Sfârşit de capitol

E greu să mai găseşti pe cineva în industria presei scrise americane care să susţină ideea că ziarul – în forma sa tipărită – va supravieţui mai mult de cinci ani de-acum înainte.


Publicaţiile cotidiene au dominat zeci şi zeci de ani spaţiul media, aducând mai multe procente de profit anual în anii ’50 decât producătorii de avioane. După ce au avut monopolul în spaţiul informaţional o lungă perioadă, ele au supravieţuit cu succes competiţiei pentru public şi reclamă cu radioul şi televiziunea.

Internetul a schimbat datele problemei jurnalismului, iar goana după informaţie urmează acum alte tipare

Ceea ce s-a întâmplat o dată cu revoluţia tehnologică în comunicare pare acum un scenariu de coşmar cu neputinţă de evitat. Prin intermediul Internetului, publicul – altădată pasiv şi total dependent de agenda de ştiri impusă de presă tradiţională – a început să îşi exprime preferinţele sau dezaprobarea. Au apărut surse de informaţii alternative şi, mai important, gratuite… Criza economică globală începută în 2007 a desăvârşit dezastrul. Bugetele de reclamă au scăzut la cote fără precedent. Între 2008 şi 2010, zece mii de ziarişti americani (aproape toţi din presa scrisă) şi-au pierdut locurile de muncă. Redacţiile de ziare, câte au mai rămas, au acum un sfert din personalul anterior crizei şi nu mai au capacitatea de a reflecta evenimentele din comunităţile lor, aşa cum o făcuseră înainte. Jurnalismul de investigaţie, care solicită fonduri şi timp, a devenit aproape inexistent la cele mai multe publicaţii. Mai mult, o parte dintre ziariştii concediaţi şi-a construit propriile site-uri, intrând în competiţie cu presă tradiţională deja slăbită. Au apărut noi categorii de comunicatori, de la blogeri la ziariştii cetăţeni sau la ziariştii de comunitate. Profesionalismul multora dintre ei este îndoielnic, dar ei se ocupă de zone şi de teme de nişă pe care ziarele sau televiziunea nu mai au resursele umane să le acopere. Dacă, în deceniul şapte al secolului trecut, aproape toate metropolele americane aveau cel puţin două cotidiene, acum multe nu mai au niciunul care să fie distribuit în varianta tipărită. Cât despre tiraje, nu are rost să mai discutăm…

Era întreg acest parcurs inevitabil? Înclin să cred că nu şi că proprietarii şi managerii din presă scrisă au făcut cam toate greşelile care le-au stat la îndemână. În primul rând, orbiţi de profitul mare al afacerii lor, au uitat să gândească în perspectivă, iar cercetarea ştiinţifică în jurnalism şi comunicare de masă a oglindit şi a analizat mai tot timpul ce s-a întâmplat în mass media şi nu a încercat să anticipeze ce va urmă. Un cercetător în medicină veterinară, specializat în clonare, îmi spunea acum câţiva ani că aproape tot ce se întâmplă la el în laborator urmează să fie reflectat în industrie cam cinci ani mai târziu. Până de curând, majoritatea studiilor academice în comunicare de masă, chiar şi cele care luau în considerare tehnologiile, erau o reflecţie asupra trecutului şi nu propuneau soluţii pentru ce avea să urmeze. În aproape o sută de ani, schimbările în distribuirea ziarului au fost aproape inexistente în anumite zone din Statele Unite: aceeaşi pungă de plastic aruncată în faţă casei, vehiculul fiind calul, mai târziu bicicletă sau maşină. Orgoliul fiecărui ziar mai serios în secolul trecut devenise de a avea propria tipografie; au apărut astfel investiţii care în timp s-au dovedit cu totul nenecesare. Fostul preşedinte al marelui grup de presă Cox Newspapers mi-a spus că, atunci când a apărut Internetul, unii oameni cu viziune din lumea ziarelor au propus asocieri între marile cotidiene pentru a produce site-uri care să ofere sinteze ale ştirilor ce urmau să apară în paginile scrise ale cotidienelor pentru a face că mediul online să fie un ghid al cititorilor spre ziarele tipărite. Din orgoliu sau din calcule pe termen scurt, această iniţiativa nu a fost acceptată şi s-a creat vidul ce avea să fie repede umplut de agregatoarele de ştiri create de Google sau de Yahoo. Acestea au fost ignorate o vreme de cei ce luau decizii în presă scrisă, iar când aceştia s-au trezit, era prea târziu. Agregatoarele deveniseră producătoare de ştiri, iar serviciile acestora erau de cele mai multe ori gratuite. Atunci ziarele au hotărât să-şi pună la dispoziţia cititorilor conţinutul tot gratuit, inventând modele de business care se bazau pe estimări utopice. Abia apoi au încercat să pună un preţ pe conţinutul online, dar – după ce obişnuieşti un client cu servicii gratuite – e greu să-l convingi că ar trebui să plătească pentru ele. Iar în final, cum am scris, criză economică a pus capac…

În urmă cu cinci ani am participat la o întâlnire organizată de Centrul pentru Inovaţie în Comunicare din San Francisco. Fuseseră invitaţi câţiva cercetători/profesori de jurnalism şi comunicare, manageri ai unor mari instituţii de presă scrisă şi televiziune, dar şi reprezentanţi ai noilor media. În ultima zi, un tânăr de la Yahoo a spus: „Voi, profesorii, aţi vorbit despre ajustarea curriculei pentru a reflectă schimbările, iar cei din televiziune şi de la ziare au vorbit despre adaptare şi inovare. Voi nu vreţi să înţelegeţi că în comunicare a avut şi are loc o revoluţie, unde a adapta şi a ajusta e egal cu zero.”

Toată această scurtă trecere în revista e, desigur, simplificată. Ritmul schimbării în presă diferă de la o ţară la altă: dacă datele pe care le am sunt corecte, singură ţară unde tirajele ziarelor tipărite a crescut în cursul crizei din 2008-2010 a fost India. De asemenea, o ţară precum Japonia, unde tirajele marilor ziare însumau milioane, oamenii se vor despărţi mai greu de pagină tipărită. La fel, în Statele Unite câteva (puţine) ziare mari au încă o aura de respectabilitate care le păstrează o categorie de cititori. Tot aici, ziarele micilor comunităţi se descurcă destul de bine încă. La fel şi cele care au identificat o nişă foarte precisă.

Realitatea, însă, este că Internetul a schimbat datele problemei şi că goana după informaţie urmează acum alte tipare. Directorul de ştiri de la CNN admitea că obiectivul programelor sale de ştiri nu mai este de a fi primele care oferă informaţii importante, ci de a fi locul unde publicul vine să găsească o confirmare a unei ştiri primite pe telefon sau pe tabletă şi, eventual, o analiză a acesteia. Slabă audienţă a CNN-ului pare să nu confirme viabilitatea acestei noi strategii.

Şi atunci, care ar fi speranţa că jurnalismul profesionist să rămână altceva decât un hobby sau un produs frecventat doar de nişte elite? Un sociolog francez spunea acum treizeci de ani că industria cărţii va deveni insignifiantă nu prin dispariţie, ci prin abundenţă excesivă, şi cam aşa s-a întîmplat. Poate că, la rândul său, excesivul bombardament de aşa-zise ştiri de pe Internet (cu toată gama de ştiri false, de filme sau fotografii trucate, de senzaţionalism primitiv) va face că, în timp, publicul să caute din nou surse legitime de informaţie. Şi unde se va duce atunci? Cu siguranţă nu la ziarul pe care l-am ştiut noi.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

11 + 16 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te