Serge Ioan Celebidachi, regizorul filmului „Octav”: „Ne lipsește mândria. România nu înseamnă doar corupție și prostituție”


Este unul dintre regizorii care își declară îngrijorarea cu privire la modul în care evoluează astăzi genurile cinematografice și pentru care disciplină și respect pe platoul de filmare înseamnă să te lipsești de telefonul mobil. Este un admirator al filmelor lui Stanley Kubrick și Martin Scorsese și spune că va fi doar o chestiune de timp până când poveștile care ne taie respirația vor începe să se facă auzite și dinspre România.

În filmul de lungmetraj pe care l-a regizat recent și care intră în cinematografele românești în data de 6 octombrie, România scufundată în corupție și prostituție este dată uitării. În schimb, Serge Ioan Celebidachi alege să prezinte România în perioada ei de aur, ajutându-ne astfel să ne reamintim cine suntem cu adevărat. Fiul regretatului dirijor și compozitor Sergiu Celibidache, în cel mai nou film al său, „Octav”, explorează teme universale precum dragostea, nostalgia sau timpul, prin relaţia profundă între un vârstnic de 80 de ani şi o fetiţă de 10 ani. Interesantă în această poveste este călătoria în timp pe care o face o personajul principal, bătrânul Octav, interpretat de actorul Marcel Iureş, în urma căreia ies la iveală evenimente importante din copilăria sa, acesta rămânând în acelaşi timp prizonier al trupului său îmbătrânit. Din distribuția filmului mai fac parte nume importante ale cinematografiei românești printre care Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Mihai Dinvale, Maria Obretin.

Filmările pentru „Octav” au avut loc la Câmpulung, în judeţul Argeş, la Vila Golescu, dar şi în studiourile din Buftea (Ilfov), în primăvara lui 2016. Filmul a dispus de un buget de 1,4 milioane de euro fiind o coproducţie România–Marea Britanie, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei. Scenariul este semnat de Serge Ioan Celebidachi şi James Olivier, iar producător este Adela Vrînceanu Celebidachi. Imaginea a avut amprenta reputatului director de imagine italian Blasco Giurato, cunoscut pentru colaborările sale cu Giuseppe Tornatore, în special la „Cinema Paradiso” (Oscar pentru cel mai bun film străin) şi cu David Lean la „Dr. Zhivago”. Serge Ioan Celebidachi, fiul renumitului dirijor şi compozitor Sergiu Celibidache, a absolvit Universitatea de Teatru şi Artă Dramatică din Indiana, SUA (Bloomington) şi a urmat un master în film la Şcoala Internaţională de Film din Londra. A scris mai multe scenarii şi a regizat documentarul “Grădina lui Celibidache”, un portret de suflet al Maestrului Sergiu Celibidache.

Ați început să scrieți scenariul filmului „Octav” când erați foarte tânăr. Cât de mult v-a influențat faptul că ați crescut cu un tată care a avut o vârstă înaintată?Cât de mult își revizita tatăl dumneavoastră trecutul? Ce vă povestea în discuțiile pe care le aveați despre viața lui?

Nu am privit niciodată lucrurile în acest fel, dar este adevărat că având un tată cu o vârstă înaintată m-a făcut să conștientizez, poate mai mult decât alții, ce înseamnă lumea oamenilor bătrâni. Am înțeles mult mai rapid semnificația îmbătrânirii și a unei posibile nostalgii atașate, cu o privire înapoi la copilărie odată ajuns la amurgul vieții. Tatăl meu nu a privit niciodată înapoi la viața lui. El a fost un om care trăia în prezent, în „momentul actual”, în interiorul și în afara procesului muzical. Îi plăcea totuși, înainte să merg la culcare, să îmi povestească întâmplări din tinerețea lui, aventuri aproape amuzante și incredibile aș putea spune. Amintiri de care era foarte atașat despre felul în care era el în adolescență, alături de colegi, prieteni și bineînțeles în preajma fetelor. Era pur și simplu un povestitor extraordinar.

În diferite interviuri ați spus că acest film va prezenta România în mod diferit, o va plasa într-o lumină mai bună. Pe ce aspecte ați mizat pentru a oferi o imagine „altfel” despre România, ce imagine are România și cum credeți că cinema-ul românesc poate îmbunătăți această imagine?

Nu am abordat dintr-un anume unghi România. De obicei încercăm să scriem „filme universale” care nu au un mesaj politic sau social. „Octav” s-a întâmplat să-l invite pe spectator să se întoarcă într-o zonă care ar putea fi considerată perioada de aur a României unde Bucureștiul era numit Micul Paris. A ajuns să arate o altă România, frumoasă, care vine într-adevăr ca o schimbare. România are una dintre cele mai proaste imagini din toată Europa. Numai criza siriană a deviat ușor atenția, dar este un dezastru absolut dacă privim din Franța, în Anglia, unde am trăit și, de asemenea, în Spania și Italia, unde mă duc adesea și am mulți prieteni. Cele mai recente filme prezintă România ca o țară care se îneacă în corupție și prostituție. Înțeleg de ce aceste teme sunt prezente, pentru că fac parte din viața, dar nu mai mult decât fac parte din viața francezilor sau germanilor! Dacă artiștii sunt interesați să povestească despre țara lor, ar putea să prezinte lumii figuri sau genii românești importante precum Grigorescu, Eminescu și alți mari creatori și vizionari români, ca mulți alți artiști pe care i-am oferit lumii. Sau atât de multe alte povești care fac ca oamenii din țara asta să fie mândri că sunt români! Asta lipsește astăzi. Mândria românească. Și regizorii au o mare responsabilitate în acest sens.

Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, protagoniști în filmul Octav, alături de regizorul Serge Celebidachi/Foto: Adi Marineci

Cât de greu a fost să găsiți echilibrul între reflectarea asupra trecutului și asupra prezentului. În ce direcție ați înclinat balanța?

Este într-adevăr o linie fină. Filmul se bazează pe un ritm specific care are nevoie de timp suficient pentru a călători înapoi, dar dacă este prea lung, totul poate deveni prea lent. Deci editarea a fost o sarcină meticuloasă, coordonată strălucit de Mircea Olteanu.

Cineastul Blasco Giurato spunea că „Octav” este un film despre nostalgie care i-a redat speranța în cinematografie. Au existat momente în cariera dumneavoastră în care v-ați pierdut speranța în cinematografie? Mai exact în cinematografia românească?

A-ți pierde speranța este o stare definitivă, așa că nu aș merge așa departe, dar este adevărat că sunt puțin îngrijorat asupra felului în care evoluează genurile cinematografice și cât de nerăbdător și însetat după filme de acțiune a devenit publicul. Cred că social media are un impact enorm asupra comportamentului și așteptărilor pe care le are publicul față de o nouă producție și capacitatea de a lăsa un film să te ducă într-o altă lume timp de două ore. În ceea ce privește cinematografia românească, de la Revoluție începând o văd acum trecând prin adolescență. A trebuit să redea societatea așa cum o văzuse și o vede încă și reflectă toate frustrările și realitățile triste care există în interiorul ei. Deoarece România are atât de mult de oferit (de la peisaje, la oameni), știu că este doar o chestiune de timp până când poveștile care ne taie respirația încep să se facă auzite. Și cu propriile lor stiluri specifice.

Care sunt principalele obstacole și principalele avantaje în realizarea unui film în România, spre deosebire de Franța, de exemplu, sau de alte țări în care ați lucrat?

Probabil că disciplina l-aș numi un obstacol major. Telefoanele mobile pe platoul de filmare, personal, le-aș interzice. Nu fac decât să ne ia din energie și mai ales este o lipsă totală de respect față de cei care lucrează în acel moment (actori, alți tehnicieni etc.). Acestea fiind spuse, lista avantajelor este imensă. În afară de bugetele de producție diferite (de la anumite taxe cu ora, până la spațiul studiourilor), am găsit o grămadă de tehnicieni foarte buni și dedicați, care dau cu adevărat tot ce este mai bun din ei filmului la care lucrează. Am simțit o energie extraordinară și, prin urmare, o atmosferă specială pentru a lucra și a crea. Nu am simțit că lucrăm contratimp și orele suplimentare nu au fost niciodată o problemă. Nu putem vorbi același lucru și în cazul Franței, de exemplu (și sunt cât se poate de corect din punct de vedere ideologic…). Ceea ce am apreciat cel mai mult a fost faptul că m-am simțit parte dintr-o echipă în care orice părea posibil. Acest lucru este fantastic pentru orice regizor, deoarece poate lucra cu un sentiment de libertate deplină.

În momentul în care ați început proiectul „Octav” de ce v-a fost cel mai mult teamă?Ați fost foarte mult plecat din România. A fost limba română o barieră în timpul filmărilor?

În primul rând, nu eram sigur de seriozitatea/dedicarea oamenilor înainte de a-i întâlni personal. În al doilea rând, nu știam cât de bine vorbeam eu limba română pentru a mă adresa oamenilor în limba română atunci când interveneau indicații tehnice. De asemenea, cu actorii, limitele vocabularului meu în limba română m-au făcut să lucrez la formularea cuvintelor mai mult probabil decât un regizor român „normal”. În al treilea rând, nu eram sigur cât de „ruginit” eram, dat fiind că ultimul meu film a fost filmat în 2011 și a fost un documentar dramă, deci ceva diferit de ceea ce făceam în acel moment. Trebuie să recunosc că totul a depășit așteptările și fiecare zi a depășit ziua precedentă. A fost o experiență memorabilă pe care nu o voi uita niciodată.

Lia Bugnar și Eric Aradits/Foto: Adi Marineci

De ce ați ales Câmpulung ca loc de filmare?

Conacul în care au avut loc filmările îl căutam de foarte multă vreme (n.r. Conacul Golescu) și am petrecut multe zile căutând un loc potrivit. Și l-am găsit. Ne aștepta.

Pentru acest film ați avut ocazia să lucrați cu doi dintre cei mai apreciați și experimentați actori ai cinematografiei românești, Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, precum și cu cineastul Blasco Giurato. Ce lecții ați primit de la ei în materie de artă cinematografică?

Cunoscându-l pe Marcel, am avut privilegiul de a vedea un maestru al cuvântului în elementul lui. Accentul său meticulos și dedicat asupra fiecărui cuvânt a fost probabil cea mai încântătoare experiență teatrală din viața mea. Chiar și în limba română, am putut aprecia subtilitățile limbii revăzute de dl. Iureș. A fost, de asemenea, foarte bun în a face totul pentru ca Alessia (n.red. tânăra interpretă din rolul fetiței de doar 10 ani) să se simtă confortabil cu responsabilitatea uriașă pe care o avea. A fost o experiență încântătoare.

În cazul lui Victor am remarcat simplitatea unui mare om și actor. Modestia lui divină și totodată abordarea perfecționistă mi-a amintit de dualitățile fascinante, dar rare ale tatălui meu. Pe deasupra, Victor are un simț al umorului fără egal. O altă experiență memorabilă.

De la Blasco îmi amintesc de „abordarea italiană de modă veche”, unde camera este poziționată în funcție de modul în care povestea curge în fiecare zi. Am avut 200 de pagini dintr-un scenariu precis făcut cu luni în avans pe care Blasco a zis să îl uităm de îndată ce l-a primit pe e-mail și să vedem, în schimb, ce se întâmplă în ziua de filmare. Era să cad de pe scaun în prima zi, dar când am început să filmăm, propunerea de a mă desprinde de ideile preconcepute pe care le-am avut în minte a adus o veritabilă fluiditate care probabil că nu ar fi fost simțită altfel în film. Pentru acest proiect, a fost calea cea mai bună de abordare. Mulțumesc, Maestre!

Cine sunt personalitățile cinematografiei mondiale la care vă raportați, cărora le admirați activitatea și viziunea?

 Întotdeauna am fost un mare fan al lui Kubrik și al lui Scorsese pentru „universurile” pe care au îndrăznit să le creeze. Majoritatea filmelor lor sunt pur și simplu capodopere. Astăzi, Christopher Nolan mă intrigă în abordarea lui revigorantă. Modul în care tratează problema timpului este întotdeauna o așa-numită „coup de force” și o încântare pentru cinefili. Din punct de vedere al producției, frații Weinstein se remarcă pentru mine, deoarece au reușit să-și apere modul independent de a face filme în America. În ceea ce privește giganții care nu mai sunt printre noi, Mastroiani și Brando îmi vin în minte, dar aș putea umple o pagină completă de nume gândindu-mă la Lauren Bacall sau Jeanne Morreau. Oameni extraordinari cu o vigoare extraordinară în timpul vieții. Aș mai aminti actorii giganți de astăzi precum de Niro, Pacino, Gerard Depardieu, Duval și Merryl Streep pentru a reda doar câțiva. Mă fascinează pentru diversitatea rolurilor lor și pentru felul în care ajung să își cunoască personajele. Astăzi, poate, Kidman, Downey jr., McConaughey sau în ultima vreme Jennifer Lawrence mai au această rară originalitate.

Timpul, nostalgia, dragostea sunt temele dominante în acest film pe care ați ales să le tratați într-un mod care nu este tocmai comercial. Totuși, ca orice alt film, și acesta trebuie „să vândă”, să atragă spectatori. Cum se va întâmpla asta?

Este foarte greu pentru mine să răspund la această întrebare. Ea ar fi mai potrivită pentru producătorii și distribuitorii filmului. Tot ce pot să spun este că „Octav” a fost creat cu toată sinceritatea și grija în jurul acestor teme ale copilăriei și nu putem decât să sperăm că onestitatea și buna credință vor transcende dincolo de ecran și oamenii vor rezona cu aceste sentimente foarte cunoscute și vor merge să vadă acest film pentru a pleca cu ceva acasă.

James Olivier, Serge Ioan Celibidachi/Foto credit: Adi Marineci

Veți filma în viitor și alte producții în România?Aveți anumite scenarii sau idei „la sertar” pe care să le scoateți la lumină special pentru România?

După ce am reușit să adaptăm „Octav” și să îl plasăm într-un context istoric, am continuat de atunci procesul cu alte proiecte și avem cel puțin trei filme care cel mai probabil vor avea acțiunea în România și se vor filma aici. Mi-aș dori de asemenea să realizez un film al vremurilor comuniste, dar este destul de delicat să fac asta, dat fiind că nu am trăit în acea perioadă. Cu toate acestea, iau foarte mult în considerare să fac un astfel de film. Sper să se întâmple acest lucru mai devreme sau mai târziu.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eighteen + 15 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te