Șerban Foarță și poezia: Când „m-am apucat”, am făcut-o ca un… apucat!


Distribuie articolul

Cine sunt poeții? Cum se nasc ei? Din ce părinți și sub ce stele? Din toate câte ar putea face un om pe pământ de ce alege el să facă poezie? Cui folosește, s-ar fi putut întreba la ceasul îndoielii. Cum îi va fi viața se vor fi întrebat părinții lui…

Era o zi de iulie, într-o după-amiază târzie, undeva pe malul Dunării. „M-am născut în timpul războiului, povestea Șerban Foarță, tata era pe front. Era doctor, doctor la Antiaeriană, pe front. Din cauza promiscuității a făcut o serie de boli, febra tifoidă și altele. Mulți mureau nu neapărat de război, ci din cauza acestor boli. Tata era foarte tânăr, născut în 1916, avea deci vreo 26 de ani atunci, iar mama avea 22 de ani în ’42. Mama făcuse Conservatorul vreo patru ani, era o soprană extraordinară. Nu am cum să demonstrez, pentru că, în tembelismul meu și al soră-mii, nu am înregistrat-o niciodată, când încă se putea, adică prin anii ’60 când ea cânta încă, mai mult pentru ea, tot mai puțin pentru alții. Avea 40 de ani; e adevărat, fuma foarte mult și, la un moment dat, nu a vrut să mai cânte deloc. Dar cânta admirabil.”

A intrat în viețile noastre ca un strigăt de libertate. Cei mai mulți îl știu cântat de trupa „Phoenix”. Cei mai mulți îl știu iubit.

Dar într-o confesiune mai veche mărturisea: „Poet n-am spus niciodată că sunt, mai ales prin tren când inevitabil ajungi la întrebări de genul: aveți copii, cu ce vă ocupați? Eu fac un fel de ziaristică, dar nu puteam să spun că sunt poet, mi se părea un lucru enorm de intim, așa cum e greu să mărturisești în public dacă crezi sau nu în Dumnezeu.”

Bio
Șerban Foarță s-a născut în 8 iulie 1942, la Turnu Severin. Studiile primare, gimnaziale şi liceale, între 1949 şi 1960 și le-a făcut în oraşul natal. A urmat studii universitare la Facultatea de Litere, secţia română-germană a Universităţii Timişoara. Doctoratul l-a obținut la Universitatea Timişoara cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu. De profesie obișnuiește să spună că este „scriitor, liber profesionist (cu mici excepţii) până în 1990”. Pentru scurtă vreme (1990-1991) a fost director al Teatrului Naţional din Timişoara. Din 1992 până în 2005 este profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1970. Cântă la pian și pictează, are câteva expoziții personale. Autor al peste 75 de cărţi de versuri, eseuri, proză, „articlerie” şi traduceri, laureat cu multe premii.

Șerban Foarță a debutat cu poezie, în 1976, cu volumul Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică), după care a mai publicat: Simpleroze (1978, Premiul USR), Şalul, eşarpele Isadorei Şalul e şarpele Isadorei (1978), Copyright (1979), Areal (1983), Holorime (1986), Caragialeta (1998, Premiul ASPRO pentru experiment), Erau ziare, evenimente (2000), Opera somnia. Antologie (2000), Spectacol cu Dimov (2002), Caragialeta bis (2002), Fractalia (2004), Ethernul pheminin (2004), Rebis(2005), Rimelări (2005), Jeu de Paume (epistolar electronic scris împreună cu Alex. Leo Şerban) şi Cliquet (ambele 2006).

A publicat și câteva volumele de eseuri: Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (1980, Premiul AST), Afinităţi selective (1980) şi Afinităţi efective (1990), Dublul regim (diurn/nocturn) al presei (1997, Premiul USR Timişoara), Honorificabilitudinitatibus (2004).

A tradus din Paul Valéry, Mallarmé, Paul Verlaine, Dali, Apollinaire, Hugo ş.a., precum şi Clepsidra de zăpadă (introducere, antologie, traduceri, adaptări, pastişe, 2003) şi Blazoanele anatomiei feminine. Poeţi francezi ai Renaşterii (2004). A mai fost distins cu premiile: Marele Premiu al USR, Filiala Timişoara (1998), Premiul „Poesis” (2000) şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (2004).

Și totuși, de ce poezie? De ce s-a apucat Șerban Foarță de scris poezii?

O replică grandilocventă ar fi asta: dintr-o fatalitate a vocaţiei. Numai că eu nu sunt grandilocvent şi vă răspund onest: nu ştiu. Sau nu mai ştiu. Ca unul care nu mai ştie cum, copil, va fi învăţat mersul. La primu-mi pas în poezie, cred că vrusesem doar atât: să învăţ versul. După mulţi ani de pian (vreo opt, – când, pe la 14-15, m-am apucat să scriu în rime), credeam că versul este funcţie de exerciţii laborioase şi constante. Când, aşadar, „m-am apucat”, am făcut-o ca un… apucat! Nu în sens, însă, pasional, ci, mai curând, cu obstinaţie: Nulla dies sine linea. Nu prea eram romantic; mai mult un spirit tehnic, – nu un ingenuu, ci, mai curând un ingenios, un ingenioso…

Șerban Foarță

La ce mai e bună poezia în vremuri de restriște? Viața de azi pare în altă parte, pedalăm pe piste realiste, mai profitabile. Poezia mai e o opțiune?

La multe şi nimic, cum va fi fost mereu. Depinde de statutul lectorului său virtual: unii-s poetofili, alţii, poetofobi; unii, eterici, aerieni, „poeţi” ei înşişi (fie şi nescriind poeme), alţii, majoritatea, terre-à-terre: „Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea…”, ş.a.m.d. Un singur lucru mă intrigă, şi anume că „dürftige Zeit”-ul originalului hölderlinian se (răs)tălmăceşte-n fel şi chip, numai cum ar fi cazul, nu: „nevoiaş”, „sărăcăcios”, „lipsit”; într-un cuvânt precar. Adică, mai degrabă, „dezvrăjit”: un ev prozaic, fără „raiuri”, fără „zei”! În ceea ce priveşte viaţa, adevărata viaţă, „la vraie vie”, ea va fi fost, mereu, „ailleurs”, aiurea. Dacă mai este „o opţiune”? Fără îndoială că mai este, de vreme ce o parte dintre noi optează pentru poezie, oftează după poezie! (Aţi observat că modul optativ este, adesea, unul… oftativ?)

Interesant spus, sunteți un maestru al jocului. Domnule Foarță, ne-am bucurat împreună că întâlnirea cu trupa Phoenix a fost o întâmplare fericită. Dar cum e în prezent relația poeziei și a poeților cu muzica, cum decurge ea?

Sper să fi fost o „întâmplare fericită”; dacă nu altfel, baremi pentru faptul că le sunt, oarecum, dator o brumă de notorietate (iar ei, la rându-le, nişte mai bune texte). La ce serveşte „bruma” asta? La o mai lesnicioasă promovare a propriei mele opere, – atâta câtă este. Există, evident, şi riscul de a rămâne, pentru mulţi, textierul trupei Phoenix şi atât…
Dar sunt mai multe aspecte privind relația cu muzica. A poetului textier sau libretist (sau, pur şi simplu, meloman) cu muzica… Aud că unii nu pot scrie dacă n-aud muzică-n fundal, dacă n-au muzică de fond. Cu toată politeţea, îi asigur că, vai, nu o aud! Pentru că n-o ascultă propriu-zis, ci o „consumă”, aşijderi oricărei rumori, cu un auz „distrat. Nu spun că muzica se cere ascultată exclusiv religiosamente; sau auscultată precum, de către medic, pulmonul afectat. (Cu toate că există şi instrumente „pulmonare”, anume orga, acordeonul, – acesta ultim, eventual, în mâinile lui Galliano). Cât despre, în sfârşit, relaţia „dintre poeţi şi muzică, acum”, ar fi de scris o carte, un tratat. Sigur, pare-mi-se, e un singur lucru: „sloganul” lui Verlaine, faimos cândva, „De la musique avant toute chose”, e, în poezia de astăzi, revolut. Poeţii au început să scrie un soi de articole de fond…

Cum arată viața unui poet? Ni-l imaginăm plutind deasupra realității, ca îngerii… Cum trăiește el?

Dacă poetul e un înger, îngerul ăsta, îndeobşte, e un (am mai spus-o cândva) înger în ger!

Aveți prieteni poeți în străinătate, viața unui poet în Occident e mai bună, mai ușoară pentru ei?

Nu am decât vreo doi sau trei, căci, din principiu, nu călătoresc. Şi dacă nu călătoresc azi, când se poate, e pentru că regimul anterior (când am „ieşit”, o săptămână, în Polonia) m-a dezobişnuit cu totul de această îndeletnicire. După ce „organili” mi-au refuzat o bursă Herder, în Austria, am hotărât să nu solicit paşapoarte unei instituţii represive, căreia nu-i recunoscusem nicicând, de altfel, competenţa respectivă. (Scuze pentru eventuala… paranoie!)

Realitatea e plină de urât, de conflicte și mizerie, ce resurse de inspirație are un poet?
Urâtul, conflictele, mizeria…

Care este poezia dvs preferată? Dar poetul dvs preferat? Cum vi se pare poezia care se scrie astăzi?

Nu am o poezie, una şi numai una, preferată. Nici un asemenea poet nu am. Poezia ce se scrie astăzi mi se pare ceea ce este ea de fapt: un work in progress.

Puteți să ne spuneți ce scrieți acum, ce pregătiți pentru publicare?

Compun un florilegiu despre acrobaţi: Manualul (im)perfectului funambul. Mai sper, apoi, să dau, în fine, la tipar, o culegere postumă de eseuri: „În căutarea retoricii pierdute”, a celei ce a fost Maria-Mia.

Despre glorie: Gloria e extrem de relativă, „conul de umbră” fiind, mai totdeauna, ploconul ce ţi-l face moartea, la vreo trei zile după funeralii.

Despre posteritate: E un fenomen incontrolabil, capricios şi, uneori, consolator în felul unei dulci minciuni pioase.

Cât despre bani, – la anul şi la mulţi ani! S-ar putea crede că răspunsurile astea sunt expresia unei maxime frustrări, resentimentare (şi cam acrimonioase). Nici gând de asta, vă implor să-mi daţi crezare.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te