a acţionat în manieră integrată alături de forţele de ordine şi cele de intelligence. Industria militară a absorbit resurse financiare enorme, Rusia fiind una dintre puţinele ţări care îşi permite să creeze ceea ce se numeşte „o economie de război”, din uzinele din domeniul apărării ieşind pe bandă tot arsenalul necesar unei armate naţionale, de la gloanţe şi bocanci la submarine nucleare şi sateliţi de spionaj. Angajează aproximativ 2,5 milioane de persoane (dintr-o populaţie de aproximativ 143 de milioane de oameni) şi aduce venituri de „doar” 12 miliarde de dolari în 2012. Accentul este pus pe cantitate şi proiectarea unor puternice capabilităţi de disuasiune, precum şi pe poziţionarea strategică pe pieţele care generează venituri sigure şi pe termen lung. Există un singur buget, un centru de comandă şi control, o doctrină singulară, acelaşi interes naţional.

Provocarea deschisă la război pe care Vladimir Putin a făcut-o Ocidentului prin anexarea Crimeei este doar cea mai recentă din şirul de acţiuni ostile ale Moscovei în relaţia cu UE şi statele membre

Provocarea deschisă la război pe care Vladimir Putin a făcut-o Ocidentului prin anexarea Crimeei este doar cea mai recentă din şirul
de acţiuni ostile ale Moscovei în relaţia cu UE şi statele membre

„Tigrul de hârtie”

Provocarea deschisă la război pe care Vladimir Putin a făcut-o Ocidentului prin anexarea Crimeei este doar cea mai recentă din şirul de acţiuni ostile ale Moscovei în relaţia cu UE şi statele membre. Constant, după 1989, a lansat provocări la adresa Uniunii şi, până în prezent, răspunsurile la acestea au fost fie mult prea diplomatice, fie amânate sine die. Tendinţa UE de a răspunde unor măsuri militare cu unele de retorsiune economică se reflectă şi în decizia fermă de realizare a pieţei energetice comune, în 2015, în pofida opoziţiei deschise a Moscovei, care trebuie să se repoziţioneze pe piaţa europeană de profil, principala sa sursă de venit din resurse energetice.

Pe de altă parte, amplificarea agresivităţii ruse nu a fost o consecinţă directă a deciziei UE de a impune sancţiuni Moscovei pentru sprijinul acordat separatiştilor din Donbas, chiar dacă a fost o lovitură dură dată orgoliului lui Vladimir Putin, nevoit să îndure o măsură luată în general împotriva unor state de mâna a doua sau a treia. În schimb, pare să fi fost tot mai vizibilă pe măsură ce Bruxelles-ul a afectat, într-un fel sau altul, interesele sale economice. Criza gazului în plină iarnă din 2006, suspendarea Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa, în 2007, piedicile succesive în reformarea OSCE, anunţul referitor la plasarea de rachete Iskander în Kaliningrad, în 2013, lansarea doctrinei privind militarizarea Zonei Arctice din 2014 sunt doar câteva dintre „iniţiativele” Moscovei în spaţiul de securitate comun cu state ale UE. Atitudinea pasivă a Bruxelles-ului a stimulat Rusia care a adoptat, recent, o poziţie mai mult decît sfidătoare. Într-o declaraţie oficială, Vladimir Putin a invitat practic UE să îşi măsoare forţele cu Rusia: „Am spus-o înainte şi repet: dacă acordurile de la Minsk sunt implementate, am încredere că situaţia se va normaliza treptat. Şi îmi imaginez că Europa este la fel de interesată în implementarea acordurilor de la Minsk precum Rusia. Nimeni nu are nevoie de un conflict la periferia Europei, în special unul armat”.

O posibilitate des vehiculată în spaţiul mediatic cu privire la comportamentul Rusiei este aceea că Rusia se simte, din nou, „încolţită” militar prin amplasarea, de către NATO, a scutului antibalistic în imediata apropiere a graniţei sale vestice. Se simte obligată să răspundă dur, prin demonstraţii de forţă, mizând pe teama Occidentului de a pierde ceea ce, cu mult efort, a câştigat în ultimii 50 de ani în plan tehnologic, economic şi social.

Astfel, Rusia pare să câştige această luptă deşi, aparent, nu are puterea economică ori militară să o facă. Este exclus ca state precum Germania, Marea Britanie sau Franţa, cu o lungă experienţă a războiului, păcii şi diplomaţiei, să nu conştientizeze că Rusia este un uriaş de paie în spatele unui scut atomic. Există semnale puternice că Moscova resimte deja efectele conjugate ale crizei economice, sancţiunilor economice, scăderii preţului petrolului, drenării de resurse către cursa reînamării şi lipsei unor elite reale care să aducă plus-valoare actului de guvernare. O vunerabilitate sistemică atât de gravă duce, în general, la colaps, iar uneori cea mai bună soluţie pentru evitarea sa este adoptarea unei posturi ofensive şi generarea de instabilitate. Adică exact poziţia în care se află Rusia în acest moment. Ameninţările privind înarmarea Crimeei, mutarea de noi sisteme de rachete Iskander în Kaliningrad, susţinerea conflictului din estul Ucrainei, punerea de presiune pe conducerea transnistreană, încercările de dezbinare a unităţii europene, sponsorizarea mişcărilor politice proestice şi eurosceptice europene, manevrele militare de amploare în apropierea graniţelor statelor UE sunt tot atâtea indicii care să susţină această ipoteză.

Paradoxul securităţii şi apărării europene

După zeci de ani în care s-a focalizat pe întărirea economică, perfecţionându-şi instrumentele destinate obţinerii de avantaje economice şi reglării mecanismelor sociale şi politice, Uniunea Europeană începe să îşi adune resursele diplomatice pentru a susţine o politica externă fermă, care însă necesită o implicare mai adâncă a actorilor politici cu experienţă şi influenţă în arena internaţională.

În condiţiile în care UE a creat mecanisme eficiente de răspuns în crize militare din afara Uniunii, însă nu are un nucleu de intervenţie rapidă pentru a se proteja pe sine însăşi, ca entitate politică, externalizând această sarcină către NATO, Claude Juncker a punctat unul dintre motivele principale pentru care „UE nu este, în termeni de politică externă, luată cu adevărat în serios”.

Uniunea Europeană începe să îşi adune resursele diplomatice pentru a susţine o politică externă fermă

Uniunea Europeană începe să îşi adune resursele diplomatice pentru a susţine o politică externă fermă

Este, poate, momentul pentru un pas înainte şi în planul consolidării sistemului de apărare şi securitate. Rapiditatea unui astfel de demers, din momentul asumării sale efective, nu ar fi o problemă, de vreme de mecanismele de cooperare militară sunt bine puse la punct. Problema o constituie eficienţa unei astfel de structuri, care depinde de gradul de interoperabilitate militară între armatele europene şi de nivelul de pregătire şi echipare a militarilor din statele membre, de capacitatea statelor UE de a produce echipamente şi tehnică militară şi pentru uzul propriu, nu doar pentru export către terţi parteneri.

Abordarea integrată a celor 4 domenii – securitate, apărare, justiţie, ordine publică – este importantă dacă privim prin prisma ameninţărilor asimetrice, caracterizate nu doar prin dimensiunea transfrontalieră, ci şi prin faptul că ridică probleme multiple în ceea ce priveşte instrumentele şi responsabilităţile naţionale şi comunitare de gestionare a lor.

  1. George says:

    Ar fi fist foarte util sa cunoastem persoanele ce alcatuiesc colectivul “Redactia”

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 − seven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te