Smart city. Câteva îngrijorări sociologice la o utopie

Atunci când analizează modernitatea, cei mai mulţi dintre analişti cred că ea este rezultatul urbanizării sau că civilizaţia urbană aduce cu sine o nouă civilizaţie, o nouă cultură şi valori noi. Chiar emanciparea individului a fost o utopie pe care nu doar comunismul timpuriu, dar şi mulţi alţii au legat-o de spaţiul urban şi de naşterea industriei şi proletariatului.


Distribuie articolul

Într-o lucrare de mare succes mondial, „Expresul urban” 1, Kjell NordstrÖm şi Per Schlingmann lansează ideea că viitorul este al oraşelor şi al femeilor. Oraşul a devenit mediul natural al oamenilor, mai spun autorii, şi va fi cea mai importantă formă de organizare în viitor, pentru că are deja putere mai mare decât statele naţiune. Evident, aceste tipuri de utopii postmoderne se bazează pe multe date şi statistici. Două oraşe din Rusia reprezintă 30% din PIB-ul Rusiei, Londra, un sfert din PIB-ul Marii Britanii, iar Bucureştiul şi zona adiacentă, aproape 30% din PIB-ul României. În 2050 se estimează că aproape 75% din populaţia globului va locui la oraşe, iar concentrarea va fi uluitoare: 50% din populaţie va ocupa doar 1% din spaţiul planetei.

Migraţia masivă spre locurile de muncă a golit spaţiul rural şi a ucis comunităţile rurale tradiţionale. Însă marile concentrări urbane sunt tot mai greu de stăpânit sau de organizat raţional. Crearea marilor periferii ale oraşelor de milioane de locuitori, în multe părţi ale lumii, pare a fi un bun model pentru decompoziţia modelului de oraş occidental şi apariţia unui sfârşit distopic al lumii civilizate. Uriaşe cartiere cu munţi de gunoaie şi mii de oamenii pe străzi, delincvenţă şi violenţă la tot pasul – un peisaj care nu arată a civilizaţie şi nici a modernitate. În centrele oraşelor, de unde au fost împinşi săracii spre periferie şi spre industria scoasă din oraş, azi sunt doar vitrinele luminoase ale marilor branduri şi, alături de turişti, o invazie de străini care parcă face şi mai rece inima oraşelor pentru cei mai mulţi dintre locuitorii ei.

Oraşul nu mai este în principal un topos al locuirii, ci un ghem al fluxurilor de circulaţie.

Conectivitatea devine principala caracteristică şi premisă a vieţii şi guvernării urbane. Dar conexiunile şi tehnologiile de tip smart city nu vor face oraşele mai omogene şi nici mai egalitare sau mai coezive, cu identităţi mai consolidate. Marea de conexiuni şi spaţiile virtuale posibile vor mări inegalităţile, căci va exista o problemă de acces la acestea. Un tânăr din cartierul sărac poate avea un laptop şi un smartphone, dar acestea nu înlocuiesc educaţia şi diploma sau alte resurse de care el are nevoie pentru a-şi construi o carieră sau pentru a face un salt faţă de profesia tatălui, aşa cum calculează sociologii că ar trebui să se întâmple.

Oraşul este o lume segmentată, cu mai multe viteze şi aşa va rămâne.

Dacă ne uităm, spre exemplu, la un oraş model precum Singapore, observăm că mecanismele inteligente nu vor mări numărul de locuri de muncă pentru cei săraci şi nici democraţia, chiar dacă unii autori caută să demonstreze că cetăţenii vor putea propune soluţii şi le vor putea transmite continuu, supraveghind oarecum toate spaţiile.

Posibilităţile de limitare a libertăţii individuale şi supravegherea indivizilor vor creşte exponenţial, iar astfel autonomia individuală şi libertatea de alegere se vor reduce. Deja, astăzi, în multe oraşe din lume, când treci prin zona unui magazin, vitrinele te avertizează pe telefon asupra ofertei sau, la intrarea într-un mall, telefonul se poate conecta la device-urile inteligente care reuşesc să îţi monitorizeze traseul şi să acceseze diferite date personale.

Consecinţele sociale ale operaţiunilor de smart city nu au fost încă studiate de sociologi sau psihologi. În general, se vorbeşte despre tehnologiile smart city ca maniere de a creşte calitatea vieţii urbane. Dar oare acesta este interesul principal? Putem să mergem pe ideea că smart city este cu adevărat necesitatea viitorului urbanistic, dar încă sunt puţine interogaţii despre locul pe care îl ocupă cetăţeanul în acest sistem integrat tehnologic, în afară de faptul că va fi beneficiar.

Putem însă presupune, cum fac astăzi unii sociologi, că avem mai degrabă o strategie comercială, dar şi una de putere. Interesul furnizorilor de servicii este unul indubitabil, iar cei care decid ce este necesar vor avea din ce în ce mai multă putere asupra sistemului urban. Politica de proximitate sau practicile participative sunt înlocuite de o concepţie antreprenorială, tehnocratică de tip „top-down”.

Fascinaţia pentru inovaţie tehnologică îi va transforma pe cetăţeni în consumatori de tehnologie, dar acestea sunt singurele nevoi ale cetăţeanului pentru a atinge sentimentul bunăstării sau fericirea?

Nevoia de servicii inteligente nu este prima opţiune a celor care apreciază calitatea locuirii sau a celor care au tentaţia de a alege un alt oraş. În România, de exemplu, dacă jumătate din locuitorii din urban nu vor să se mute cu niciun preţ, prima opţiune a celeilalte jumătăţi este mutarea la ţară şi nu cea într-un mare oraş unde sunt servicii mult mai bune. La fel, printre inconvenientele locuirii la oraş menţionate de orăşenii din România se află foarte multe lucruri imposibil de integrat în optimizarea de tip smart city: nivel crescut al costului vieţii (de regulă, tehnologia creşte costurile), stresul, lipsa curăţeniei, lipsa spaţiilor verzi, dificultatea de a de a găsi o locuinţă.

Controlul numeric centralizat al infrastructurilor, echipamentelor şi serviciilor, optimizările amenajării urbane sau infrastructuri controlate inteligent, încălzire şi iluminat urban sunt lucruri care se realizează tot mai mult.

Dar poate tehnologia acum să răspundă tuturor nevoilor umane?

Nu credem asta, cel puţin pentru argumentul că nevoile şi aşteptările se schimbă destul de rapid.

O întrebare esenţială este cum va funcţiona această coabitare numerică? Deocamdată ştim că reţelele de socializare sunt peste tot, dar nu creează sociabilitate, ci mai mult determină o izolare a indivizilor. Este adevărat, internetul cu tot ce a adus el vine cu o utopie numerică ce a schimbat într-un timp foarte scurt o parte din lumea noastră. Dar, încă este o utopie. În centrul acestei utopii este ideea că informaţia poate schimba fundamental oraşele în spaţii mai sigure şi mai raţional organizate, dar elementul esenţial sunt serviciile. Smart city este aproape sinonim cu optimizarea sistemelor. Dar logica optimizării sistemelor va prelua toată logica dezvoltării, fără creativitate umană, doar maximizând performanţele funcţionale.

Încet, oraşele se vor diferenţia tot mai puţin, vor deveni tot mai asemănătoare, îşi vor pierde „specializarea” şi farmecul care le face să devină locuri unice, cu experienţe unice. Devenind un fel de „oraşe fără calităţi”, un fel de „sistem de sisteme”, ele nu vor mai avea nevoie de aportul locuitorilor pentru a le da farmecul şi unicitatea unor experienţe comunitare, culturale, suferind o dezafectare culturală şi identitară. Oraşul trăieşte şi prin reprezentările din memoria socială, este imaginat şi imaginabil, deci nu se poate reduce doar la calitatea serviciilor. Niciodată răceala sistemelor de servicii superoptimizate nu va avea forţa de a întări sau „optimiza” şi sentimentul de apartenenţă la comunitate.

Tehnologiile numericului caută să uniformizeze, să-i aducă pe toţi şi totul la acelaşi numitor, la aceleaşi formule. Duce la sărăcire şi la blocarea forţei de transformare pe care o au diversitatea şi tensiunile din cadrul manifestărilor ei într-o comunitate.

Se vor face modificări tehnice care vor duce tot mai mult la nevoia de standardizare prin programe informatice pentru a reduce elementele aleatorii şi slăbiciunile indivizilor umani, astfel că tentaţia împingerii managementului social spre utopia tehnocratică va fi din ce în ce mai mare. Se vor cere tot mai mult schimbări de comportament colectiv, golindu-se de sens cultura şi poate chiar modificându-se sistemele de valori. Se va accentua controlul asupra individului şi violarea intimităţii. Îngrijorările legate de Big Brother de până acum aveau ca suport fantezia unui mare scriitor sau practicile totalitare ale fascismului sau comunismului. Acum există şi suportul tehnic, dar şi o ideologie care postulează că digitalul şi tehnologia, în general, sunt neutre. În plus, terorismul a readus în discuţie nevoia de securitate şi de supraveghere a spaţiilor publice, dar şi a indivizilor. Datele personale adunate prin camerele de supraveghere sau geolocalizarea continuă a individului vor putea constitui o ameninţare a libertăţii. Datele se vor putea folosi pentru profilări, dar şi în scop de supraveghere. Este necesar să se construiască proceduri pentru anonimizarea obligatorie, dar şi privind un regim strict de folosire a sistemelor Big Data şi Open Data.

Tehnologiile numerice deja se observă că limitează relaţionarea directă şi interacţiunile sociale. Pornind de la informatizarea administraţiei (tehnologiile administraţiei „fără contact”) şi până la participarea-surogat, prin reţele sociale sau consultarea online a cetăţenilor, oraşul îşi pierde forţa socializantă şi practicile de interacţiune directă care creează şi întreţin cultura, identitatea şi dorinţa de a comunica pentru transformarea unor practici sociale sau chiar a unor servicii prin inovaţie socială şi coparticipare.

Tot mai mult se discută, nu fără temei, şi despre nocivitatea undelor electromagnetice asupra sănătăţii prin tot mai multe cazuri de electro-hipersensibilitate. Oraşul devine tot mai mult un loc bombardat din toate direcţiile de asemenea tunuri de unde magnetice.

Cu cât un oraş este mai optimizat digital, cu atât este mai vulnerabil din perspectiva cyber-terorismului, ştiut fiind că sistemele cele mai integrate şi cele mai puternice sunt cele mai vulnerabile. Într-o lume în care hackeri din Râmnicu-Vâlcea sau Arad intră în sistemele NATO sau în cele de la Pentagon, îngrijorarea că sistemele de ghidare a circulaţiei rutiere pot fi piratate şi o simplă afişare alterată a unor semne de circulaţie sau semnalizare pot produce dezastre în lanţ, ca să nu dăm decât un exemplu simplist, este oricând posibilă, nemaivorbind de bulversarea sistemelor de iluminat public sau a sistemelor de alimentare cu electricitate.

Dincolo de acestea, noul mod de viaţă din oraşe va accentua ceea ce astăzi este denumit sindromul nomofobic, adică dependenţa de smartphone. Dacă astăzi studiile arată că peste jumătate dintre posesorii de tehnologie smart resimt acest sindrom, ca frică de a fi în afara reţelei, de a rămâne fără baterie sau a pierde telefonul, deci resimt teama de a ieşi din conexiune, o dependenţă mai mare de tehnică va putea „remodela” o serie de alte componente ale comportamentului social şi individual.

În studiul IRES menţionat, chiar dacă 84% dintre români cred că oraşele vor fi mai digitalizate peste zece ani, totuşi 59% speră ca ele să fie mai bine gândite pentru ca oamenii să trăiască împreună. Digitalizarea însă nu va realiza această cerinţă, ceea ce vedem cel puţin până acum este că oraşele sunt din ce în ce mai exclusive, nu inclusive.

Rămân multe alte întrebări la care trebuie să răspundem, fără însă a respinge tehnologia.

Vrem oraşe inclusive sau oraşe care practică mai degrabă excluderea? Cine sunt proprietarii oraşelor?

Analizele arată că tot mai puţin sunt proprietari locuitorii. Habitatul este împins tot mai mult în afara oraşelor – în beneficiul corporaţiilor şi al clădirilor de birouri. Ce loc ocupă habitatul în economia generală a unui oraş, în mintea oamenilor şi în aşteptările lor în ceea ce priveşte viitorul oraşului?

Când vorbim de smart city, punem accent mai mult pe tehnologie. Dar a reconstrui oraşele înseamnă din perspectivă sociologică şi a aduce oamenii împreună, a reface încrederea şi participarea la viaţa comună. Aceasta poate fi ţinta principală şi ar trebui să vedem cum punem tehnologia în slujba acestui ţel.

O altă întrebare fundamentală este cui serveşte acest tip de inteligenţă? Mai mult oamenilor sau într-o mai mare măsură decidenţilor, administratorilor? Credem că, în acest moment, modul cum gândim oraşul inteligent pune accent pe administrare şi nu pe un empowerment al locuitorilor, al cetăţenilor. Prin smart city am putea gândi cum să redăm oraşele locuitorilor, cum să le scoatem din mâna primarilor şi proiectelor lor politizate, a oligarhiei corporatiste sau chiar a turiştilor invadatori.

În felul acesta, oraşele vor înceta să semene unul cu celălalt, vor recâştiga farmecul şi pluralitatea soluţiilor, dar si guvernanţa oraşelor va fi mai uşoară. A soluţiona cererile cetăţenilor pe net poate să fie fascinant, dar dispariţia totală a funcţionarului nu va facilita soluţii rapide la probleme care nu pot fi codificate în proceduri şi soluţii software. Funcţionarul de la ghişeu avea şi alt rol decât cel de automat. Să vedem care sunt aspiraţiile oamenilor şi să pornim de la ele pentru a construi smart city-urile viitorului.

Oraşele viitorului au nevoie, indubitabil, de inteligenţă şi de tehnologii, însă vor deveni cu adevărat inteligente atunci când vor putea cumula inteligenţa oamenilor din oraş, cum remarca Saskia Sassen, profesor de sociologie la Columbia University.

Oraşele vor avea nevoie, mai ales, de inteligenţa vie a locuitorilor şi de emoţia lor, de sentimentul acestora că locuiesc acasă şi că sunt responsabili în orice comportament, mai mult decât de inteligenţă artificială.
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fifteen − 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te