„Statul ar trebui să elibereze forţa de muncă  ce lâncezeşte în birocraţie, dar care este necesară în economie”

Interviu cu Ovidiu Şandor, CEO Mulberry 


Distribuie articolul

Ovidiu Şandor este un antreprenor timişorean, investitor în domeniul imobiliar şi în acelaşi timp este un pasionat de artă şi cultură. Compania sa este cunoscută pentru cele mai mari trei proiecte imobiliare din cele mai mari oraşe din afara capitalei: ISHO şi City Business Centre din Timişoara şi The Office din Cluj-Napoca. A făcut studii universitare în Suedia, s-a întors în ţară după moartea tatălui său, a preluat fabrica de confecţii pe care acesta o conducea şi unde era acţionar şi a continuat afacerile într-un stil propriu, acomodat la cerinţele pieţei, dar fără a renunţa la vechea fabrică. Este fondatorul celei mai importante bienale de artă din România şi exercită o permanentă implicare în viaţa culturală şi artistică a Timişoarei.

Ovidiu Șandor

Ovidiu Şandor crede că acum avem un capitalism mai coerent, dar s-a creat „o ruptură gravă între urbanul educat şi ruralul needucat şi, din păcate, această ruptură este din ce în ce mai amplă.” Asta denotă, după părerea lui Şandor, „că nu suntem în stare, ca stat, să articulăm politicile sociale necesare ca să atenuăm această diferenţă şi ne mişcăm în doi timpi. Pe de o parte, avem urbanul educat privat care duduie înainte, care reprezintă motorul care, cel puţin din perspectivă economică, dar nu numai, împinge societatea înainte şi se mişcă repede în încercarea de a se alinia la societăţi mai avansate, şi avem ruralul care stă pe loc, dacă nu cumva merge înapoi, lucru care nu cred că este sănătos pentru România.”

Sinteza: Domnule Şandor, să începem discuţia noastră despre capitalismul românesc cu o întrebare chiar despre capital, aceasta, presupun că a fost problema principală în cazul capitalismului românesc.

Ovidiu Şandor: Într-o lume interconectată, în care funcţionează actualmente economia românească, e relativ greu să defineşti ce înseamnă capital românesc şi ce înseamnă capital străin. Banul şi capitalul nu au naţionalitate. Până şi firmele deţinute 100% de români împrumută bani de la bănci austriece, vând produse cumpărătorilor germani, cumpără materie primă din mai ştiu eu care ţară. Trebuie deci privit cu atenţie acest termen de capital autohton sau neautohton, în sensul că nu este ceva alb-negru, ci sunt nişte tonuri de gri. Mulţi antreprenori români care sunt asociaţi cu parteneri străini formează firme despre care cu greu mai putem spune ce sunt.

Un al doilea tip de capital român, la care noi nu ne gândim ca discurs public, deşi ar trebui în contextul ultimelor dezbateri politice, este capitalul românesc mărunt, dar care ar trebui să înceapă să aibă un rol. Aici, de exemplu, mă refer la fondurile de pensii private, la fondurile de asigurări care investesc bani şi aşa mai departe. Astfel, fondurile de pensii, acel Pilon 2 de care vorbim, este un capital uriaş românesc al unor milioane de salariaţi. O parte din aceşti bani sunt investiţi pe Bursă, la Bucureşti, în companii active în România (nu vreau să spun româneşti, pentru că e greu să nu greşeşti) şi dacă ne uităm la ţările din jur care sunt un pic mai avansate – Polonia, Cehia şi aşa mai departe – aceste fonduri de investiţii cu capital autohton încep să joace un rol din ce în ce mai important în dezvoltarea economică. Ce facem noi grav acuma este că încercăm să furăm banii ăia ca să peticim nişte bani la buget, dar prin asta este ca şi cum ai scoate o parte din oxigenul economiei româneşti. Adică, în loc să dai din ce în ce mai mult oxigen, sub formă de capital, care, în cazul acesta sunt un capital autohton real, care nu va pleca, chiar dacă mâine contextul economic va deveni mai puţin atractiv, banii aceştia nu vor pleca pe bursa de la Reykjavik sau de la Londra, ci vor fi investiţi tot aici. Pe de altă parte, aceşti bani au rolul de a-i asigura financiar pe cei care contribuie la fond atunci când ies la pensie, dar până atunci ei vor pompa „sânge” în sistemul economic. De asemenea, când vorbim despre capitalul autohton, trebuie să punem la socoteală că au şi băncile anumite tipuri de fonduri în care tu, mic investitor, investeşti sute, mii sau sute de mii de euro şi sunt mulţi astfel de români care, în mod permanent şi corect, pun deoparte bani în încercarea de a-şi asigura viitorul. Până acum, genul acesta de capital este subapreciat. Deci, fondurile de pensii, fondurile băncilor, societăţile de asigurări care mai au scheme prin care poţi investi, toate acestea adună un capital care devine foarte relevant.

– Cum vi se pare că a evoluat capitalismul românesc, din anii 90 încoace? Desigur, este încă, trebuie să recunoaştem, foarte tânăr, dar are şi el o istorie.

– Dacă ne uităm în urmă, la anii ’90, mai la rece, ca să zic aşa, cred că, la sfârşitul zilei, nu e neaşteptat ce s-a întâmplat atunci. Într-o societate în care nu exista în mod real capital privat, a urmat imediat după ’89 o perioadă foarte tulbure şi relativ zbuciumată, aş spune eu, şi punctul de vedere al capitalului în care au apărut poate primele acumulări de capital românesc şi cred că ele s-au întâmplat prin două forme, destul de diferite poate. Una e cazul acelor oameni care s-au apucat de antreprenoriat şi au pornit de la un capital minuscul în foarte multe cazuri într-un context în care, mă rog, nu existau jucători în piaţă, nu existau concurenţi, exista nevoie de foarte multe produse şi aşa mai departe, acumulările au mers destul de repede în văzul unor astfel de firme sau persoane, sigur afaceri care poate nu au fost întotdeauna cele mai transparente şi aşa mai departe, dar şi asta a fost o formă de acumulare de capital, iar a doua formă de acumulare de capital a fost prin diversele forme de privatizare care au fost încercate în acei ani. Şi aici aş aminti, pentru că e cumva cazul meu, metoda MEBO pornind de la acele cupoane distribuite unei populaţii care, din păcate, nu avea educaţia financiară ca să ştie să investească acele certificate pe bursă sau în acţiuni la firme şi ce s-a întâmplat mai degrabă este că, de cele mai multe ori, acele certificate au fost acumulate şi pe baza lor au fost privatizate o serie de firme. Aceasta a fost cea de-a doua formă de acumulare de capital, prin privatizările populiste care au avut loc. Cred că anii ’90 au dus la multe averi sau la capital românesc care între timp s-a dovedit a fi mai puţin coerent – dacă ne uităm la o listă de top milionari 300 din 1999 şi o comparăm cu cea de azi, vedem că jumătate din cei prezenţi atunci pe listă au dispărut acum sau sunt condamnaţi…

– Nu a fost neapărat cea mai sănătoasă formă de acumulare de capital în unele cazuri…

– Da. Treptat-treptat şi economia noastră s-a aşezat pe traiectorii mai coerente şi asta se vede mai ales în ultimii 15-20 de ani, de la reforma legislativă până la faptul că au intrat în ţară firmele şi investitorii străini care au adus cu ei know-how, experienţă, contacte, au educat oameni care ulterior, o parte din ei au demarat propriile lor afaceri, ceea ce a făcut ca lucrurile să evolueze către o anumită maturitate, deşi lucrurile sunt încă departe de această maturitate. Acum cred că suntem într-o perioadă în care deja începem să vedem acumulări serioase de capital românesc „pe bune”, şi aici cel mai la îndemână exemplu îmi este „Fraţii Dedeman” , dar e o listă lungă de oameni care au făcut afaceri serioase, construite atent, dezvoltate şi aşa mai departe. Ultima formă apărută, cea a antreprenoriatului IT – şi aici avem exemplul primului „Unicorn” românesc –, ne arată că şi la noi apar acei antreprenori care prin activitatea lor, prin businessurile lor, ajung să  acumuleze un capital care devine din ce în ce mai important în economia ţării.

Deocamdată, zona economică nu a fost atât de puternic afectată de aceste nefericite valuri politice. Dar începe să fie.

– Este o întreagă dezbatere legată de capitalismul nostru versus capitalismul internaţional. Care ar fi diferenţele?

– Capitalismul nostru nu mai este în zona aceea sălbatică din anii ’90, dar rămâne în continuare un capitalism incipient care, cred eu, dacă a devenit performant, în sensul că a învăţat să genereze plusvaloare şi valoare prin ceea ce face, trăim totuşi într-o societate care nu a învăţat să regleze mecanismele sociale necesare în completarea capitalismului. Deci avem în continuare o societate în care partea de educaţie, de sănătate, de protecţie socială şi altele asemenea funcţionează rău şi, cu sinceritate, cred că nu este vorba atât despre lipsă de bani – pentru că banul se cheltuieşte an de an an în aceste domenii – cât e vorba despre modul în care funcţionează acele sisteme. Şi atunci trăim într-o societate în care, din păcate, există câştigători – şi aceştia nu sunt doar cei care acumulează capital, ci şi cei care lucrează în multinaţionale sau în firme de succes, în general aş spune „urbanul bine educat” este câştigătorul acestui capitalism şi avem, din păcate, o serie de pierzători şi aici văd „ruralul needucat”, care nu reuşeşte să se integreze în economie în mod real, nici măcar în agricultură, dar în care lipsesc şi sistemele sociale care ar trebuie să ajute acolo. Şi mă gândesc la educaţie, sprijin social real, mecanisme de integrare în demersul economic în orice formă.

– Vedeţi aici o ruptură în societate?

– După părerea mea da, vedem o ruptură gravă între urbanul educat şi ruralul needucat şi, din păcate, această ruptură este din ce în ce mai amplă. Asta denotă că nu suntem în stare, ca stat, să articulăm politicile sociale necesare ca să atenuăm această diferenţă şi ne mişcăm în doi timpi. Pe de o parte, avem urbanul educat privat care duduie înainte, care reprezintă motorul care, cel puţin din perspectivă economică, dar nu numai, împinge societatea înainte şi se mişcă repede în încercarea de a se alinia la societăţi mai avansate, şi avem ruralul care stă pe loc, dacă nu cumva merge înapoi, lucru care nu cred că este sănătos pentru România.

Fundaţia Art Encounters este o instituţie culturală independentă, înfiinţată în 2015 de către antreprenorul Ovidiu Şandor. Proiectele fundaţiei au în prim-plan susţinerea artei contemporane din România şi consolidarea scenei de artă la nivel naţional şi internaţional

– Este o situaţie specifică României?

– Nu ştiu dacă e specifică doar României, însă eu cred că trăim într-un capitalism în care unele lucruri se mişcă foarte puternic în direcţia pe care ne-o dorim, cum ar fi dezvoltarea economică, numai că dezvoltarea economică nu înseamnă „per se”, bunăstarea tuturor. Dacă nu ai şi politicile sociale necesare, active şi coerente, această dezvoltare economică nu se traduce în bunăstarea tuturor, ci doar a unei părţi a societăţii, ceea ce nu poate fi bine pe termen lung.

– Ce ar trebui să facă statul pentru capitalismul nostru, ar trebui să facă ceva?

– În perspectivă economică, cred că, în primul rând, statul ar trebui să încerce să intervină cât mai puţin. Adică, trebuie reglementate acele zone ale economiei care au nevoie de reglementare şi există astfel de domenii, dar, în rest, statul ar trebui să încerce să simplifice toată interacţiunea aceasta din firme şi reprezentanţii ai statului, prin reducerea birocraţiei, prin simplificarea impozitărilor, prin reducerea tuturor elementelor de aprobare, avizare, autorizare la cele cu adevărat necesare, astfel încât businessul să se poată mişca mai uşor. Din punctul meu de vedere, ar fi necesar să fim lăsaţi să ne vedem de dezvoltarea businessurilor.

– Programele de finanţare de tip start-up credeţi că sunt eficiente?

– Eu nu sunt mare fan al schemelor în care statul să vină să dea bani nu-ştiu-cui să-şi pornească afaceri. Cred că, dacă statul creează un context în care e uşor să porneşti un business şi să-l dezvolţi, lucrurile acestea se vor întâmpla. Eu cred în treaba aceasta. La sfârşitul zilei, nu orice business va fi de succes şi e ok aşa, dar din diversele firme care se nasc o parte dintre ele vor creşte se vor dezvolta. Sunt însă din nou nişte zone în care statul ar putea articula nişte politici mai clare şi aici aş vorbi de unele elemente care limitează dezvoltarea economică, cum ar fi lipsa forţei de muncă. Ne place, nu ne place, este o realitate economică, este o realitate valabilă în toată Europa de Est, nu doar în România, şi aici cred că statul ar trebui să gândească nişte politici care în primul rând să aducă în zona activă populaţia care acum e inactivă, deci care nu e nici angajată, nici şomeră, nici nu lucrează în agricultură, ci e înafara statisticilor, să zic aşa…

– …sau să-i atragă pe cei plecaţi din ţară?

– Asta e mai greu, mai degrabă m-aş uita la cei rămaşi în ţară. M-aş uita cum putem creşte procentul de oameni implicaţi activ în economie, cred că ar fi un moment foarte bun de redus numărul de angajaţi din sistemul de stat şi când spun asta nu mă refer la medici şi profesori, ci la toată partea administrativă şi birocratică a statului român, pentru că în prezent economia privată ar avea capacitatea de a absorbi foarte uşor acea resursă umană, deci s-ar putea eficientiza aparatul de stat.

– Dar acest lucru este mai dificil acum când tocmai au crescut salariile în sectorul bugetar…

– Da, dar eu aş cere şi eficienţă odată cu creşterea salariilor, aşa încât să poată renunţa la o treime dintre ei şi celelalte două treimi care rămân să îşi vadă cu adevărat de treabă. La stat, scuza a fost întotdeauna că lucrăm prost pentru că primim salarii mici. Ei bine, acum nu mai poate fi folosită această scuză, acum au salarii mari şi ar trebui să performeze. Or ştim cu toţii că, în foarte multe instituţii de stat, o treime dintre angajaţi muncesc şi două treimi se fac că muncesc. Deci ar fi un moment în care statul, fără să creeze probleme sociale sau de altă natură, ar putea optimiza acolo unde trebuie numărul de angajaţi din sectorul de stat, pentru că cei care ar pleca de acolo ar fi uşor de integrat în sistemul economic şi ar contribui şi ei la generarea de plusvaloare economică. De asemenea, cred că în România ar fi nevoie de o discuţie serioasă legată de modalitatea în care s-ar putea concepe o politică publică articulată pentru o emigrare către România a unor oameni cu pregătire şi experienţă de care ţara noastră are nevoie.

– Este capitalul străin favorizat în raport cu cel autohton? Sunt fapte reale sau este doar un folclor, eventual de origine politică?

– Cred că a existat o formă din aceasta, poate nu neapărat intenţionată, deci nu cred că a fost voită, dar cred că pentru un primar a dat totdeauna mai bine dacă s-a putut lăuda că vine un investitor străin în oraşul lui, faţă de investitorul local care poate a fost privit mai cu neîncredere sau cu semne de întrebare. Pot să vă relatez propria mea experienţă legată de Timişoara şi de Cluj. La Cluj am simţit că sunt tratat precum un investitor străin (râde). Venind la Cluj, pentru prima dată, domnul primar Boc m-a primit cu tot protocolul de rigoare, de care – desigur! – în Timişoara n-am avut niciodată parte. De aceea spun că nu cred că cineva a fost favorizat în mod real. Sunt însă cazuri de legi, cum sunt cele legate de ajutorul de stat, care au ajuns, probabil pe bază de lobby, într-o zonă în care, de pildă, pe zona de IT, o grămadă de firme internaţionale foarte mari beneficiază de acestea şi o mulţime de firme româneşti mici sau mijlocii nu reuşesc să ajungă, pentru că nu au experienţa, pentru că nu ştiu să găsească consultanţii, din diverse motive şi atunci cu acele subvenţii în sume mari, firmele străine reuşesc să „fure” forţa de muncă calificată a firmelor de IT româneşti care, pe bună dreptate spun: „Noi, statul român, dăm bani unor firme străine care vin să ne ia angajaţii pe care noi i-am trăinuit de nişte ani de zile şi bugetul statului român îi ajută să facă lucrul acesta”. Cred că acolo se regăseşte acel gen de situaţie în care cred că, într-adevăr, capitalul românesc a fost dezavantajat chiar dacă legea „per se” nu face diferenţiere între capitalul autohton şi cel străin. În practică, însă, dacă te uiţi pe lista firmelor care au primit acele ajutoare de stat, 90% sunt firme internaţionale.

– Cum stăm cu educaţia financiară?

– Din păcate, România este ţara care se situează pe ultimele locuri în ceea ce priveşte educaţia financiară şi asta începe şi din familie. Când noi eram copii, părinţii noştri nu aveau credit la bancă pentru apartamentul sau casa în care locuiam, aşa că nu am auzit acasă discuţii de genul ce e dobânda, ce este bugetul lunar al familiei, cum calculăm faptul că veniturile trebuie să depăşească cheltuielile dacă vrem să ne putem plăti facturile. Abia acum cred că generaţiile viitoare cresc în casă auzind aceste noţiuni de bază, nu mai avem nici mecanismele statului care încurajau o anumită educaţie, în comunism aveam carnete cec inclusiv pentru copii, erau campanii în care învăţai puţin cu economisitul. Lucrurile acestea au dispărut complet şi nu au fost înlocuite cu nimic.

– Se face ceva în acest sens?

– Este evident că în şcoală ar trebui să existe nişte minime cursuri legate poate nu de partea financiară avansată, cât de partea de economie proprie a familiei. Spre exemplu, în paranteză, amintesc că aici, la Timişoara, exista în perioada interbelică o şcoală de economie casnică, unde doamnele din oraş învăţau să administreze gospodăria, o şcoală ţinută de surorile [călugăriţele] de Notre Dame. Acest gen de educaţie ar trebui să-l avem cât mai devreme în şcoală. În această privinţă, şi băncile au un rol în a educa populaţia, deşi ar putea fi o chestiune cu două tăişuri. De pildă, în 2008, unii oameni s-au dus la şapte bănci care le-au spus că nu-i pot împrumuta cu atâţia bani şi ei au fost supăraţi pe bănci pentru aceasta, au găsit o altă bancă care i-a împrumutat şi, după ce a venit criza, s-au supărat pe banca respectivă pentru nu le-a spus că-i riscant să împrumute atâţia bani. Eu fac şi muncă de „angel investement” şi văd însă şi oameni foarte bine educaţi, sclipitori pe partea tehnică, dar care nu au nici cea mai mică înţelegere a zonei financiare. Aceştia sunt oameni care au trecut prin liceu şi prin facultate, vorbesc limbi străine, au circulat prin lume şi totuşi au o educaţie financiară rudimentară. Cum se poate rezolva? E greu de spus. Tinerii antreprenori trebuie să ştie că au nevoie de această informaţie şi să şi-o însuşească. Nu despre ei este vorba când spun că statul trebuie să se îngrijească de educaţia financiară, aceasta trebuie asigurată, la un anumit nivel, pentru toată lumea. Cei care vor să se lanseze în antreprenoriat trebuie să ştie că, dincolo de aptitudinile tehnice specifice, au nevoie şi de o solidă educaţie financiară, fără de care businessul nu este posibil.

– Sunteţi cunoscut ca un pasionat de cultură, investiţi în ea şi asta e rar în societatea noastră. De ce faceţi asta, de ce credeţi că este important să o faceţi?

– Aş zice că nu investesc în cultură, nu în sensul de a aştepta un retur financiar, un profit. Dar cheltui în cultură. Pentru că eu sunt de părere că ne putem dezvolta economic doar până într-un punct dacă nu dezvoltăm şi potenţialul nostru. Potenţial care se dezvoltă prin educaţie şi prin cultură. Cultura nu doar a unora puţini, ci a unei pături largi din societate. Cultura e o formă de emancipare de care avem nevoie ca societate. Şi se vede apoi, când e dezvoltată, în modul în care oamenii trăiesc, modul în care oamenii muncesc, în care gândesc, în care votează, în modul în care oamenii se implică…

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te