Sorin Mitu: Centenar pentru eternitate


Distribuie articolul

Sorin Mitu este profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului şi director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

În ţara noastră, avem un talent special să complicăm lucrurile cele mai simple! De exemplu, să discutăm timp de un an despre sărbătoarea naţională, să analizăm ce, cum şi de ce este centenarul unirii din 1918 aşa cum este, şi nu altminteri! Oare cum ar suna, de pildă, dacă ar face şi americanii acelaşi lucru, dacă s-ar tot întreba, obsesiv, cum mai stă treaba cu aniversarea lui 4 iulie 1776? Sau chiar vecinii noştri maghiari, pentru care celebrarea anuală a lui 15 martie 1848 este tot o chestiune cât se poate de clară.

Sărbătorile trebuie sărbătorite, dacă aniversatul ne este drag, şi lăsate în pace, în cazul contrar. Pe de altă parte, auzim uneori că o aniversare de o sută de ani ar trebui să reprezinte şi altceva: un prilej de reflecţie. Să medităm, adică, la ceea ce am ajuns după un veac, la problemele noastre de astăzi, folosind momentul aniversar ca pretext pentru un bilanţ critic şi lucid. Asta mai sună cumva. Dar tot atât de adevărat este că bilanţuri mature putem să facem în fiecare săptămână, şi nu doar la o sută de ani. De exemplu, în ziua în care o curte constituţională, din România, anulează deciziile unei curţi supreme, tot din România! Şi toate acestea, desigur, numai de dragul patriei noastre multicentenare, pe care cu toţii o iubim.

Dat fiind faptul că unirea din 1918 şi centenarul ei sunt chestiuni care ţin de trecutul istoric, istoricii sunt cei care ar trebui să vorbească în primul rând despre ele. Numai că istoricii, spre deosebire de ceea ce cred unii dintre noi, nu sunt nici corişti care cântă „Deşteaptă-te, române!”, nici dansatori care se prind în Hora Unirii şi nici măcar maeştrii de ceremonii care regizează asemenea spectacole. Ei sunt oameni de ştiinţă, la fel ca fizicienii sau matematicienii, şi singura lor menire este să cerceteze adevărul despre trecut, chiar dacă metodele pe care le folosesc sunt „puţin” diferite.

Ce ne spune studiul istoriei despre unirea din 1918, despre urmările şi semnificaţia acestui moment fără îndoială deosebit? În primul rând, istoria ne arată că nu putem înţelege în mod corect ceea ce s-a întâmplat dacă nu punem faptele şi datele pe care le observăm în contextul în care ele s-au încadrat cu adevărat. Iar cel mai apropiat context al unirii de la 1918 a fost primul război mondial. Un război nefericit – la fel ca toate războaiele –, care a izbucnit deoarece statele europene ale vremii, fie ele mari sau mici, se purtau ca nişte copii nesăbuiţi şi agresivi, măcinate de rivalităţi, frământate de temeri, purtate de orgolii. Cam ceea ce face Rusia lui Putin de astăzi, care se teme în mod obsesiv de Occident, motiv pentru care ocupă Crimeea.

La început a fost America?

Din fericire pentru mulţi europeni, soarta primului război mondial a fost decisă de intervenţia Statelor Unite. O putere care nu fusese scutită nici ea de tentaţii imperialiste, mai ales la începutul secolului (după ce cucerise Cuba, Puerto Rico şi insulele Filipine), dar care sub conducerea unui preşedinte liberal şi idealist, cum era Woodrow Wilson, a impus o pace mult mai dreaptă decât ar fi putut să o facă bătrânele diplomaţii ale continentului. Nu era, fără îndoială, perfectă, nu a durat mai mult de două decenii, dar oare cine putea să facă mai mult pe un continent divizat şi sfâşiat de rivalităţi naţionale?

În orice caz, pentru români, impunerea de către americani a principiului naţionalităţilor, ca bază morală a tratatelor de la Versailles, a însemnat triumful proiectului lor naţional. Aproape nimeni din Europa Centrală şi de Est ori din Orientul Mijlociu nu a reuşit să obţină atât de mult cât au obţinut românii, în raport cu pretenţiile naţionale ale fiecăruia, poate doar Finlanda şi statele baltice. Kurzii nu au primit chiar nimic, evreii doar promisiunea unui cămin naţional împărţit cu arabii, turcii şi grecii au pierdut imperiile pe care le avuseseră sau la care visau, iar principiul naţional nu s-a putut aplica decât prin intermediul unor strămutări dramatice de populaţie, visul Bulgariei Mari s-a destrămat definitiv, sârbii au dobândit mai multe, dar numai în formula unei uniuni sud-slave, care se va dovedi teribil de nefuncţională, cehii şi slovacii la fel, Polonia nu şi-a clarificat nici relaţia geopolitică şi nici frontierele etnice şi teritoriale cu Rusia şi cu Germania, Ungaria s-a văzut redusă la nişte fruntarii etnice omogene, dar cu preţul pierderii a mai mult de jumătate din teritoriu şi a câtorva milioane de maghiari rămaşi între graniţele statelor vecine, până şi Germania Mare, creaţia lui Bismarck, a fost umilită şi ciopârţită, de la coridorul polonez şi până în Saar sau Renania. Dintre toate ideile naţionale „mari” (Megali Idea, Ungaria Mare, Bulgaria Mare, chiar şi Germania Mare), doar România Mare a fost cea care a prins contur, cel puţin până în 1940. Şi toate acestea, cum spuneam, în contextul primului război mondial şi al aplicării celor paisprezece principii de pace wilsoniene. Dacă Antanta şi Statele Unite nu ar fi câştigat războiul, iar alegerile prezidenţiale din 5 noiembrie 1912 nu ar fi fost adjudecate de candidatul Partidului Democrat, România Mare nu s-ar fi putut face, sau cel puţin nu atunci şi nu în formula maximală în care s-a constituit. Acesta este un adevăr extrem de simplu, pe care unii istorici de astăzi îl cam evită, dar pe care românii ardeleni care i-au ridicat lui Wilson un bust la Cluj par să îl fi înţeles destul de bine.

De la Nistru pân’ la Tisa

Pe de altă parte însă, al doilea context în care putem plasa momentul 1918 este cel al proiectului naţional românesc. Este adevărat că, fără americani unirea nu s-ar fi putut face. Dar tot atât de adevărat este că ea nu s-ar fi putut face nici fără români.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, elitele româneşti, începând cu generaţia de la 1848, au elaborat un proiect politic de anvergură, care prevedea făurirea unui stat independent, modern, liberal şi naţional pentru urmaşii lui Traian. Cât de întins urma să fie acesta nu era foarte clar, deoarece un stat românesc unitar nu mai existase niciodată de-a lungul istoriei. Dar, în mod evident, ideologii idealişti ai epocii romantice visau o Românie cât mai mare, care să îi cuprindă pe toţi românii. Când ajungeau la guvernare, aşa cum a făcut-o, de pildă, Ion C. Brătianu, care a funcţionat ca prim-ministru între anii 1876-1888, foştii revoluţionari paşoptişti îşi mai moderau speranţele şi promovau o politică externă pragmatică. Românii din Transilvania făceau parte din imperiul Habsburgilor, dar România unită sub Cuza şi devenită independentă sub Carol I avea mare nevoie de o alianţă militară cu Viena, pentru a rezista în faţa ameninţării ruseşti (cam tot aşa cum avem nevoie astăzi de alianţa cu SUA, din motive nu foarte diferite). În asemenea condiţii, unirea cu românii ardeleni nu avea cum să figureze pe agenda politică a vreunui guvern responsabil şi realist, chiar dacă poeţii scriau despre românii răspândiţi de la Nistru până la Tisa, iar barda din mâna voievodului Mihai, aşa cum era înfăţişat în statuia ecvestră din Piaţa Universităţii bucureştene (ridicată de altfel de un sculptor francez), arăta ameninţător cam în direcţia Transilvaniei. Românii din Transilvania, deşi erau nemulţumiţi de politica naţionalistă a guvernului de la Budapesta, nu doreau nici ei decât să obţină o autonomie cât mai largă în cadrul Imperiului Habsburgic, deoarece aproape nimeni nu credea că imperiul s-ar putea prăbuşi într-un viitor previzibil.

Acest context internaţional, care data de multă vreme, se va schimba dramatic la sfârşitul anului 1918, când eşecul militar al Austro-Ungariei şi Germaniei va deschide perspectiva alipirii Transilvaniei şi Bucovinei la Regatul României, tot aşa după cum colapsul politic şi militar al Rusiei, cu un an înainte, făcuse posibilă alipirea Basarabiei. Evident, românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor, ghidaţi de elitele lor, se vor ralia acum la ideea edificării României Mari, în acord cu principiile naţionale pe care la susţinuse şi Bălcescu, la 1848, şi preşedintele Wilson, în ianuarie 1918.
Principiile erau însă una, dar materializarea lor pe o hartă politică era mult mai greu de înfăptuit, deoarece patriile şi popoarele, care păreau extrem de unitare, distincte şi omogene pe coordonatele simbolice ale imaginarului politic naţionalist, erau în realitate mult mai amestecate, imbricate, hibride şi eterogene, pe teritoriile reale ale Europei Centrale şi de Est.

Cum s-au întâlnit, în aceste condiţii, cele două contexte care au permis realizarea unirii din 1918, cel al politicii internaţionale promovate de americani şi cel al proiectului naţional românesc? Proiectul românesc s-a manifestat, la sfârşitul războiului, prin pretenţiile teritoriale formulate de Ion I. C. Brătianu (fiul revoluţionarului de la 1848), premierul care a avut inspiraţia politică de a miza totul pe cartea Antantei, o combinaţie care astăzi ni se pare firească, dar care pentru germanofili nu reprezenta altceva decât un pariu perdant şi aventuros. După ce intrase în război nepregătită sub raport militar şi ajunsese la dezastrul de la Turtucaia, după ce, în pofida eroismului soldaţilor de la Mărăşeşti, încheiase pace separată cu Germania, declarându-i încă o dată război doar cu o zi înainte de capitularea acesteia, România condusă de Ionel Brătianu va revendica, în 1919, teritoriul Ungariei până la Tisa, Maramureşul istoric până în Slovacia de astăzi, Banatul sârbesc până pe la Belgrad, Bucovina cu tot cu Pocuţia zălogită cândva de regii polonezi domnitorilor Moldovei, Cadrilaterul luat înapoi Bulgariei şi orice altceva ar mai fi permis fanteziile ideologiei naţionaliste care domina Europa vremii.

În raport cu aceste pretenţii, în mod evident exagerate şi incorecte din punctul de vedere al principiului naţionalităţilor, ceea ce au oferit României tratatele de pace, în spiritul punctelor wilsoniene, a fost într-adevăr rezonabil şi corect. Dacă ne uităm la hărţile etnice desenate de geografii de dinainte de primul război mondial, observăm că acestea prefigurează, în mare, graniţa de astăzi din vestul României. Această împrejurare explică şi de ce respectiva linie imaginară (definiţia oricărei frontiere statale) a dăinuit până astăzi, supravieţuind chiar şi momentului nefast din 1940, pe harta politică a unui continent bulversat de atâtea transformări.

Centenare mileniale

Dacă ne gândim la felul în care a fost imaginat şi evocat până acum trecutul, este destul de curios faptul că astăzi acordăm o importanţă atât de mare momentului 1918, unul extrem de recent, la scara evoluţiei istorice. Acest lucru evidenţiază şi modul în care se schimbă în zilele noastre percepţia asupra istoriei, de fapt asupra timpului, în general. Pentru majoritatea publicului de azi, cantonat în aici şi acum, nu este foarte clar dacă un secol reprezintă mult sau puţin.

Naţionaliştilor români (şi nu numai români) de altădată le plăcea să măsoare vechimea naţiunii şi chiar a statului lor în unităţi de timp mult mai lungi decât un secol. Cu siguranţă, bunicii noştri ar fi fost de părere că o sută de ani nu reprezintă mare lucru din punctul de vedere al dăinuirii unor structuri esenţiale. Mileniul – dacă se putea la plural – era considerat o unitate de măsură mult mai convenabilă. Maghiarii, de exemplu, când s-au apucat să sărbătorească ceva important la 1896, s-au gândit la scurgerea unui mileniu de la „aşezarea lor în patrie”. În mod similar, la noi, pe vremea lui Ceauşescu, s-au sărbătorit 2.050 de ani de la crearea statului dac centralizat şi independent, o sumă frumoasă, care avea avantajul de a combina un număr satisfăcător de milenii cu o cifră mai exactă, capabilă să dea satisfacţie scientismului istoriografic şi să pună în acord cronologia congreselor Partidului cu însemnările istoricului got Iordanes, din veacul al VI-lea.

Privilegierea unei vechimi măsurate în milenii, în principiu vreo două, este o trăsătură specifică europenilor (a se înţelege vest-europenilor), pentru care, într-adevăr, acesta este orizontul de timp corect al dăinuirii lor istorice, fie că ne gândim la Imperiul Roman, la apogeul lumii clasice a Antichităţii, la naşterea lui Isus sau chiar la emergenţa rasei germanice ariene în istorie. Până nu demult, europenii afişau un zâmbet de superioritate când venea vorba de americanii care nu puteau sărbători decât vreo două secole de la fondarea lor atât ca stat, cât şi ca naţiune. Iar românilor, comparându-se cu occidentalii, le plăcea şi lor să se socotească unul dintre popoarele ancestrale ale Europei. Intelectualii protocronişti puteau să meargă şi mai departe, fie în varianta soft, pentru care culturile neolitice şi făuritorii tăbliţelor de la Tărtăria reprezentau nişte antemergători ai românităţii, fie în versiunea hardcore, brevetată de Nicolae Densuşianu, care credea că străvechii români, numiţi pelasgi, erau mai bătrâni decât zeii olimpieni şi fondaseră prima civilizaţie europeană.

Când vorbim astăzi despre globalizare, ne gândim de obicei la estomparea distanţelor, la comprimarea spaţiului terestru până la dimensiunile unui sat global, pe care îl poţi străbate cu avionul în mai puţin de 24 de ore, şi asta numai dacă ţii morţiş să ajungi până în Insula Paştelui. Dar în calitate de istoric, cel puţin la fel de uimitor mi se pare procesul de „globalizare a timpului”, ca să îl numesc aşa, de comprimare şi relativizare a celei de-a patra dimensiuni a universului descris de Einstein, sub impactul sensibilităţilor (sau al de-sensibilizărilor) contemporane.

Pentru cultura modernă, a bunicilor noştri, lucrurile erau clare: orizontul de timp relevant pentru memoria noastră istorică era de vreo două mii de ani şi ceva, de la marile civilizaţii clasice, greacă şi romană, încoace; se putea lărgi maximum la vreo trei, dacă ne aventuram, precum Heinrich Schliemann, până la epopeile învăluite în ceţuri temporale ale lui Homer. Desigur, Egiptul, Sumerul, China clasică sau chiar olmecii ori europenii preistorici de la Stonehenge mergeau mai departe, dar răstimpurile acestor civilizaţii erau socotite nişte vremuri exotice şi excentrice, asemenea spaţiilor care le adăposteau. Certificatul de naştere al Europei noastre – şi în acelaşi timp al întregii lumi civilizate – era datat la ridicarea Partenonului sau a ruinelor de pe Capitoliu ori Palatin.

În zilele noastre, toate aceste date certe, pe care orice individ cultivat de odinioară le stoca profund interiorizate în memoria lui culturală, se relativizează şi se pulverizează datorită contactului atât de facil cu tot mai multe mărturii ameţitoare ale trecutului. În Israel, mormântul atribuit regelui David ne poartă cu trei mii de ani în urmă, iar de la Napoleon încoace ştim că din vârful piramidelor nu mai puţin de patruzeci de veacuri ne privesc.

Dar şi mai spectaculoase sunt datele oferite astăzi din abundenţă conştiinţei noastre istorice de alte ştiinţe, cum ar fi genetica sau paleoantropologia. Teoria arheologică numită metaforic „Out of Africa” ne arată că este posibil ca toţi europenii, asiaticii şi americanii de astăzi să se tragă dintr-o mână de oameni care au traversat acum vreo şaptezeci de mii de ani Marea Roşie. Adepţii atât de huliţi de către conservatori ai societăţii deschise, propovăduită cândva de Karl Popper şi mai recent de George Soros, ar putea sărbători acest centenar ajuns la ediţia cu numărul şapte sute, de când strămoşii sirienilor adoptaţi de d-na Merkel au sosit pentru prima oară în Europa şi Asia, dând naştere străbunicilor lui Adolf Hitler, Recep Tayyip Erdoğan şi Viktor Orbán. Mai mult decât atât, arheogenetica susţine că toţi suntem verişori şi ne tragem deopotrivă dintr-un Adam şi o Evă de culoare neagră, care au trăit acum câteva sute de mii de ani undeva în Africa Ecuatorială. Şi chiar dacă, împreună cu d-nul Hurduc, ministrul care călăuzeşte cercetarea ştiinţifică românească, suntem mai sceptici în ceea ce priveşte valabilitatea teoriei evoluţioniste şi nu suntem de acord cu cele câteva milioane de ani care ne despart de cimpanzeul Bonobo, atunci totuşi vom împărtăşi, împreună cu domnia-sa, o concepţie la fel de super-relativizată cu privire la timpul istoric, considerând că am venit de fapt din viitor, pe nişte culoare temporale perpendiculare pe statul nostru paralel.

Rezultatul tuturor acestor călătorii mai mult sau mai puţin vesele prin timp este că astăzi aproape nimeni nu mai ştie exact ce înseamnă o sută, o mie sau un milion de ani. E mult, e puţin? România noastră e veche, e nouă? Cu siguranţă, centenarul României sună bine în urechile amatorilor de istorie pentru care „Istoric”, tălmăcit pe google translate, înseamnă acea funcţie de pe telefon care ne arată sumarul interacţiunilor noastre de pe Facebook.

Time After Time

Date fiind aceste trăsături ale memoriei istorice postmoderne, tare mă tem că, la scurt timp după ce pendulul va bate ultimele secunde ale anului 2018, o groază de politicieni, propagandişti şi alţi oameni de bine îl vor uita cu desăvârşire, lăsându-l în urmă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi îndreptându-şi atenţia spre alte jerbe efemere de artificii, în spatele cărora să-şi ascundă mediocritatea, incompetenţa, iar uneori chiar şi năravurile cu conotaţie penală. Este păcat, pentru că unirea din 1918, istoria străbunicilor noştri, chiar a reprezentat un moment înălţător şi ar mai putea să însemne ceva frumos şi semnificativ şi pentru noi, strănepoţii lor din ziua de astăzi. Cu condiţia să nu o mai umflăm ca pe un balon colorat de săpun, să nu mai citim exagerări penibile şi discursuri partizane prin cărţile de istorie, să nu o mai punem să furnizeze expunere politicienilor şi să le facă în ciudă vecinilor, cu respect pentru adevăr şi pentru trecutul care a fost aşa cum a fost, şi nu aşa cum ne-ar place nouă să fie.

Ca istoric, învăţat – prin deformaţie profesională – cu scurgerea mileniilor, şi nu doar a unor biete sute de ani, mă gândesc că poate nici nu vom mai avea prea multe ocazii să sărbătorim asemenea centenare. Cum va arăta România după încă o sută de ani? E în ordine, putem să ne imaginăm câteva scenarii acceptabile, lucrurile importante nu se schimbă atât de uşor într-un secol. Dar cum va fi peste două sute sau trei sute de ani? Sau poate peste o mie? Cât de mult se va preschimba nu România, ci întreaga lume, într-un interval de timp ceva mai îndelungat? Dacă aş fi un pic mai rău, mi-aş dori să-i văd pe vajnicii noştri patrioţi provinciali de astăzi, care cred că România a fost şi va fi eternă, făcând o călătorie în viitor, peste câteva centenare. S-ar putea să îi aştepte câteva surprize interesante la sosire. Poate vor fi întâmpinaţi de români de culoare, vorbind limba swahili? Sau de clone de românaşi verzi, cu cipuri în loc de creieri, sporovăind în romgleză? Sau poate Dobrogrea va fi sub ape, datorită încălzirii globale? Cu siguranţă, peste câteva zeci de mii de ani, va reveni şi glaciaţiunea, deriva continentelor va continua şi ea şi poate va apărea din nou Marea Tethys, iar în cele din urmă, tot hidrogenul din Soare se va transforma în heliu, lăsând România în frig şi pe întuneric… Brrr! Să ne oprim aici, nimeni nu e atât de pasionat de futurologie şi, oricum, nu putem să ştim precis ce va fi în viitor. E mult mai reconfortant să ne cercetăm trecutul şi, poate şi mai important, să facem ceva pentru România prezentului, care sărbătoreşte doar o sută de ani de la unirea cu Transilvania!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te