Societatea de piatră

Câteva moduri cotidiene de a construi statul paralel antisocial


Distribuie articolul
În România, are mare căutare în ultima vreme expresia „stat paralel”. Împărţirea puterii este greu de tolerat de către politicienii români, deoarece, în scurta noastră cultură democratică, împărţirea puterii este un fapt străin şi o frustrare pentru cel care câştigă alegerile. În sfertul acesta de secol, câştigarea puterii se traduce prin lupta de a acapara statul cu totul de către un singur partid. S-au încercat şi coaliţii, dar niciuna nu a funcţionat până la capăt aşa cum a început, pentru că, de cele mai multe ori, protagoniştii s-au certat de la distribuţia bunurilor asociate puterii. De fiecare dată, alegerile au fost câştigate cu un discurs puternic axat pe distribuţia resurselor pentru cei mulţi, lupta cu inegalitatea sau pe propuneri concrete de salarii, pensii sau chiar sume de bani pe care fiecare cetăţean sau familie le va primi dacă partidul sau candidatul câştigă alegerile.

 

Nu statul paralel al justiţiei este cea mai mare derivă, ci statul paralel antisocial. Ideea de stat paralel este folosită ideologic, fiecare dintre taberele politice care ar vrea să controleze total, se plânge de cealaltă; de fapt, în spatele acestor dezbateri care scot oamenii în stradă se constituie un stat care este într-adevăr periculos şi disfuncţional. Periculos pentru că se luptă pentru a accentua fragmentarea şi polarizarea sociale. Cu ce consecinţe? Scade coeziunea socială şi acest lucru are un efect puternic antisolidaritate. Scade capitalul social al societăţii şi asta nu poate decât să distrugă capacitatea noastră de a concura cu celelalte ţări.

Există în spaţiul politic sau public românesc şi o mare doză de inconştienţă sau lipsă de cultură, tot atât de distrugătoare cum e corupţia în sine sau extremismele sectare. Ne vom referi în ceea ce urmează la câteva moduri, hai să le spunem inconştiente, de a ucide solidaritatea socială: promovarea austerităţii, lupta împotriva paternalismului, promovarea falselor explicaţii despre lenea românilor, absenţa preocupării privind justiţia socială sau ignorarea inegalităţilor structurale din societatea noastră. 

Austeritatea – marele curaj al politicii mici

Din când în când, la mare modă, intelectualii şi politicienii de dreapta revin cu idei privind binefacerile austerităţii. Uneori, ea a fost larg clamată de o serie de macroeconomişti, dar, după lecţiile ultimei crize, s-a dovedit că austeritatea este profund antisocială, mai ales pentru că blochează dezvoltarea. Dacă mai ales în criză sunt reduse cheltuielile bugetare care pot stimula anumite procese economice sau ocupaţionale, economia este afectată destul de mult. Chiar FMI a recunoscut, după 2012, în mai multe cazuri, că măsurile de austeritate sunt nefaste pentru economie, afectând-o pe termen lung şi având efecte pozitive doar limitate şi pe termen scurt. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, scria într-un articol din New York Times intitulat „Prostia cu austeritatea”, că „vulturii deficitului au câştig de cauză în cele mai multe părţi şi nicăieri mai mult decât în Germania, unde guvernul a anunţat creşteri de taxe şi reduceri de cheltuieli pentru a economisi 80 de miliarde de euro. Dar politicienii germani par hotărâţi să-şi dovedească forţa, impunând durere şi suferinţă, iar politicienii din toată lumea le urmează exemp­lul”. În România, în timpul ultimei crize, guvernul a redus, în 2010, salariile din sectorul public cu 25%, a majorat taxa pe valoare adăugată de la 19% la 24%, a redus ajutoarele sociale şi a crescut o serie de taxe şi de impozite, iar astăzi, unii politicieni preiau acest „curaj” ca pe un important blazon politic.

Nici pe departe a obliga populaţia să strângă cureaua nu este o strategie inteligentă, mai ales când, în alte domenii, statul şi guvernele nu fac acelaşi lucru. 

Concepţiile şi discursurile antipaternaliste

Astăzi, toate studiile sociologice arată că nu a dispărut nevoia de tătuc, nevoia oamenilor de a se simţi ocrotiţi, nevoia de a venera un mare erou, parte a identităţii colective, de a se baza pe marii eroi ai istoriei. Pare o rămăşiţă a trecutului şi toţi strâmbăm din nas. Am vrea altceva, mai modern, indivizi autonomi, oameni care să nu mai fie legaţi decât de propria conştiinţă şi de valorile eterne. Dar aceasta este o utopie; a demonstrat-o istoria ultimelor secole şi istoria chiar a zilelor noastre. Chiar dacă trăim în societăţi secularizate, oamenii se adună în grupuri de fani, de admiratori ai diferitelor personaje din spectacolul politic, cultural sau chiar sportiv. Nici în managementul ultramodern nu s-a putut trece de la paternalism la managerialism, în sensul pur al termenului. S-a încercat să se facă un transfer de la autoritatea patronului, la cea a managerului sau echipei de experţi pentru păstrarea climatului de încredere şi supunere blândă la reguli. Exagerările statului paternalist trebuie corectate, dar statul nu poate elimina dimensiunea paternalistă în forma politicilor sociale, a strategiilor preventive şi a solidarităţii şi coeziunii sociale. Paternalismul ca atitudine este producător de încredere, iar încrederea este o componentă importantă a capitalului social. Cu cât capitalul social este mai mare, cu atât o ţară, o naţiune, este mai puternică. Azi, paternalismul este eliminat pentru a face loc clientelismului, o formă prin care loialitatea este înlocuită prin contract. Dar acest contract nu are aproape nicio legătură cu contractul social pe care îl invocăm tot mai rar, de parcă am fi uitat de el sau poate o fi expirat între timp. 

Ideea că piaţa muncii este în criză pentru că românii nu vor să muncească 1

Uneori, politicienii ies la televizor şi critică poporul, pentru că, spun ei, românii nu vor să muncească. Din această cauză ne confruntăm cu o criză a forţei de muncă, iar investiţiile străine nu mai vin sau cele deja existente pleacă. Dincolo de discursuri, lucrul cel mai grav şi cea mai mare neghiobie este faptul că se spune că statul nu ar trebui să dea ajutoare sociale. Am auzit lucrul acesta chiar de la lideri de stânga, care se iau după cei de dreapta sau după intelectualii noştri părerologi. Dar dacă analizăm legile pieţei (la rang de religie în discursul public românesc), putem spune că nu se găseşte forţă de muncă, pentru că nivelul de salarizare este foarte scăzut. Dacă am ridica salariul minim până spre un optim al pieţei, atunci am găsi forţă de muncă: ar veni oameni din afara ţării, s-ar activa şi cei de aici care stau «degeaba», ar veni şi migranţii să lucreze.

În companiile străine din România, nivelul salarial este între 200 şi 300 de euro pentru o normă întreagă. În Slovacia, muncitorii de la Volkswagen au început prin 1992 cu un salariu de 75 de euro pe lună, dar acum salariile lor au trecut de 1.800 de euro pe lună şi oamenii sunt nemulţumiţi. În România, indivizilor asistaţi social li se adresează frecvent apelativul de „putori”, dar nici măcar nu avem minima morală de a ne informa despre situaţia reală a acestora: ajutorul social este într-un cuantum de 1 euro pe zi, deci credem că un salariu de 500 de euro pe lună ar fi imposibil să nu fie atractiv? Apostolii pieţei trebuie să-şi amintească de legea cererii şi ofertei şi, dacă se conformează, atunci plătesc şi vor avea lucrători. În schimb, atunci când se propune mărirea salariului minim, capitaliştii noştri îşi trimit angajaţii la manifestaţie, cu diurnă şi bonus de periculozitate. Cunosc o companie importantă de construcţii germană care face o mare lucrare în România şi care le-a propus muncitorilor români, care lucrau în Germania pentru sume de până la 2.000 de euro, să vină să lucreze pe şantierul din Bucureşti cu 1.000 de euro pe lună şi cheltuieli de transport spre casă asigurate. Au acceptat toţi, au venit înapoi vreo 1.000 de români din Muntenia şi Oltenia, care acum pleacă în fiecare zi, cu noaptea în cap, spre şantier şi revin, seara, în sânul familiei.

Suntem în UE şi ne putem trezi în doi sau trei ani că se impune la nivelul UE un salariu minim brut de 700 de euro, atunci ce facem? În imensul scandal cu creşterea salariului minim de la 1.450 de lei la 1.900 de lei am văzut atâtea statistici false sau mesaje de îngrijorare care anunţau că această măsură va scădea competitivitatea firmelor noastre obligate să consume 120 de lei în plus pe angajat, încât ştiind câte ceva despre cum funcţionează economia şi societatea, aproape că ţi se face greaţă: dacă 100 de lei pe care nu îi dăm muncitorului reprezintă pilonul competitivităţii marilor firme străine sau româneşti, atunci oricum suntem ameninţaţi cu prăbuşirea economiei. 

Discursuri şi idei care resping sau lasă intenţionat în afara dezbaterii ideea de justiţie socială

În România, despre justiţie se discută zilnic, se fac manifestaţii publice şi se ajunge chiar la lupte de stradă. Dar este vorba, mai precis de libertatea absolută vs. libertatea controlată a sistemului juridic, discutăm despre responsabilitate sau exonerarea de responsabilitate în cazul greşelilor juridice sau despre cine numeşte în diferite funcţii ale sistemului de justiţie, funcţii care eu, personal, nu înţeleg de ce nu se scot la concurs. În schimb, problematica justiţiei sociale apare foarte rar în discuţiile publice şi chiar în mediul academic. 2

Cu multe decenii în urmă, John Rawls spunea că „Justiţia este prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este cea a sistemelor de gândire. Oricât de elegantă sau economică ar fi o teorie, ea trebuie respinsă sau revizuită dacă nu este adevărată. La fel, oricât de eficace şi bine organizate ar fi instituţiile şi legile, ele trebuie reformate sau anulate dacă nu sunt drepte”. Cu siguranţă, marele filosof american se referea aici la justiţie socială. Fără a aborda latura filosofică a dezbaterii despre justiţie, excepţional reprezentată de Rawls sau Nozick, putem spune că, în societate, este importantă percepţia publică sau reprezentarea socială a justiţiei sociale. Ea face parte din conceptul de bunăstare şi de fericire ca sentiment component al calităţii vieţii. Pentru că mass-media este principalul coproducător al acestei imagini, alături de experienţa personală şi mediul proxim al individului, asistăm în societatea contemporană la un discurs intelectualist compasional faţă de „victimele” societăţii capitaliste, excluşii, cei care sunt departe de a avea toate mijloacele de a trăi. Dar nu şi în România, unde discursul de dreapta, loc simbolic unde s-au plasat cei mai mulţi dintre intelectualii noştri publici după 1989, a fost mai degrabă unul împotriva asistaţilor, al celor mulţi şi proşti, cum a arătat o polemică recent stârnită de un articol al filosofului Gabriel Liiceanu, intitulat „România gurilor ştirbe” 3. Dar reprezentările sociale asupra dreptăţii sociale şi a inegalităţilor ne arată modul în care indivizii se conectează între ei, modul în care individul se simte integrat sau nu în societate, cum se autopoziţionează în piramida socială. Chiar dacă politicienii sau intelectualii se interesează mai puţin despre cum simt oamenii egalitatea sau inegalitatea din societate, cercetările sociologice realizate în ultima vreme4 ne arată că această realitate ignorată este percepută însă acut de populaţia României. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni au crescut în România, în timp ce 2 din 10 cred că au rămas la fel, 3 din 10 cred că au scăzut, iar despre viitor, percepţia este la fel de pesimistă: 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor creşte, în timp ce 29% cred că vor rămâne al fel, iar 19% că vor scădea. Dar cel mai important element este că o foarte mare parte dintre români consideră că societatea românească este mai degrabă injustă – 67%, în timp ce doar 26% spun că este mai degrabă justă. Mergând mai departe, 7 din 10 participanţi la studiu văd inegalităţile de avere în România ca fiind prea mari, în timp ce 1 din 4 consideră că acestea nu sunt nici prea mari, nici prea mici. O imagine devastatoare despre societatea lor, pe care oamenii o iau în calcul atunci când părăsesc România, aceasta fiind una dintre cele mai importante cauze ale pierderii uriaşe de populaţie cu care se confruntă ţara noastră în ultimii ani. 

Şi ştiinţele sociale pot fi antisociale

Cei mai mulţi cercetători ai socialului ignoră inegalitatea socială, avem un fel de tăcere complice, considerând că alegerea altor teme reprezintă imagini mai importante ale câmpului social. O excepţie există însă: avem grupuri de studiu şi producţie ştiinţifică în cazul inegalităţilor de gen, în studierea romilor ca persoane defavorizate, ori în evaluarea inegalităţilor care provin din educaţie (Lazăr Vlăsceanu). Şi în cazul inegalităţilor din societatea noastră avem o excepţie, dar care mai mult confirmă regula evocată deja: echipele de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Romane, unde profesorii Cătălin şi Elena Zamfir fac lucruri cu adevărat semnificative şi relevante. În rest, ştiinţele sociale din România se preocupă mai puţin de structurile de inegalităţi şi de efectele de dominare.

Oamenii însă percep acut societatea ca fiind profund inegalitară și cer mult, prea mult, spun tot observatorii şi analiştii, statului – tătuc. În opinia celor mai mulţi dintre români, cea mai răspândită inegalitate socială este cea de venituri – 46%, aceasta fiind urmată de cea de mediu de rezidenţă – 23%, de niveluri de educaţie – 16%, de gen – 5% şi de origine etnică – 3%. Inegalitatea de venituri este menţionată în pondere mai ridicată de persoanele mature (36-65 de ani), dar şi de cele cu studii superioare. Vârstnicii de peste 65 de ani o menţionează în cea mai scăzută proporţie (30%), aceştia considerând că principala inegalitate din societatea românească este cea între sat şi oraş în proporţie mai ridicată (35%).

Ce soluţie propun oamenii? Nu este greu de ghicit. 8 din 10 respondenţi sunt de părere că statul intervine prea puţin în viaţa economică şi socială, în timp ce 1 din 10 consideră că intervine atât cât trebuie şi mai puţin de atât consideră că intervine prea mult. Doar intervievaţii cu studii superioare sunt cei care consideră că statul intervine prea mult în pondere mai ridicată decât celelalte categorii, dar aici poate fi un reflex al presiunii discursului de tip neoliberalist, care presează cu ideea statului minimalist de peste două decenii. Cu toate că nu au lecturi avansate în domeniul politicilor sociale, românii refuză protecţia socială pasivă, trei sferturi dintre ei spun că persoanele care beneficiază de ajutor social sau de şomaj ar trebui să ofere ceva în schimb societăţii. Deşi unii ar putea crede că publicul cere mereu, fără raţiune, bunuri şi ajutoare, cercetarea noastră a arătat că şi generozitatea publicului este selectivă. Astfel, cu toate că majoritatea românilor cred că persoanele cu dizabilităţi (99%), respectiv vârstnicii (94%) ar trebui să primească ajutor social din partea statului, doar 68% spun acelaşi lucru despre şomeri, la fel 48% despre imigranţi şi doar o treime (33%) când vine vorba despre consumatorii de droguri. Fără a mai insista pe această tematică, am mai putea remarca faptul că, în aceleaşi studii, trei sferturi dintre români spun că egalitatea în faţa legii nu este un drept asigurat în România.

 

Statul antisocial este statul indiferent

El este o organizare care nu mai are la bază nimic din contractul social, acest gentleman’s agreement care ar trebui să fie fundamentul oricărei discuţii despre solidaritate sau coeziune socială. El creşte pe nesimţite şi se instalează încet, cu toate că politicienii tuturor orientărilor politice vorbesc mereu doar despre redistribuire pentru tot felul de grupuri, în timp ce resping „asistanatul” sau politicile de „protecţie pasivă”, două categorii conceptuale inventate pentru a nu se discuta cu sinceritate. Televiziunile fac teledonuri lacrimogene , iar unele chiar fac mulţi bani din show-uri în care oamenii donează prin sms-uri în contul unor cazuri sociale tulburătoare. 

În ajunul sărbătorilor înfloreşte discursul filantropic, chiar în condiţiile în care mâna întinsă nu spune o poveste. Dar, în acelaşi timp, creşte comportamentul egoist, competiţia fără reguli şi indiferentă. O societate tot mai rece, o lume tot mai atomizată şi relaţii tot mai fragmentate fundează o societate de piatră. Aceasta este povestea pe care o spun zecile de palme întinse peste care cad din abundenţă doar fulgii albi ai zăpezilor de Crăciun.

 

Referinţe bibliografice

  1. Cele mai interesante analize şi studii de caz pentru această dezbatere găsim pe http://riscograma.ro
  2. O excepţie este o conferinţă organizată la iniţiativa rectorului Universităţii din Bucureşti, profesorul Mircea Dumitru: „Perspective actuale asupra dreptăţii sociale. Concepte, teorii şi practici contemporane”, 24-25 martie 2017, ICUB, Bucureşti
  3. http://www.contributors.ro/editorial/romania-gurilor-%C8%99tirbe/
  4. Datele din acest articol provin din studiul „Prin ochii victimelor. Reprezentări ale dreptăţii sociale în România”, realizat de IRES, în perioada 14-20 martie 2017, pe un eşantion de 920 de indivizi 18+, marjă de eroare ± 3,3%. Metoda de realizare a studiului este CATI (Computer Assisted Telephone Interview).

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

20 − 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te