Șerban Sturdza: „Mai bine pleacă ei, decât să plec eu”

Urmaș al unei alese familii boierești, Șerban Sturdza a avut în ‘88 ocazia să plece și să rămână în Statele Unite. Dar a ales să se întoarcă în țara unde era umilit din cauza „originilor nesănătoase”. Nici acum, după ce istoria i-a redat dreptul de a se mândri cu numele său, nu se vede trăind altundeva.


Distribuie articolul

Într-o seară friguroasă de martie în care cerul, morocănos, își stoarce norii peste agitația de seară a Bucureștiului, cartierul Cotroceni pare prins într-o bulă atemporală. Aici nu se aud claxoanele nervoase ale mașinilor, iar primăvara își vede liniștită de treabă, acoperind cu iarbă și din loc în loc cu viorele curțile caselor domnești. Poarta Casei Slătineanu, de pe Obedenaru, nu este închisă cu cheia, iar aleea prietenoasă pavată cu pietre te conduce fix până la ușa de la intrare. Nici aceasta nu e închisă și nimeni nu se agită când un străin pătrunde până în mijlocul salonului ai cărui pereți sunt înveliți în rafturi pline de cărți. Aici funcționează biroul de arhitectură al lui Șerban Sturdza, președinte al Ordinului Arhitecților București și membru corespondent al Academiei Române. Casa a fost deschisă întotdeauna, găzduind chiar pe vremea comuniștilor un cerc literar și un muzeu de ceramică și alte obiecte de colecție pe care Barbu Slătineanu, bunicul din partea mamei arhitectului, l-a cedat statului în schimbul dreptului de a locui în continuare împreună cu familia într-una din încăperi. „Cred că este un mare noroc că poți să stai atât de mult în același loc. Să te plimbi pe stradă și să știi că aicea te-ai jucat și pe vremea când nu știai încă să umbli bine”, mărturisește Șerban Sturdza. A rostit de mai multe ori cuvântul „norocos” pe parcursul interviului de peste o oră pe care a avut amabilitatea să-l acorde revistei Sinteza. Inclusiv când a vorbit despre nedreptățile pe care le-a trait în regimul comunist.

Arhitectul Şerban Sturdza a primit Premiul „Oamenii Timpului” la o gală organizată de revista Timpul din Iaşi în decembrie 2014 pentru proiectul de salvare a casei „George Enescu” de la Mihăileni | Foto: Revista Timpul

Arhitectul Şerban Sturdza a primit Premiul „Oamenii Timpului” la o gală organizată de revista Timpul din Iaşi în decembrie 2014
pentru proiectul de salvare a casei „George Enescu” de la Mihăileni | Foto: Revista Timpul

De la București la București via Timișoara
Născut la Bucureștiîn septembrie 1947, Șerban Sturdza se trage dintr-o veche familie boierească.Tatăl său a fost arhitectul Ioan Sturdza iar mama – pictorița Alexandra Maria Sturdza, născută Slătineanu.În timpul școliia făcut timp de 10 ani studii particulare de vioară, dar și înot de performanță, fiind inclus în lotul de juniori până în 1964. Pentru Facultatea de Arhitectură s-a pregătit la desen împreună cu arhitectul Puiu Săvescu. Și-a luat diploma de architect și urbanist la Institutul de Arhitectură Ion Mincu pentru proiectul cu tema Zona Centrală Cluj-Centrul Cultural, la care a lucrat împreună cu Liviu Gagescu.După absolvire se mută la Timișoara și se angajează la IPROTIM, dar predă în paralel și la Liceul de Arte Plastice, iar mai apoi la Institutul Politehnic. Deși „s-a păzit de lucrările mari”, cum a declarant recent într-un interviu, a contribuit la realizarea unor proiecte de referință în oraș: Spitalul județean, renovarea și modernizarea cinematografului Capitol, reabilitarea centrului pentru copii cu handicap neuromotor la spitalul de neuropsihiatrie infantile de la Lugoj, Centrul de hematologie Timișoara, restaurarea Pieței Unirii din Timișoara etc. După Revoluție își deschide propriul birou de arhitectură, prin care continuă să facă proiecte importante nu doar în Timișoara (Planul general de urbanism, un orfelinat și centru terapeutic, studii de evaluare a potențialului malurilor canalului Bega sau de renovare urbană, renovarea palatului baroc și amenajarea lui ca muzeu de artă etc.) ci și în alte zone din țară (colaborează la realizarea planului urbanistic general al orașului Cluj-Napoca, realizează studiul de urbanism pentru zona central a orașului Bistrița Năsăud, face studii de implementare urbanistică a noii imagini C.E.C. în mai multe sucursale din București, se ocupă de amenajarea și restaurarea castelului de la Săvârșin etc) și chiar în afara granițelor – în 1993 contribuie la contruirea unui sat de vacanță în Ucraina, pentru copiii afectați de tragedia de la Cernobîl. Revoluția îi dă posibilitatea să se implice implice în tot mai multe proiecte filantropice, cel mai recent fiind legat de misiunea Asociației Pro Patrimonio de a contribui la conservarea patrimoniului național. Arhitectul Șerban Sturdza este foarte interesat, de altfel, atât de restaurarea monumentelor istorice sau a imobilelor din rezervaţii de arhitectură, cât și de reabilitare tehnicilor traditionale de feronerie artistică, mobilier pictat tradiţional, tehnici tradiţionale de construcţii din pământ. Acum biroul său de arhitectură funcționează la București, în casa în care a copilărit, a bunicului Slătineanu, din Cotroceni.
În adolescență ați fost exclus din lotul național de natație din cauza ”originilor nesănătoase”. Cum ați perceput atunci acest eveniment, cum vi s-a comunicat?

Antrenorul meu, domnul Schwartz, a venit la mine acasă, pentru o discuție cu părinții mei. Pe vremea aia eram un sportiv foarte convins, așa că n-a vrut să riște să-mi spună direct. El era un om foarte aspru, dar în dosul acestei asprimi era totuși foarte legat de toți elevii lui…. Eram foarte interesat să aflu ce s-a întâmplat, de ce a venit, așa că i-am pisat pe ai mei să-mi spună. S-au codit un timp și după aceea mi-au spus că nu mai pot să merg la înot.

Deloc?

Să nu mai merg deloc.Eu înotam de când eram foarte mic. Taică-meu fusese și un săritor de la trambulină foarte bun și s-a ocupat de educația mea sportivă, așa că am fost extrem de afectat, pentru că n-am înțeles deloc de ce. Ultima deplasare de cantonament cu un concurs o făcusem la Târgu-Mureș. Concuram de data asta la fond și aveam o cursă de 2.500 de metri, adică foarte multe bazine. Și după ce mulți copii mai mare ca mine terminaseră – i-am văzut pe toți că au ieșit din bazin – eu m-am hotărât să să fac cursa până la capăt. Am ieșit foarte trist din apă, dar am fost aplaudat, pentru că n-am abandonat. Și chestia asta a fost o lecție extraordinar de importantă.În loc să mă coboare, m-a ridicat mai mult în echipă. Și atunci când am aflat că nu mai fac pot face înot a fost efectiv greu. A trebuit să-mi schimb sistemul de viață nițel. După un timp am fost reprimit, adic Schwartz a venit din nou acasă, m-a căutat, dar eu am fost foarte reticent, pentru că pierdusem foarte mult din antrenament și eram într-o situație de inferioritate față de colegii mei. Îmi era rușine în mod special de unul dintre ei, competitorul meu principal la proba de liber, Miki Zagăr, să vadă că nu mai înot atât de bine. Așa că am reînceput să mă duc, dar când ceilalți terminau. N-am mai reluat în forță antrenamentele, pentru că pierdusem un lucru foarte important pentru mine la acea vreme – entuziasmul.

Credeți că, dacă nu s-ar fi întâmplat așa, viața dumneavoastră ar fi fost altfel?Ați fi făcut o carieră în domeniu?

Mi-e greu să spun. Tatălui meu a combinat toat viața partea de sport cu cealaltă, de profesie. A fost alergător de fond, făcuse săritura la trambulină și foarte mult dans, era dansator de step profesionist și atuncea chestiunea asta legat de educația sportivă era foarte dezvoltată. Acuma nu-mi dau seama unde aș fi ajuns…. Am făcut multă gimnastică după aia, cu oamenii de la circ. Tatăl meu a făcut arhitectura la Viena și în timpul perioadei de studenției își câștigase existenţa în felul ăsta – făcea step combinat cu acrobație. Nu primea bani de la familie. Însă când a început războiul, a trebuit să se întoarcă în țară și atunci a continuat aici până și-a găsit de lucru la Melody bar ca dansator. S-a și căsătorit și a continuat să aibă relații cu foarte mulți oameni dansatori sau acrobați de circ. Și eu mergeam cu el mai ales duminica, pentru că în timpul săptămânii lucre, și mă antrenam împreună cu dansatorii și cu acrobații în zona Crucea de Piatră, Sfânta Vineri – cartier foarte rău famat din București și în decădere unde erau mulți țigani, și unde o mare populație se ocupa de circ. Făceam niște antrenamente extraordinare , la etajul 1 al unor case părăsite construite în amfilată, adică stil vagon, cu cameră din cameră din camera. Exercițiul se termina în mâini pe balustrada de la balcon, acrobatul fiind asigurat cu o curea de tata. Zilele acelea mi-au rămas în minte… Chestia asta cu sportul era foarte importantă pentru mine. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi continuat cu înotul, dar am rămas întotdeauna legat de partea asta de echipă – de a învinge sau a pierde împreună cu alții…

Ce știați atunci despre familia Sturdza șice înțelegeați din „origini nesănătoase”?

Era o viață complet de neînțeles pentru generațiile de acum. Trebuia să fii duplicitar până în cele mai mici interstiții ale vieții intime. Nu aveai voie să vorbești la școală ce se vorbește acasă și din cauza asta n-am putut să aflu foarte multe lucruri, pentru că părinții, din prudență, nu discutau de față cu mine. Existau tabuuri și existau și întâmplări îngrozitoare, în care un copil din greșeală putea să-și denunțe familia și chestia asta bineînțeles că a lăsat urme.

La ce vă referiți când spuneați că un copil putea să-și denunțe familia? Ce se întâmpla?

Eram îndrăgostit o fată ai cărei părinți – unul dintre ei, ieșise din închisoare. Iar această fată, ca să poată să-și facă studiile la Liceul Lazăr, era obligatoriu să fie cea mai bună. Și de fiecare data când ieșea de la școală era așteptată de un om de la Securitate fiind tracasată și obligată, până acasă, prin discuții insistente, să-și denunțe părinții și să-i spioneze. Și devenise atât de speriată, încât într-o perioadă trebuia totdeauna să mă duc eu să o iau de la școală și să mimez această pasiune – cu toate că eram îndrăgostit de prietena mea – să mimez o pasiune furibundă ca să pot să-l dau la o parte pe acest individ. Se întâmplau lucruri de neconceput…

La școală făceau copiii legătura între personajele din cărțile de istorie și colegul lor de clasă?

Nu făceau. Dar am avut o întâmplare în clasa a III-a, când studiam Scrisoarea a III-a și Împărat și Proletar, de Eminescu. Și profesoara de română, doamna Cătănoiu, m-a ridicat în picioare la începutul orei și le-a spus elevilor – uitați-vă, el este. Pe moșia bunicilor lui a început revolta și Eminescu a trăit prost din cauza lui. Și chestia asta fost destul de frustrantă pentru mine, pentru că copiii nu au mai vorbit cu mine foarte mult imp. Am suferit atunci ca un câine. Atât de tare, încât îmi aduc aminte că m-am hotărât s-o omor pe această profesoară (râde – n.r.).Era o doamnă foarte frumoasă și distinsă și cred că toți copiii eram îndrăgostiți de ea. Dar a fost de o cruzime absurdă și am umblat câteva săptămâni cu un cuțit de bucătărie în buzunar, ca s-o omor (râde din nou – n.r.).

Ați simțit și mai târziu că aceste „origini nesătănoase” v-au schimbat cursul vieții?

Am simțit-o dar aș spune că am avut un mare noroc. Adică am avut o viață foarte frumoasă și interesantă. Cred că latura asta sportivă a tatălui meu, care a trăit lucruri mult mai grave decât mine a avut o influență bună, pentru că am luat toate chestiunile astea ca pe niște provocări, conjuncture din care trebuia să ieși. Nu am resentimente. Fiecare om are până la urmă necazuri importante care îi influențează viața. Nu m-am simțit în niciun caz mai nedreptățit decât alții, mai ales că, în jurul meu, erau oameni care pățeau lucruri mult mai urâte. Eu am avut oarecare noroc. M-am păzit. N-am dat la Liceul Lazăr examenul în clasa aopta, pentru că știam că acolo e mai atentă lumea. Am dat la Liceul Mihai Eminescu, în Rahovei, unde, fiind mai marginaș, se acceptau persoanele asteacu „origini nesănătoase” și evreii. Și cum eu aveam un nas mai coroiat am fost probabil considerat și evreu, de mulți (zâmbește – n.r.). Și adevăru-i că m-am simțit foarte bine, nu am avut nicio problemă. La facultate… am moștenit câteva lucruri în întâmplări legate de tatăl meu și de relațiile lui cu arhitecții și cu puterea. Acolo erau lucrurile mai dificile. Și atunci profesorii mei erau unii de un fel și unii de altul. Dar câteodată am avut și avantaje, în sensul că erau unii oameni care mă priveau cu mai multă prietenie, fără să știu eu de ce.

Cum ați perceput după 89 schimbarea?Cum a fost să scăpați de eticheta „originilor nesănătoase”?Ați perceput-o ca pe o mare ușurare?

Cred că am perceput-o ca toată lumea,cu un mare entuziasm. Enorm, la început. Îmi luam notițe din primele cuvântări pe care le vedeam la televizor. Era totul incredibil, dar încet încet m-am lămurit cum stau lucrurile. În legătură cu propria mea persoană… singurul lucru care poate că l-am perceput mai puternic a fost simpatia foștilor mei colegi care plecaseră sau fugiseră din țară… am câștigat dintr-o dată foarte multe legături. Fusesem și în Timișoara în perioada aia, acolo, cu toate evenimentele care s-au petrecut, lumea era foarte entuziastă și motivată….

Era orașul Revoluției, avea un statut special…

Atunci am făcut foarte multe acțiuni care în fine, mie mi se păreau decisive. M-am dus în Germania și am făcut muncă patriotică voluntară de adunat pentru copiii din spitale diverse chestii, după aia m-am ocupat intens, împreună cu o echipă din Suedia care a venit tot cu un architect român, un om extraordinar, domnul Traian Mușatescu, de înființarea unui centru SIDA-AIDS. Am încadrat aceste acțiuni tot la categoria „sportivă”, pentru că erau în afară de cele de la biroul de proiectare. Această componentă care în educația engleză se cheamă „to be sport”, adică a fi corect și generos este o chestie care ne-a impus-o taică-meu foarte atent. Așa că aspectul acesta cu ceea ce am pierdut sau felul în care am fost pedepsit mi se pare că este o poveste trecătoare. Nu asta este problema.

V-ați gândit să plecați din țară? Foarte mulți intelectuali, foarte mulți oameni cu „origini nesănătoase” au decis să facă acest pas.

Nu. N-am hotărât să plec din țară niciodată, dar colegii mei plecați au hotărât să mă scoată. Și atuncea m-au invitat, în 88, în America.În 88 era imposibil să pleci și eu totuși am reușit, printr-o întâmplare extraordinară pe care v-o povestesc imediat. Am ajuns acolo, trebuie să stau vreo 2-3 luni, am stat vreo 5-6, prin prelungire, pentru că ei încercau să mă convingă să rămân și eu m-am convins cu atât mai mult că n-am să rămân. Și m-am întors pentru că eram atât de motivat împotriva perioadei Ceușescu, încât mi-am zis că mai bine pleacă ei decât să plec eu. Și în concluzie m-am întors. Am ajuns acolo până la avocații care aranjau și puteau să rezolve totul și îmi exersasem și abilitățile în biroul de proiectare, dar m-am gândit și am decis că nu e cazul. Nu știam ce se întâmplă, dar nu eram atât de epuizat încât să renunț. Deși în fiecare lună trebuia să fac un drum Timișoara-București să-mi iau pâinea de pe rație…

De ce trebuia să veniți la București după pâine?

Bucureștiul era oraș închis. Dacă renunțam la buletinul de București, nu mai puteam să mă întorc. Părinții mei erau aici cu problemele lor. Și atuncea am făcut socoteala, cum aveam trei copii și Doina nevasta mea era cu buletin de Timișoara, ea lua o parte de rație din Timișoara și eu luam o parte de rație din București… Dar iarăși am avut noroc că am fost o familie foarte unită, cu nevasta și copiii.

În stânga arhitectul Şerban Sturdza alături de arhitectul Şerban Ţigănaş, preşedinte Ordinul Arhitecţilor din România

În stânga arhitectul Şerban Sturdza alături de arhitectul Şerban Ţigănaş, preşedinte Ordinul Arhitecţilor din România

Și întâmplarea extraordinară care v-a permis să ajungeți în State?

Eu ca să mai câștig niște bani, făceam tot felul de chestii pe lângă job (la Institutul de Proiectări din Timișoara – n.r.) –făceam curele pentru doamne, făceam pe zugravul… Într-o bună zi, directorul meu, domnul Iosif Roth, un om remarcabil, mare comunist – a fost și în Marea Adunare Națională – dar un om foarte cinstit în felul lui, a zis: dom’le, dacă te mai prind că lucrezi în afara serviciului o să te pedepsesc, pentru că eu vreau să te am odihnit la serviciu. Dar în același timp, când avea niște probleme cu primari sau alți oficiali mă lua cu el să-i dau niște soluții. Și azi așa, mâine așa, într-o bună zi mi-a zis dom’le, du-te la numărul ăsta de telefon să dai o soluție. Era cineva care se mutase într-o casă foarte frumoasă, pe malul Begăi, pe care vroiau s-o amenajeze. Și cum doamnele sunt cele care hotărăsc în familii, domnul care era în pantaloni scurți, pentru că era vară, a plecat și m-a lăsat cu doamna, care mi-a zis: la camerele principale și la holuri mă pricep eu. La baie și la bucătărie fă-mi dumneata, că acolo-s instalații, chestii, complicat. Și cum eu eram foarte interesat de meseria asta, am făcut cu mare pasiune tot ce aveam de făcut – am urmărit execuția, m-am dus la fabrica de mobilă de la Deta, am controlat toate lucrurile… La un moment dat am fost chemat iarăși la casa de pe Bega. Era duminica, toți jucau remi în bucătărie, în picioarele goale – era căldură mare – pantaloni scurți, neglijeu… și doamna mi-a zis – „Te-am chemat să-ți spunem că ne place ce-ai făcut. Ce vrei dumneata să-ți dăm?”. Nu știam ce să spun. Când eram singur și-mi făceam eu socotelile,era altceva, dar acum, fiind trimis de director, nu putem să zic vreau aia sau aialaltă. „Zi dom’le ce vrei!”. Și am zis dom’le, dacă ar fi după mine, aș vrea să fac o plimbare în America, să-l văd pe văru-meu. Și ăștia au râs de mine. Am râs și eu și am plecat, că s-a terminat discuția. Dupăcâteva luni, pe stradă, mă întâlnesc cu cineva care mă salută și-l recunosc pe proprietarul apartamentului, care-mi spune:„N-ai mai venit pe la noi”. „Păi, zic, de ce să viu?” „N-ai spus că vrei să pleci în America?” „Am spus dar”… „Hai cu mine acuma”. Și m-a luat și m-a dus la Miliție și a intrat ca-n brânză printre ăia.Și cu ocazia asta am descoperit că el era șeful punctului de frontieră de la Stamira Moravița. Mare demnitar în Armată. Și mi-a zis: „Când o să ai invitație, îmi dai un telefon și vii cu ea la mine”. Așa am făcut, a dat un telefon la Pașapoarte în București și eu în trei zile – o chestie incredibilă – am primit pașaportul. Și acuma se întâmplă chestia interesantă, la urcarea în trenul de noapte cu care trebuia să mă întorc – o ambuscadă extraordinară. Am reușit totuși să urc și mai târziu chiar am dormit, pe scaun, la clasa a II-a, cu servieta cu acte în brațe. Când am coborât la Timișoara, mi-am dat seama că nu mai am nimic în servietă. Nici pașaportul, nici buletinul, nici caietul cu adrese…. Am înebunit. Am dat repede un telefon. Șeful de la Stamora zice „Dom’le, nu știu ce să zic… vino la mine, repede. Ți le-o fi furat cineva… Trenul are niște vagoane care se duc de la Stamora spre Viena”. M-am suit pe bicicletă și am ajuns acolo – 48 de km – cu limba scoasă. Când am intrat, acest domn stătea cu picioarele pe masă, ca în fimele americane, și mă aștepta cu gura până la urechi. Pe masă era pașaportul, caietul, tot… Și zic… cum le-ați găsit? ”Erau undeva la clasa a III-a, ți le-a furat cineva”. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, înghesuiala de la urcare fusese organizată de Securitate. Atunci mi-au luat actele, pentru a vedea care erau adresele pe care le aveam scrise în caiet și unde urma să mă duc în Statele Unite.

Alte asemenea întâmplări?

Când am plecat șeful de la Moravița mi-a zis – „Ştiu că n-ai să te mai întorci, dar nu mă interesează”. Toată lumea cedea la fel. Inițial trebuia să mă întorc în 2-3 luni, dar am am stat mai mult. În prima zi în care nu m-am întors, securistul Institutului care înainte de plecare ceruse relații de la toți – se întoarce, nu se întoarce – a venit și mi-a luat planșa și scaunul. Eu vorbeam la telefon cu soția mea, care lucra și ea la Institut și mi-a povestit tot. Era clar că nu mă mai așteptau.Când m-am întors, nu mai aveam nimic. Nu mai aveam unde să stau. Toată lumea era mirată – domnule, ce nebun! Ce prostie ai făcut că te-ai întors!

Soția ce v-a sfătuit?

Ea mi-a zis să fac ce vreau, dar știam că mă vrea acasă. Cât am stat acolo, m-am convins că n-aș face meseria mai bine ca aici. M-am convins că, dacă aș rămâne, ar trebui să-mi schimb meseria, că nu-mi plăcea ce trebuie să fac acolo ca arhitect. Absurd, dacă stai să te gândești. Dar aveam convingerea asta și – din cauza asta nu m-am dus nici în Africa când facultatea din Maroc căuta profesori. Am refuzat pentru că întotdeauna am considerat că aicea simt mai bine locurile și știu să dau niște soluții mai adecvate cumva. N-am avut niciun moment nostalgia că trebuie să plec ca să-mi pot face bine meseria. Ceea ce cred că e greșit, dar e o convingere pe care o am și acum. Mi se spune că e absurd, că e totul universal și că poți să fii oriunde, dar în ceea ce mă privește eu mă simt bine aici.

Cum ați ajuns să lucrați cu Pro Patrimonio?

În Pro Patrimonio m-am înscris din simpatie. Aveam mare respect pentru ce fac ei și m-am bucurat când am avut șansa să-l cunosc pe președintele organizației, Șerban Cantacuzino, pe când era redactor-șef la revista Arhitectural Review. După aia am avut câteva proiecte, idei proprii despre niște lucruri cum ar fi proiectul 60 de biserici sau cel legat de meseriile tradiționale, iarboard-ul organizației le-a adoptat ca proiecte principale și cu ajutorul acestei organizații ceea ce era doar un gând sau o teorie a mea despre cum ai putea să acționezi a devenit mai palpabil și s-a dezvoltat fie pe direcția asta fie în corelare sau în partaneriat cu multe alte organizații sau instituții. Rezolvările cazurilor sau intervențiilor sunt întotdeauna atipice și nu pot spune că s-anăscut o procedură care să rezolve problema patriomoniului nici măcar în proiectele noastre de intervenție. Suntem depășiți de realitate și tot timpul e nevoie de ajutor și sprijin pentru că degradările sunt mai rapide decât puterea noastră de intervenție. Iar mentalitățile sau modul ăsta de a înțelege intervenția sau patriomniul chiar, ca o activitate vie, nemuzeificată, reală, pe care o utilizezi în mod natural e câteodată înțeleasă greu.

Care ar fi cea mai urgentă intervenție de care ar fi nevoie în acest domeniu, al salvării patriomniului?

Există un lucru care dacă nu se face se va pierde definitive și este vorba despre Casa Enescu de la Mihăileni. Acest proiect trebuie dus până la capăt, trebuie încărcat cu sens, iar asta înseamnă înființarea unei școli internaţionale de muzică acolo de care să beneficieze și copiii din împrejurimi, dar și din întreaga lume. Acesta este un proiect foarte important de solidaritate, în care arhitectul se va retrage și va lăsa locul celor care vor face şcoala, dar cred că, dacă nu se va face treaba până la capăt, se va pierde o ocazie exceptțională, mai ales că am descoperit cu ocazia asta că teritoriul de acolo – mă gândesc la Bucovina și la Nord – Dorohoi, Siret, este puțin cunoscut, extraordinar de viu și sănătos și cu oameni și activități care sunt demne de tot respectul. Casa Enescu este un proiect punctual, dar are o valoare în comunitate destul de mare; efortul este destul de mic, dar rezultatul poate să fie extraordinar de important.

Și după aia există o chestiune care cred că ar trebui sesizată mai clar, aș boteza-o teritorialism – e vorba de faptul că valoarea unui importanța unui teritoiu crește dacă iei în considerare valoarea fiecăruia dintre elementele constitutive, fără ca arhitectura să fie nepărat cel mai important. Provocarea estesă deschizi câmpul către meserii conexe, într-un teritoriu mult mai larg, care cuprinde ceea ce se cheamă vecinătate. Asta înseamnă că poți foarte ușor să apropii arhitectura de agricultură, de sociologie, de antropolgie, cu condiția să-ți faci o echipă și să ai bugetul corespunzător.

Aveți ceva în minte când spuneți asta?Un anume exemplu?

Proiectul cu bisericile a început prin a interveni la biserici și continuă prin a interveni în comunitate. A dezvolta de fapt proiecte conexe, care ar putea să fie infinit mai bogate și mai profitabile pentru comunitate cu cât ar fi mai cunoscute și mai înțelese. Aici nu sunt de acord cu mulți colegi de ai mei că voluntariatul e inutil sau că numai specialistul e important… specialistul e important ca să aibă discernământ. Dar o persoană cu discernământ se va baza totdeauna pe ceea ce există, bun sau prost, cu absurditățile și stupiditățile și contradicțiile momentului, reușind să treacă deasupra și să înnoade de fapt un proces care-i de mai lungă durată decât propria lui existență. Din cauza asta cred că un specialist nu-i suficient. Deci trebuie să ai o întreagă curbă granulometrică, cum spunem noi în construcții. Și cu grăunțe mari și cu diametrii mici că să rezulte un amestec care să facă priză, să țină, să aibă aderență.

Dar cum se împacă acțiunile astea de voluntariat cu românii?

La început foarte prost. Românul era voluntar în sensul că avea dreptul să vină și să plece când vrea și să bea o bere când dorește. Pentru voluntarul francez, timpul pe care-l dăruiește este important și poate fi evaluat la o anume valoare. Între timp și în România, voluntariatul a evoluat. Poate că statul e cel care a rămas cel mai în urmă… Dacă luăm de exemplu arhitecții – ar trebui ca mentoratul să fie recunoscut ca stagiu profesional. Când citeștiCV-ul unei persoane care a făcut voluntariat ar trebui să atârne mai greu decât un CV care nu are această componentă. Voluntariatul ar trebui să conteze chiar dacă nu este în specialitatea ta. Pentru că și atunci când sapi gropi și cari pietre lucrezi la desăvârșirea ta ca persoană, compensenzi cumva toată parte asta să zicem academică. Gândești cu mâinile.

Casa cărților de pe Magheru

Casa în care a locuit străbunicul lui Șerban Sturdza din partea tatălui, Dimitrie Sturdza (fost premier), a avut un parcurs destul de ciudat, după Război. Închiriată de familie, i-a avut ca locatari pe Maria Tănase, iar apoi o firmă germană de maşini agricole, Lanz. A fost şi sediu de bibliotecă publică.După aceea a fost naţionalizată, mai târziu transformată într-o Casă a Pionierilor.”Propunerea mea pentru acel centru era ca ei să locuiască în continuare în casă, să plătească o chirie care nu se schimba; în contrapartidă, eu aveam să mă implic în programa de învăţământ a copiilor, pentru că voiam să schimb modalitatea de educaţie. Au fost refractari şi am decis să eliberez casa”, povestește Șerban Sturdza despre recuperarea imobilului. Procesul de retrocedare a fost destul de greoi și, pentru că nu avea posibilitatea să o reabiliteze, a hotărât să-i confere o dimensiune culturală, întreptându-și atenția către o micuță librărie din zona centrală a orașului. „În contract, eu nu fac parte din Cărtureşti, sunt doar proprietar. Există însă câteva puncte în care sunt consultat, este vorba despre un plan succesiv de dezvoltare, de a face din acest loc mai mult decât la o librărie obişnuită. Intenţia mea este, şi Cărtureştiul nu a găsit încă o soluţie, dar e în căutare, ca într-o manieră similară, să descopăr un mod de a face acest lucru în mediul rural. Să oferi o alternativă la viaţa rurală actuală”, spune arhitectul. Oamenii vin în acest loc pentru cărţi, dar şi pentru parfumul de epocă al casei construite în 1883. 

 

Apropo de CV, ce înseamnă pentru dvs. recunoașterea pe care ați primit-o din partea specialiștilor – sunteți președintele Ordinului Arhitecților, membru corespondent al Academiei Române?

Nu prea îmi dau seama de lucrurile asta. Încerc să mi văd de treabă. Câteodată mă suprinde această recunoaștere, câteodatăîmi dau seama că nu se suprapune pe ce faci. Câteodată e nemeritată, câteodată e alături… nu are legătură cu realitatea așa cum o percep eu. Nu știu ce e bine și se e prost în direcția asta, prefer să-mi văd de treabă, cât se poate.

 

Suntem în casa în care ați copilărit, a bunicilor din partea mamei. V-ați gândit că o să ajungeți vreodată să trăiți aici?

Am fost legat de locul ăsta și sunt legat în continuare. Cred că e un noroc că poți să stai atât de mult în același loc. Sau să te plimbi pe stradă și să știi că aicea te-ai jucat în în patru labe… Asta mă face să îmi doresc acum un fel de organizație de cartier, care să legitimeze valoarea specială a locului în care cineva își petrece o mare parte din viață. Într-un cartier oamenii au probleme comune, dar și soluțiile le pot găsi împreună, la comun. Este o modalitate de a-ți preciza dorințele făcând și cerând ceva pentru locurile în care locuiești. Vă dau un exemplu: dacă vine cineva de la mine din cartier și-mi spune – am nevoie să-mi dai un sfat – atuncea chestia aia are întâietate. Lucrarea pe care o am de făcut în cartier are prioritate. Suntem vecini, ne putem deranja oricând, totul trebuie să meargă ușor. Cred că sunt anumite locuri unde poți să faci asta. În Cluj de exemplu ar putea funcționa mai bine decât în București. Dar e o chestiune de care trebuie să ținem cont. Este dovada unei vieți normale. E foarte simpatic să poți să te saluți cu vecinii pe stradă sau dacă au nevoie de ceva să-i ajuți. Să trăiești într-o familie lărgită, cu bunele, relele și conflictele inerente… În felul ăsta poți să-ți precizezi originile, dar și să te exprimi.

Apropo de asta vă simțiti bucureștean, timișorean? Cum ați defini termenul „român”?

Mi-e greu să spun. Cred că pentru mine termenul român îl sesizez cel mai tare în mediul rural. De Timișoara sunt extreme de legat. Prietenii sau problemele orașului sunt la fel de prezente acuma ca atunci când eram acolo și în continuare lucrez pentru Timișoara de câte ori pot și îmi sprijin și prietenii și autoritățile, dacă mi se dă posibilitatea. Deci e o chestie de mare respect pentru oraș și de noroc – m-am simțit acolo extreme de bine. Când eram acolo nimeni nu știa că-s bucureștean, și la București nimeni nu știa că nu-s timișorean. Pentru mine sunt două orașe complet diferite, dar au calitățile lor particulare. Dar în orice caz, asta iarăși e o chestie care ține de exotism, vă spun doar că eu când eram student în loc să vin să mănânc în familie, cu părinții, mâncam la cantină cu toți colegii din afara Bucureștiului și mă simțeam foarte bine. Chestia asta în suprafață – teritoriul – mă străpânește foarte tare.

Distribuie articolul
  1. Codruța Ghiran says:

    Am parcurs cu deosebit entuziasm întreg interviul. Domnul Sturdza nu încetează să ne inspire. Vă felicit!

  2. Dorin Boilă says:

    Un om extraordinar, pentru că exprimă cel mai bine normalitatea – atît ca arhitect cît și ca cetățean !! Toată admirația pentru această generație, ai cărei intelectuali normali au servit cel mai bine țara și nevoile ei !! Ne-ar trebui vreo 10 Șerbani în fiecare județ, în fiecare breaslă !! Cu cele mai bune urări pentru Șerban – de la arh. Dorin Boilă.

  3. alexa says:

    Nu exista orasul Bistrita Nasaud , poate Bistrita .

  4. Viorica Rotaru says:

    Felicitari pentru interviul si materialul publicat! Am aflat o multime de lucruri pe care altfel nu le-as fi aflat!
    L-am cunoscut pe dl.arh. Serban Sturdza cu multi ani in urma, pe vremea cand eram mai tineri ( evident!) la Timisoara pe vremea cand era un tanar si entuziast arhitect , legat de Centrul de hematologie; oricum a ramas tot tanar si entuziast, ca pe vremuri!
    Oricum, in acele vremuri, nu aveam caderea sa aflu mai multe despre istoria familiei sale si a destinului sau personal, legat de numele sau…inca odata , felicitari!

  5. CONSTANTIN ANGHEL says:

    Multumiri domnului arhitect SERBAN STURDZA pentru permisiunea de a-l cunoaste si prin acest interviu deosebit. O personalitate de care TIMISOARA s-a bucurat si se bucura in continuare ori de cate ori are ocazia.

  6. Pingback: Prima ediţie a Galei APPC, câştigătorii premiilor şi impresii personale | Tiberiu Fărcaş

  7. Marius Veerag says:

    Un articol superb. Felicitari.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te