Singurătatea noastră istorică


Se spune că o broscuţă stătea liniştită pe o frunză de lotus. Priveliştea era grozavă, venise primăvara şi era mândră de frumuseţea locului în care trăia. O explozie de verde, o oglindă de apă în care se scăldau soarele şi petele mari de nuferi ca nişte insule ale paradisului. Dar, după un timp, se simţi singură şi începu să strige: Hey, you! Nu-i răspunse însă nimeni în liniştea paradisiacă a deltei. Hey, you!, repetă ea mai tare, dar tot nu primi vreun răspuns. Hey, you!, strigă ea cu glas mai stins. Sări apoi în apă şi se opri pe un nufăr din apropiere: Who, me?, răspunse ea, fericită.

Auzită într-o dimineaţă de mai, la răsăritul zorilor, când eşti obosit de o noapte de chef, povestea te face să râzi. Un efect spontan pe care situaţia de grup îl potenţează. Încet, încet, râsul se pierde şi tinerii mei prieteni cad parcă pe gânduri, bancurile spuse apoi au mai puţină priză. Gaşca se sparge, fiecare plecând spre casă la braţ cu una dintre singurătăţile uitate demult, cu una dintre tristeţile care i s-au cuibărit în suflet pentru totdeauna. Ei urmează să se despartă după patru ani de studenţie, în care doar acum îşi dau seama că nu s-au preocupat destul de mult să comunice. Şi-au cunoscut în această ultimă noapte unii colegi pe care i-au ignorat sub o etichetă sau alta. Mulţi au trecut pe lângă ceilalţi fără să schiţeze măcar un semn de comuniune, s-au închis în loc să se deschidă. Nu le-a păsat nici cum erau văzuţi de ceilalţi, au trăit o frenezie egoistă de căutare a noului. Acum mă întreabă disperaţi cum erau în anul I, cum sunt acum sau cum sunt ei faţă de alţi ani de studiu. Disperaţi, caută urma trecerii lor. O urmă cât de mică, un gest, o imagine prin care vor rămâne în memoria profesorilor, colegilor sau chiar a portarului de la Universitate. Fiecare a trăit o experienţă a identificării, inconştient sau nu, a fost mult mai preocupat de diferenţiere, de distincţie, de sublinierea lucrurilor care ne separă. Au chefuit împreună, au dansat, au făcut dragoste, au copiat cursuri unul de la altul, dar nu s-au întrebat serios cine este celălalt, nu au avut răbdare să-i asculte povestea până la capăt. S-au ajutat de multe ori, dar niciodată n-au căutat să se gândească la celălalt în afara unui motiv exterior. De la prima întâlnire a intrat în funcţie procesul de categorisire socială (cum rece spun psihologii), ceilalţi sunt clasificaţi în categorii sociale semnificative, proces care se desfăşoară aproape automat. Apoi, prin inferenţe sociale şi activarea unor scheme sau coduri, le judecă celorlalţi toate actele prezente şi mai ales viitoare. Previzibilitatea unor comportamente se bazează pe propriile noastre stereotipuri şi scheme de gândire şi experimentele demonstrează că, de cele mai multe ori, greşim.

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eleven − 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te