Seducţia marilor proiecte

Pe la mijlocul lunii martie, de ziua maghiarilor, preşedintele UDMR a spus că „România nu are viziune, ultimul scop naţional fiind integrarea în Uniunea Europeană şi asta a fost acum zece ani”. Afirmația era făcută în contextul dezvelirii unei statui a unui lider maghiar, ca un exerciţiu de retrospecţie, urmată apoi de  o interogare prospectivă:  „Ce viitor mai pot avea  maghiarii  într-o ţară fără un proiect viabil?”.  Dincolo de reacțiile emoționale ale patriotarzilor, problematizarea  în cauză e valabilă pentru toţi cetăţenii României, nu numai pentru etnicii maghiari.


Distribuie articolul

În ultimii ani s-a tot discutat de nevoia unui proiect de ţară. Liderii politici şi instituţiile publice s-au întrecut în a genera o viziune despre viitorul României. Academia Română se laudă cu un proiect de ţară „România 2035”, de peste 400 de pagini, dar public nu se ştie mai nimic. Preşedintele României are propriul proiect de ţară, total inexistent în spaţiul public, poate din prea multă parcimonie comunicaţională, specifică actualei administraţii. Până şi partidul aflat la guvernare are un proiect propriu de ţară, cu un orizont generos: România 2040. Şi atunci, care e problema? Nu există suficientă competenţă pentru a genera viziune strategică? Pentru că e evident că nu de proiecte ducem lipsă, România e ţara strategiilor. Sunt pline sertarele ministerelor şi ale primăriilor de proiecte şi strategii şi, totuşi, nu se întâmplă mai nimic sau lucrurile se mişcă extrem de greu. Ştim că, pentru a atrage investitori şi a reduce disparităţile de dezvoltare, avem nevoie de autostrăzi pentru a lega Moldova şi Muntenia de Ardeal, dar după 100 de ani de la Marea Unire, încă nu am reuşit să conectăm regiunile istorice între ele. În ultimii 25 de ani, miniştrii şi liderii politici s-au întrecut în a ne prezenta planuri cu coridoare paneuropene de transport şi drumuri frumos desenate, dar autostrăzile întârzie să apară. Ştim că avem nevoie de o nouă centură a capitalei sau de centuri ocolitoare pentru oraşele aflate în plină dezvoltare şi pentru asta avem strategii şi planuri de dezvoltare urbană, dar rezultatele edililor nu ţin deloc pasul cu ritmul de dezvoltare a oraşelor. Reinventăm educaţia şi schimbăm mereu legislaţia, dar în esenţă nu modificăm nimic. Învăţământul e centrat excesiv pe profesor şi e total inadaptat la cerinţele actuale ale pieţei muncii. Şi exemplele ar putea continua.

Proiectul regionalizării a fost lansat în 2013 tocmai pentru a corecta disparităţile de dezvoltare şi pentru a încuraja responsabilitatea utilizării resurselor la nivel local, dar a eşuat sub atacurile naţionalismului şi ale centralismului

E clar că avem cel puţin o problemă

Nu ducem lipsă de expertiză, în fond avem mai multe proiecte de ţară, nu unul singur, dar poate chiar aici e un punct slab. Excesul de individualism ne face incapabili să cooperăm instituţional pentru a susţine un proiect viabil. Este evident că avem prea multe strategii şi prea puţine rezultate. Planurile şi strategiile au devenit formale, un fel de a puncta viitorul, dar ele nu sunt asumate de leadership, nu sunt împărtăşite de opinia publică şi nu reprezintă un instrument autentic în guvernare. În anii comunismului, partidul propunea un plan cincinal. Realitatea urma să se conformeze gândirii strategice. Aşa s-au electrificat satele, s-au modernizat industria, agricultura şi s-au dezvoltat oraşele. Dar din momentul în care obiectivele au fost supralicitate, a început minciuna prin falsele raportări propagandistice. Planificarea şi gândirea strategică din anii comunismului au intrat în derizoriu şi au devenit expresia demagogiei pure. Nimeni nu mai credea în ele, chiar dacă erau mereu proclamate în presa oficială şi în şedinţele de partid. Din păcate şi astăzi au rămas la fel. Obiectivele strategice de guvernare rămân simple exerciţii de propagandă, fără nicio legătură cu realitatea. De pildă, partidele promit sute de kilometri de autostradă, dar odată ce au ajuns la guvernare, promisiunile se fac uitate. Memoria colectivă pare de scurtă durată, iar politicienii României postdecembriste preferă să trăiască într-un orizont al imediatului, definit de ciclul electoral. Proiecţiile de viitor nu mai au nicio valoare pentru că nu mai sunt credibile. În plus, atunci când ele apar, adesea nu există o minimă dezbatere publică, o punere de acord asupra unui proiect comun. În România, fiecare are proiectul lui despre viitor, dar un proiect de ţară trebuie să fie nu numai rodul unei viziuni de leadership, dar şi un exerciţiu asumat de identitate colectivă, produs în dezbatere publică.

Şi totuşi, se poate

Şi totuşi, există câteva exemple prin care liderii României postcomuniste au probat capacitatea de a se pune de acord. Modelul românesc al relaţiilor interetnice nu este unul perfect, dar prin aducerea minorităţilor în Parlament şi cooptarea lor la guvernare s-a evitat în mare măsură un scenariu de tip iugoslav după 1989. Întâlnirea de la Snagov e un exemplu de succes privind dezbaterea şi consensul politic pe un obiectiv strategic. Acordul clasei politice privind integrarea în NATO şi Uniunea Europeană este mereu invocat drept exemplu, deşi opţiunea strategică pare a fi mai degrabă rodul geopoliticii şi al viziunii de extindere a liderilor euroatlantici, nu al celor de la Bucureşti. Şi totuşi, în absenţa unui acord al clasei politice de la Bucureşti şi cu o agresivitate a Rusiei similară cu cea de azi, un scenariu de tip ucrainean ar fi fost într-o anumită măsură posibil şi în România.

Există şi proiecte eşuate pentru că nu au fost suficient comunicate public pentru a fi corect înţelese. De pildă, proiectul regionalizării a fost lansat în 2013 tocmai pentru a corecta disparităţile de dezvoltare şi pentru a încuraja responsabilitatea utilizării resurselor la nivel local. Expunerea prematură a proiectului, fără a se ţine cont de contextul necesar al modificării Constituţiei şi de prejudecăţile legate de regionalizare, a făcut ca întregul proiect să eşueze sub atacurile naţionalismului şi ale apărătorilor centralismului de la Bucureşti.

Gândirea prospectivă şi planificarea strategică sunt atribute-cheie ale unui leadership autentic. Într-o lume aflată în continuă schimbare, e normal ca oamenii să caute certitudinea în lideri. Ei sunt cei care trebuie să ofere răspunsuri la provocările de azi şi de mâine. Ei trebuie să aibă capacitatea de anticipare a viitorilor posibili, să îşi imagineze scenarii de evoluţie şi să ofere răspunsuri sau opţiuni posibile. Iar atunci când nu o pot face, trebuie să se bazeze pe elite, pe inteligenţa naţiunii. Şi aici se ridică o întrebare: are România capacitatea de a-şi atrage valorile pentru a găsi soluţii la problemele prezentului şi pentru a-şi imagina viitorul? Pentru că, la cum stau lucrurile în prezent, se pare că oamenii capabili să producă valoare sau performanţă într-un anumit domeniu preferă să stea departe de procesul de decizie politică. Impostura din politică, premierea loialităţii în detrimentul competenţei, promovarea mediocrităţii i-au făcut pe mulţi dintre intelectualii naţiunii să stea deoparte. Ori fără implicarea resurselor de inteligenţă şi inovare ale naţiunii, imaginarea unui viitor şi punerea lui în practică sunt aproape imposibile. În anii ’60, Coreea de Sud a decis să se împrumute cu peste patru miliarde de dolari pentru a investi în educaţie. Azi a devenit a douăsprezecea economie la nivel mondial şi a treia în Asia, după Japonia şi China.

Unii cred că, după integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, reunificarea cu Moldova de peste Prut ar trebui să fie următorul mare proiect strategic al României. În fond, germanii au făcut-o, de ce nu ar putea să o facă şi românii? Are însă România forţa financiară pentru a susţine reunificarea? Pare mai degrabă o perspectivă emoţională, fără să ştim, deocamdată, dacă suportul public pentru un astfel de proiect există, mai ales dincolo de Prut. În plus, nu ştim care ar fi potenţiala reacţie a marilor puteri la un astfel de proiect. Dar cine ştie, poate că în istorie excesul de prudenţă nu este întotdeauna binevenit. Cert e că istoria noastră e marcată de astfel de exemple strălucite de viziune şi inspiraţie de context, începând cu realizarea unirii dintre Moldova şi Ţara Românească în 1859 şi continuând apoi cu unirea Transilvaniei cu România în 1918.

Dar până să ne imaginăm viitorul, ne sufocă prezentul

Suntem membri ai Uniunii Europene şi ne bucurăm de libera circulaţie a persoanelor şi a capitalurilor, dar nu avem încă o economie competitivă. Cu o infrastructură în plină degradare, renunţăm la investiţii publice, dar ne mândrim cu o creştere economică bazată pe consum, mărind salariile la stat total nejustificat. În loc să încurajăm dezvoltarea mediului privat şi a antreprenoriatului, cultivăm dependenţa faţă de stat şi clientelismul în funcţiile publice. Ne lăudăm că preţuim valorile româneşti, dar avem un exod nemaiîntâlnit al forţei de muncă, inclusiv al celei înalt calificate. Avem probleme serioase cu corupţia şi independenţa justiţiei. Ne imaginăm că putem rezolva criza din sistemul public de pensii propunând soluţii de confiscare a pensiilor private, când ele ar trebui să fie soluţia pe termen lung la incapacitatea statului de a mai garanta o pensie publică decentă. Trăim din împrumuturi publice pentru a susţine salariile din domeniul public şi pensiile speciale, dar amanetăm viitorul copiilor noştri. Modificăm fiscalitatea continuu, dar ne lăudăm cu predictibilitatea şi nevoia de dezvoltare a mediului de afaceri. Judecăm performanţa legislativului în funcţie de miile de legi elaborate şi în continuă schimbare, iar apoi clamăm nevoia de debirocratizare. Ne place să vorbim de viitor, de planuri şi strategii, dar luăm decizii fără studii de impact şi nu vedem efectele secundare ale deciziilor din prezent.

Avem nevoie de gândire prospectivă şi planificare  strategică, dar nu ca exerciţiu de propagandă, ci ca instrument veritabil de leadership, cu implicare colectivă, dezbatere publică reală şi cu atragerea resurselor de inteligenţă existente. Dar pentru asta e nevoie de mai multă decenţă în promisiuni, de responsabilitate, transparenţă şi autenticitate în guvernare, completate de educaţie şi de o veritabilă cultură a participării civice şi implicării politice. Şi poate astfel vom avea şi liderii politici pe care ni dorim. Pentru că, deocamdată, cei prezenţi nu sunt decât o sursă de dezamăgire continuă.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

sixteen + 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te